Pagina lui VOICAN MARIN

C O A D A M O T A N U L U I


La un doctor priceput,
Care-n ţară avea faimă,
Pe-nserate a sosit
Un motan cuprins de spaimă.

- Doctore, sunt disperat!…
Stăpânul e foc şi pară,
Ca pe-un hoţ m-a alungat
Şi mia strigat: “Ieşi afară!”

- Ce motiv avu stăpânul
Să te-alunge-n plină iarnă!?…
- Şoareci sunt, dar pe nici unul
Nu pot prinde, bag-de seamă

Că nemernicii m-ascultă…
Când sunt frânt de oboseală.
Sforăiam, iar ei veneau
Şi mâncau la repezeală:

Brânză, caş, pâine prăjită
Şi friptura de pe masă…
Apoi ţopăiau pe plită,
Cum ar fi le ei în casă.

- Bine, bine…să-mi răspunzi:
Tu de ce nu i-ai pândit?
- Asta e, că nu sunt surzi,
M-au simţit c-am sforăit.

Doctore, ia-mi sforăitul!…
Şi-n pomelnic te voi pune;
Sunt pe drumuri, simt sfârşitul,
Ah!…ruşinea mă răpune.

- Prea bine.., te lecuiesc:
Dă-mi codiţa s-o consult.
- Bine…dar eu sforăiesc…
Nu din coadă, ci din gât !

Doctorul îl ia de coadă
Şi cu-un bisturiu, pe loc,
I-o scurtează de la noadă,
Iar motanul, făcut foc…

Miorlăia îndurerat,
Şi pe jos s-a tăvălit.
Doctorul i-a spus distrat:
- Dragul meu, te-am lecuit…

Ai să vezi că ai scăpat…
Şi aminte-ai să-ţi aduci –
N-ai să sforăi, garantat!
De coadă n-ai să te-ncurci.

De atunci motanul nostru
N-a mai sforăit de fel –
A-nţeles care-i e rostul,
Devenind motan model.

A tot prins la şoricei…
Din pătul, din pod şi beci,
Că azi nu găseşti de vrei,
Nici un chiţ – pe unde treci.

Iar stăpânu-i mulţumit
De motanul fără coadă:
“-Oare ce l-a-nvrednicit
De face atâta treabă?!”

Iar când are chef niţel,
Pe genunchi îl ia uşor:

- Meriţi, vrei un păhărel?
Hai de bea un vinişor!

Că de greaţă o să scapi;
Prea mănânci numai friptură…
Hai, cinsteşte, că nu crapi
Dacă iei şi tu o gură!

Sunt atât de mulţumit!…
Chem tot satul să te vadă.
- Vai, stăpâne, ce-am greşit!…
Vrei să râdă că n-am coadă?

-Şi, de ce ţi-e frică, spune?
Căci tu coadă când aveai –
De râs îmi erai la lume,
Fiindcă şoareci nu prindeai.

- Ascultă, stăpânul meu:
Recunosc, dar să uităm;
Sforăiam… şi era rău –
De-aia şoareci nu prindeam.

Şi ca drept recunoştinţă,
Rog, la doctor să trimiţi
Un cojoc — am o blăniţă…
Din chiscanii-afurisiţi.

Din coada mea să-şi pună
Guleraş ca amintire …
C-a făcut o faptă bună
Şi mi-a adus lecuire.

- Eh! Uite-aşa ar trebui,
Cozile să le cam taie…
Mulţi n-ar mai sforăi,
Şi-ar fi linişte-n odaie:

Zise bunul lui stăpân,
Şi cum somnul l-a furat,
Când un şoarece bătrân
Sub masă s-a strecurat

Să-l asculte pe motan,
Care sforăie din nou;
Rău gândi bietul chiţcan,
Fiindcă motanu-i erou.

L-a-nhăţat ca pe-un nimic,
Şi i-a spus atât de grav:
- Eşti prea prost, şoarece mic!
Ce ţi-ai zis…că sunt bolnav?

Coada eu când mi-am pierdut,
Ai tot râs, şi-ai chiţăit…
Ce credeai, chiţcan tâmpit!
C-am uitat ce am păţit?

Şi la cină l-a servit,
A gustat şi din pahar;
- “Uite-al dracu' pricăjit!…
E gustos pus pe grătar.”

Vreţi morala? Căutaţi:
Observaţi pe cei cu coadă?
Ştiu vorbi, sunt talentaţi…
Prea puţin se văd la treabă.

Dar acei care-i votează…
Ca pe motan i-ar goni,
Coadă dacă le-o scurtează,
De folos ţării vor fi.

Voican Marin-Ghioroiu

NU DA, DOAMNE! DRACULUI
(din cârciumă)
Nu da, Doamne, dracului
Ce i-ai dat şi omului.!…
Doamne, Tu , să fii slăvit!
Slăvit şi blagoslovit!…
Primeşte şi ruga mea:
Te ador, sfinţia Ta!

Lăsaşi omul pe Pământ:
Când din lut l-ai zămislit,
Ucenic îţi era Dracul..
Căra pământul cu sacul,

Şi cu apă îl stropea ,
Să se crape nu-l lăsa;
Nici la soare să se ardă,
Îl ferea să nu se spargă.

Ai suflat, viaţă i-ai dat,
Ceru-ntreg s-a luminat:
Chipul lui îţi semăna,
Căci vorbea şi se mişca.

Dracul, ucenicul Tău,
A-ntrebat: “Doamne, zău!
Vrei să-l urci în cer la Tine?
Sau Pământu-i aparţine!…”

-Am să-ncerc, în cer, să-l sui –
În grădina raiului,…
I-a răspuns Domnu’, -nţelept:
Dracul cum era şiret,

Zise-aşa, cam într-o doară:
-Singur.., fără soţioară!
În grădină,.. cum să steie
Un burlac fără femeie!?…

-Bine, bine... îi răspunde:
Vezi, pământul nu ajunge,
Întunericul coboară…
Huma, cine o mai cară?

-Doamne, ia această coastă
Şi fă-i omului nevastă!…
-Cum s-o iau! Nu-i coasta rea?
N-ai dorit să fie-a ta?

-Dacă spui, a mea rămâne…
Dar, Te rog… cu plecăciune!
Din pământul mocirlos
Şi din coasta care-am scos,

Dăruiţi-i o nevastă…,
Tot cu-nfăţişarea Voastră.
Doamne, fii în veci slăvit!
Când femeia-ai făurit!

Sfinte, când va rugat Dracul,
Nu ştia atunci, săracul!
Vai! că din înger ucenic,
Din cer… va fi izgonit,

De-o-s-ajungă pe Pământ –
Drac pârlit şi amărât:
Să-l urască-ntreaga lume
Şi de el să facă glume.

* * *

Se ducea pe la fântână,
Şi-mi zăcea o săptămână,
Când vedea din coasta lui,
Muieri date dracului!…

Ce-l făceau în chip şi fel,
C-ajunsese …vai de el!
Mai-mai…să-şi piardă capu’ ,
Nu-şi găsea femeie, Dracu’.
…………………………….
Într-o zi mi-l mâncă barba,
N-a putut vedea, cum Neaga
Se juca-n spatele lui –,
Chiar cu coada Dracului.

Mi s-a dat pe lângă el
Şi l-a gâdilat, niţel…
La costiţă, la bărbiţă,
Ba l-a sucit de codiţă.

Cum simţi Dracul , vă spun:
Era să leşine-n drum.
Coarnele, pe loc, îi cresc;
Era ţanţoş…, nu glumesc.

Zice Neaga cu suspine:
-Nu e Drac frumos ca tine!…
Cu codiţă, cioc şi bot…
Dar să te iubesc,… nu pot!

-Ce motiv poţi să-mi găseşti!
De ce nu mă preţuieşti?
Sunt mereu în preajma ta:
Tot ce faci, – e coada mea.

-Dracule, să te iubesc...
Fii atent la ce-ţi vorbesc:
Am la tine trei dorinţe!…
Şi-l mângâie pe corniţe.

Cu pricepere-i găseşte,
Chiar în locul unde creşte,
Coarnele atât de fine;
Îl masează ,-i face bine.

-Neagă, pentru ochii tăi,
Îţi aduc aur cât vrei!..
Te îmbrac în diamante,
Îţi dăruiesc trei palate,.

Văduvioara-afurisită…
Se simţi puţin jignită:
-Dracule, te rog, să ştii:
Nu vreau case, nici moşii!

-Nu-nţeleg, ce mai poţi vrea!
De când sunteţi, aş jura,
Că tot ce-i frumos pe voi
Le câştigaţi de la noi:

Farduri, rochii şi cercei,
Brăţări, bani şi tot ce vrei…
Vă place să-aveţi mereu;
Astea toate-ţi dau şi eu.

-Potoleşte-te, m-ascultă!
Ia un ac, şi coase-o umbră:
Nici cu aţă, nici cu lână;
Vreau căldură să îmi ţină.

Mergi de cată! Vreau o piele,
Nu de-aceea de curele…
Nici subţire, dar nici groasă,
Nici cumva…să fie roasă?

Tăbăcită, nici atât! Înţelegi?
Drace, vezi cum o alegi!
Şi când te apuci de ea –,
Să respecţi dorinţa mea:

Pielea nu-mi trebui’ croită,
Nici s-o-nţepi, nici găurită,
Iar la colţuri s-o uneşti,
Să mi-o-mbini, să n-o lipeşti

Nici cu pap, dar nici cu clei,
Nici cu sfoară, nici cu tei,
Nu vreau cercuri să o strângă!
Din piele să-mi faci o pungă:

Apa din ea să nu curgă,
Portofel să mi se strângă,
Să nu ţin în el parale –,
Doar codiţa dumitale.

Lucru-al treilea-i un nimic:
Vezi tu firul acesta, mic?…
Negru-brun-cârlionţat…
Drace, îl vreau îndreptat!

Îl smulsese pe-ndelete
De pe-al muntelui perete,
Unde-mi era-nghesuit,
Un iepuraş ciufulit.

* * * *
Privea Dracu-mărmurit:
(Cu Neaga nu-i de glumit!)
Nici cu firul ondulat…
Nici cu umbra de la gard.

Iar cu pielea-afurisită,
Să nu-mi fie… argăsită!?
Unde să mi-o găsească,
Pe Neaga s-o cucerească?
* * * *
Îşi luă lumea-n cap, săracul!…
Şi-alergă să-mi crape Dracul.
Câtă lume mi-a-ntrebat,
Dar răspuns nu mi-a aflat.

Cum să coase umbra, Dracul?
Şi să nu-nţepe cu acul!
Aţă, tei, lână…să nu pună!…
De căldură, cum să-i ţină?!!!…

Mi-a plecat cu ziua-n zori,
A-ntrebat pe ţesători:
-Cum să cos din umbră haină?
Şi pe loc l-a prins o spaimă,

Că nici unul nu-mi ştia
Dacă umbra se cosea.
Ţesătorii, pân’ la unul –
Îl huleau: “Uite nebunul!”

Croitorii de-i întreabă,
Îi zâmbesc, îşi râd în barbă:
“Unde dracu-ai mai văzut
Piele să n-o fi croit?!…

Dacă umbra o prindeam,
În război nu mai băteam;
Iar dacă de cald ţinea..,
Cine se mai chinuia,

Să pună in pe colnic,
Să-mi toarcă la borangic;
Lâna de ce să o tundă,
Nu puteam dormi la umbră?

Să nu-nţepi, nici găuri să faci?
Mare prost!… zău, ne placi.
De crezi că nu ai ce face –,
Mergi şi-ntreabă la cojoace.

Poţi găsi vreun sfat la ei,
Dar aşa ceva ce-mi cei!…

Zise-un croitor bătrân:
„Dragul tatii, eşti nebun.”)

* * * * *

A plecat , coada îşi strânge,
De necaz începe-a plânge:
„Neaga asta mă albeşte…
Ce-mi cere, nu se găseşte.”

Pe-nserat îmi poposeşte,
(Mi-e lihnit, se poticneşte,
Se loveşte de un car)
…În curte la cojocar.


Cojocarul, om cu milă –,
Cruce-şi face şi se-nchină:
„De când sunt eu cojocar,
Şi de când vând în bazar…

N-am văzut pungă din piele
Să nu aibă sforicele!
Să mai stea pielea lipită ,
Fără aţă răsucită?!…

Piei de-aici, lasă-mă-n pace!
Asta, nici dracu’ nu face.
Dar să n-alergi în zadar,
Dă şi-o fugă la cizmar.

Vezi la el, poate… din piele;
Cine ştie? – din pingele,..
O să-ţi facă portofel –
Să strângă din fălci niţel.”

* * * * *

Capul, Dracul, şi-l simţea ,
Că din cercuri îi sărea,
Iar când cruce îşi făceau,
Fălcile îi clănţăneau …

Ochii din cap îi ieşeau,
Vedea negru, şi-i vâjiiau
Urechile, precum un car,
Până-l găsi pe cizmar.


La o lampă afumată,
Cizmarul lipea o talpă;
Când aude ce-l întreabă,
Îi răspunde cam în şagă:

„Te întreb, aş vrea să ştiu:
Dracule, nu eşti zurliu?
Vrei în el, coada, să-ţi bagi?!…
De ce n-o ţii în nădragi?”

Dracul, negru cât era…
Mai tăciune se făcea:
(De unde m-o fi ghicit
Şi mă vede că-s tâmpit?)

……………………………..

-Vrei o coadă ridicată?…
În pungă s-o ai băgată!
Şi, de ce o vrei din piele,
Când în piaţă sunt umbrele?

(Moş zbanghiu, afurisit!…
Râzi de mine că-s tâmpit?
Dacă babă-mi ai în casă…
De-un biet drac ţie nu-ţi pasă.)

-Moşule, nu zic, or fi umbele;
Of! ea cere, coţofana de muiere:
Pungă vrea, nu portofel!.…
Cizmare, dă-mi un model!

-Lasă-mi zilele ce le mai am:
Vreau să trăiesc doar un an.
Drace, de femeii sătul sunt,
Cum eşti tu de orice sfânt.

Dracu-mi stătea amărât…
Când la cizmar mi-a sosit
O fetiţă-mbujorată, ce-aducea
O cizma, care o strângea.

Se văieta că, vai, transpiră:
“Of! ciorapii se umeziră.”
Şi-ar fi bine, pap să-i puie,
Să-i mai bată ceva cuie.

…Simte-n degete un glod,
De-ar pune-o pe calapod,
Şi să-i de un rând de aţă,
Că prea e cutată-n faţă.

Cum să iese-aşa cu ele?
-Moşule, de sunt de piele…
Vreau să-mi vină ca turnate:
Şi în faţă şi în spate!

N-au lustru, nu-s nici moi;
Pune mâna!… dacă vrei:
Astea sunt cizme de piele?
…Dracu-şi bagă coada-n ele!

Dracul se roşi pe dată,
Prinse cizma blestemată:
(Ce să spun?!… pare de piele,
Dar e largă cozii mele.

Are sfoară, pap, şi-i croită,
Uf! nu-mi e nici potrivită.
Neaga n-o să mi-o accepte,
Ş-asta-i cizmă pentru fete.

N-o să-i fie chiar pe plac;
O s-o creadă că-i un sac.
E prea mare, cuie are…
Ba-i lipită…vai, ş-ii tare.

Neaga n-ar fi mulţumită,
Nu-i o piele potrivită.)
Zice Dracu-n gândul lui:
Şi plecă pe drum, hai-hui.

* * * *

Se opri şi la fierar,
Consultă un potcovar,
Un tâmplar şi un dogar,…
Dar degeaba, că-n zadar:

Nu ştiau, şi-i trecea anul;
Vai, i se dusese planul
Bun, cel care-l-naripase…
C-ajunsese numai oase.

Din fălci îmi dădea de zor,
Se-ndoise, arăta ca un cosor;
Apoi îmi lua pe-ndelete …
Încerca firul să-ndrepte.

Câte, Dracul, n-a făcut:
L-a întins, l-a dezdoit,
Cu limba l-a umezit
Şi cu sârg l-a pipăit.

L-a ţinut în dinţi, săracul!…
Că era să-şi piardă capul.

Când prin dinţi îl trăgea –
Printre buze-l răsucea,

Firul, mai rău, se cârlionţa,
Căci pe Drac îl necăjea.
S-a căznit, s-a străduit,
Că Dracul mi-a tot slăbit,

De trecea prin ochi de spată:
Avea barba-ncâlţoşată,
Privirea de ţap nebun
Care stă cu paru-n drum;

Ş-apoi, ca năucul, strigă,
Stă-n mocirlă; mămăligă
Vrea să facă, să mănânce,..
Se tăvăleşte şi plânge.
……………………………

Dar odată, seara-n vale,
Ii ieşi Păcală-n cale.
Când îl vede că-i albit,
Zdrenţăros…, pipernicit,

Şi vorbea cu păru-n gură,
Lacrimile-l podidiră…
De cât râse-atunci Păcală.
Pe Drac îl ştia că-i smoală:

Negru, lustruit, dat cu lac;
Dar albit!… să-l vezi pe Drac?
Nu pricepe, şi-i strigă Păcală,
Lundu-mi-l a scărmăneală:

- Ce-i cu tine, Drăcuşor?!…
- Ce să fie.., simt că mor!
Şi-i spuse tot ce-a păţit,
Cu Neaga cum s-a-nvoit.

- Ptiu!… Păcală, cruce-şi face:
Păi de-atât’ te superi, Drace?!
Dacă vrei?… am să merg eu
La soroc –, în locul tău.

- Bine, mă-nvoiesc. De te duci,
Eşti în stare să mi-o-aduci?
Ea pe mine mă aşteaptă –,
De ai şti…cât e de deşteaptă:

Mă cunoaşte dintr-o mie…
De când e – pe Dracu-l ştie.
-Atunci, schimbă-mă în drac,
Şi plăcerea am să-ţi fac.

Pe Neaga o-aduc la tine;
N-ai încredere în mine!?
Hai să mergem la fântână!
Şi pe Dracu, -l ia de mână.

- Dracule, de nu mă crezi,
Intră-n fântână să vezi:
Cu urechile s-asculţi
Pe Neaga care, din minţi

Mi te-a scos, te-a zăpăcit…
Drac nebun şi-afurisit!
Cin’ te puse!…n-ai găsit
Altă mândră de iubit?


Drac erai…ca dracii tăi:
Îmi umblai pe câmp şi văii;
Hă-hă! Eşti aşa de-ndrăgostit?
Ce să-ţi spun, te-ai pricopsit!
……………………………..

Dracul în fântână, sta,
Iar Păcală-o aştepta;
Când deodată, pe cărare,
Neaga cânta-n gura mare:

„Cu mine, el, şi-a găsit?
Dracu-mi este-ndrăgostit,
Şi m-aşteaptă la fântână
Să-l iubesc şi să-i dau gură;

Câte nu-mi îndeplineşte,,
Dacă Dracu mă iubeşte.”
Păcală îi sare-n cale
Şi-o sărută cu-nfocare.

Dracu vede şi se miră:
-Ce cred ei? Mă păcăliră!?
Om îl fac: Dracu’ sunt eu!
Şi ieşi din eleşteu.

Alb şi ud, cum arăta,
Se strâmba şi tremura,
Ochii-i scânteiau în cap,
Şi cu glasul lui de ţap,

Strigă: “Bine, măi Păcală!
Aşa fu a ta-nvoială?!…”
Neaga se dă lângă el
Şi-l împinge doar niţel.

Dracul, huştiuluc! – în apă.
-Nu-ţi fi teamă! Nu se-neacă;
Cum să iese! Nu mai poate.
Zorii vin, – nu mai e noapte.

Neaga râde cu suspine:
-Treci, Păcală, lângă mine !
Dracul, cred că o să-nveţe,
Căci noi avem multe feţe.
………………………….

Se aude – “cucuriguuu!!!…”
Răsuna valea şi crângul;
În fântână, Dracu-mi dispare.
Şi-n sfârşit, pe cer e soare.

-Măi Păcală, lasă-l dracu’!
L-am pierdut... Unde, altul,
Mai găsim, un aşa pârlit?
Dracu-atuncea mi-a tuşit,

Părul creţ l-a înghiţit;
Vă spun drept, s-a lecuit…
Că mi-a mers şi s-a vopsit,
Iar e negru şi-i smolit.

* * *

Dacă n-ar fi fost Păcală,
Şi Dracu…, ce de ocară
Se făcu; Neaga care-l îmbrânci,
Ziceţi: eu ce v-aş mai povesti?

16 martie 1977, Delureni.

C O Ţ O F A N A

O vedeţi cum stă pe creacă
…Coţofana cea bălţată ?
Ca politica-i brodată:
Când e albă, când e neagră;

Vai, cum s-o prinzi…
Când dă din coadă!?
Caţ-caţ…şi iarăşi caţ!
Azi e luni, mâine e marţi,

Miercuri, pauză nu face;
Caţ-caţ!…şi joi îi place:
La tribună-i abonată –
Coţofana cea tărcată.

Vineri …legii se opune,
Caţ-caţ!…din cioc le spune:
-Dacă nu eram aici,
Ce făceaţi, stimaţi amici?

Cum stăteaţi în alianţă,
Dacă nu dădeam din clanţă?!
Unul, roşu de necaz…,
Îi zice de la obraz:

-Nu te uiţi ce neagră eşti?
Nu poţi să te primeneşti!…
Unde dracu’ mi-ai umblat,
Şi cu var mi te-ai pătat?

-Ba s-avem pardon, amice!
E frumos ce domnul zice?…
Sare opozantu-n sus,
Se repede ca un urs

Cu vreo şapte după el –
Să-l linşeze pe mişel.
-Tu nu vezi că nu-i pătată!…
În penel este pictată.

Pe ea,... nu e pată albă!
Cască ochii! Pata-i neagră…
Coţofana noastră-i albă!
Eu îţi spun: vezi-ţi de treabă!…

-Atunci?…du-o să se spele,
Curăţ-o, neică, la pene…
Pata neagră poţi să-i scoţi?
Şleahta dracului…de hoţi!

Strigă la el – agresatul:
Că râdea întreg senatul.
-Aţi văzut?… neruşinatul!
Face cu mine pe-al dracu?

Priviţi-o, că-i un tăciune…
Ingratul!…îmi face glume?
Domnule, să-mi mulţumeşti:
Că de nu, zău! – o păţeşti!
…………………………

Coţofana-i ia cu tact,
Mi s-a cocoţat pe gard,
Şi-i invită s-o privească,
Ca-n final să hotărască:

Dreptatea, cine mi-o are
Din această adunare.
-Ia priviţi penajul meu!…
Şi să-mi spuneţi, doar atât:

Să fi greşit Dumnezeu!…
Negru, alb... a pus mai mult?
Sunt mai neagră, sau mai albă?
Vreau să ştiu, băgaţi de seamă!…

Garaţioasă-mi dă din coadă.
Vine-n faţă, toţi, s-o vadă.
-E distinsă, e superbă, te vrăjeşte!
O admiră un bătrân, care-şi doreşte

Doar un an, să mai trăiască;
Poftă are s-o iubească.
Ochii-şi simte că-s roşiţi;
“Ah!…ochelari, nenorociţi!

Chiar acum vă aburiţi?
Am nişte colegi pârliţi…”
Supărat că nu mai vede,
Îi ascultă, dar nu-i crede

Pe cei care o condamnă;
Ar vrea să le tragă-o palmă,
Şi să-i calce în picioare;
De el numai gura-i mare.

Dar nu-l ia nimeni în seamă;
E trecut, Domnul mi-l cheamă…
Vai!…şi-l va linişti curând –
La doi metri sub pământ.
……………………………..
Politruci-s căpiaţi,
Năuciţi şi disperaţi:
Sar, se-agită, sunt turbaţi,
Sunt cu toţii-ncăieraţi.

Să-şi convingă adversarul,
Argument le este parul.
Unii folosesc şi pumnul,
Când lovesc pe câte unul;

Care-i drept, un prizărit…
Da-ncasează c-a vorbit;
Când putea, mă rog, să tacă;
Păi, când dracu’ coada-şi bagă,

Juri că iadul cel vestit,
Căci pe toţi i-a cătrănit:
Nici nu văd în cine dau,
Sau pe cine-n faţă au.
…………………………..

Altul spune că-i mai neagră,
Iar vecinul că-i mai albă:
-Tu nu vezi?…priveşte, frate!
Mai frumoasă..., cum s-arate?

Ba-i mai neagră pe spinare;
Şi, te rog, să ai răbdare!
-Dar pe burtă, cum apare?
Şi-njură cu disperare:

Nu e albă ca zăpada!…
-Ai orbit? Priveşte-i coada!
-Bine, bine! Dar când zboară,
Nu e albă-n aripioară?

-Fugi de-aici! La subsioară
Este neagră ca o cioară.
-Dar la guşă şi la cioc?…
Nu e albă..., măi bondoc!

Ce să-ţi spun?…eşti chior de tot:
Te-ai tâmpit, eşti dobitoc!
-Lasă-mă, că-mi ies din minţi!
La picioare, nu te uiţi?

Neagră e ca un batic…
-Nu vreau să te contrazic:
Cum să fie!… Ce tot spui?
Alb’ o văd, ce dracului?!…
………………………….
* * * *
Coţofana-mi stă pe-o sârmă,
Şi din cioc abia îngână:
-Caţ-caţ!…şi iarăşi caţ!
Nu-ncercaţi să-mi număraţi

Penele. Vai, mă flataţi!…
Fiţi cuminţi, de ce umblaţi,
Prin pene, să-mi răsfiraţi..,
Credeţi c-o să câştigaţi?

Nu admit aşa-ncercare!
Dragii mei, pentru onoare…
Am luptat; doar aţi văzut?
Hotărâtă-am susţinut

În această adunare;
Nu vă fie cu mirare!
Eu, devotată vă sunt…
Dar mă tem: aţi priceput?

Drumul pe care-mi umblaţi,
E bătut. Bine-ar fi să renunţaţi.
Senatori şi deputaţi!…
Banii…cam degeaba-i luaţi!

Vă legaţi…numai aşa…
Ce-aveţi cu ţinuta mea?
Bate caţa din picior,
Şi cu-un ochi la senator,

Îi clipeşte cu tandreţe;
Bietul moş – la bătrâneţe –
Care n-are ochelari..,
Se răsteşte la barbari.

Şi cum, sus, caţa era –
Ca s-o poată observa –
Se aruncă spre tâlhari
Şi-i taxează drept, birjari.

Şi mi-i face cum vrea el:
Cu ou proaspăt, pătrunjel…
Şi-mi adaogă oţet ;
El mi-o vede că-i omăt.

N-o poate vedea pe spate,
C-are pene colorate.
Are negru, străluceşte;
Dar el nici nu se gândeşte.

Pentru el, albe sunt toate;
Să-l combată cine poate…
Dacă guşa-i e umflată –
Albă e, şi nu-i pătată!

Şi mai dă apoi din mână,
Răţoindu-se din gură:
-Cum, în negru mi-o vedeţi?!
Încercaţi! Văd…, nu puteţi

S-o distingeţi,.. dar mi-i albă.
-Ce spui, domnule? E neagră!
Harşc! – îi şterge unu-o palmă;
De mustăţi mi-l ia şi-ntreabă:

-Dacă la noi e mai neagră,
Cum susţii că este albă?…
Şi-i mai trage-un pumn în barbă,
Şi cu toţi sar la grămadă,

Că senatu-i o tarabă…
Unul pe altul se-ntreabă:
“E mai albă, sau mai neagră?”
Dracul poate să-nţeleagă.



Coţofana…mai fudulă,
Ţop!…în faţă la tribună,
Când pe uşă mi-a intrat
…Preşedintele-n senat.

Cu aplomb l-a salutat,
Înclinând uşor din cap,
Şi cu nonşalanţă-ntreabă,
Privind la şefu’ în barbă:

-Cum sunt, domnul Preşedinte?…
Spuneţi-le trei cuvinte:
Sunt mai neagră, sau mai albă?
Preşedintele, atunci, din barbă,

Prinde-un purec nepoftit;
Pentru el nu-i nici-o grabă:
Doar de asta e plătit;
Şi cum este plictisit,

De juri c-ar fi trudit…
Sau că-i schivnic pocăit,
Şi-i în post la sfântul schit,
Mi-o priveşte cam smerit.

Ea îl crede că-i cinstit –
După cum caută-n barbă –
Mi-l ştie că-i om de treabă:
Se pricepe-n medieri,

În scandaluri, şuşanele…
Întruniri, audieri,
În corupţii şi belele,
Şi în alte daraveri;

Căci, aşa cum o privea…
Siderat mi-o admira.
Coţofana grai prindea,
Şi frumos îi ciripea:

-Cum sunt domnu’ preşedinte,
Ce procent îmi daţi la pene?…
Mi-o priveşte printre gene,
Râde-n barbă, şi-i cuminte –


Cum sunt sfinţii fără vină;
Câţi nu-i caută pricină…,
Să-i găsească cuie-n cap,
Dar vă spun: el a scăpat,

Vulpea-n urmă a lăsat –
Repetentă-n vizuină.
A-nţeles de unde vântul
Bate. Ştie, căci cuvântul

Este arma care-nvinge,
Iar disputa, ce la sânge
S-a iscat, i-ar dezbina;
Şi cum Cezar arunca

Zarul: ne-o spun cei
Care-au văzut, că doar ei
Auzeau, de surzi n-au fost.
Şi fără să-i ia la rost,

Mi-a-ntors-o din condei:
-Linişte, iubiţii mei!
Pentru asta vă certaţi!?…
Nu puteţi să vă-mpăcaţi?

Legea este-n mâna voastră;
Daţi-o-afară pe fereastră!
Pe mâini nu mi s-a spălat,
Nu aflase de Pilat;

Şi cu-un zâmbet jovial,
S-a retras, cum a venit,
La palatul lui din Deal;
Şi conflictul s-a oprit.

A clipit şi le-a zâmbit,
Că-i un mare pehlivan;
Are şarm de mucalit…
Asta face an de an.
……………………..

Coţofana.., ce să-mi facă?
A zburat pe altă creacă,

A-nţeles că s-a sfârşit,
Şi din uşă-a croncănit:

-N-am ce face, nu pot plânge;
Timpul nu este trecut;
Vin alegeri, pot ajunge
La palat, că-i mai plăcut.
…………………………….
Ce-a ajuns, o fi mai mare?…
Nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat;
Dacă iar s-o fi lipit,
Vreun prilej dacă-a găsit

Să se facă remarcată;
Sigur sunt: nu a pierit ,
A ştiut ea…ce să facă.
Dar, vă rog şi vă invit:

Mai treceţi pe la palat,
Să vedeţi, s-a descurcat?
Zice-se…c-au pactizat,
Şi-ar fi secretar de stat.

12 Aprilie 1997, Bucureşti.

CÂINELE ŞI ŢÂNŢARUL

Intr-o toamnă aurită
De al frunzelor miraj,
Un dulău mare se-agită,
Dă din cap, face tapaj:

Vai, nimica nu-i mai place,
Nimeni nu-i mai intră-n voie;
În picioare vrea să-i calce ,
Dacă simte că-i nevoie,

Adversari, să-şi răpună,
Şi să-i muşte rând pe rând…
(De ce să latru la lună?…
Când duşmanii-s pe pământ!)

Mai cu gura, mai cu laba,
Mai cu-un rânjet regizat…
Câinele îşi face treaba –
Şi se-ndreaptă spre palat.

Vai, deodată se opreşte –
Ca trăsnit în cap de-un par:
In ureche-i se-nvârteşte,
Şi-l înţeapă un ţânţar.

E nervos…nevoie mare:
Îşi bagă gheara-n ureche,
Se trânteşte în cărare,
Şi aleargă ca de streche.

Ce urechea îi aude…
Din gura ţânţarului,
Simte săgeţi că-i pătrunde
Chiar în coşul pieptului.

Scheaună ca apucat,
Doreşte coada să-şi prindă;
Când ţânţarul l-a pişcat,
Dă cu capul într-o grindă.

O, când chinul îl omoară,
Vin toţi câinii-n jurul lui –
E o haită ce-nfioară –
Distrug tihna codrului.


Şi atâtea dobitoace…
Sar cu toate-n ajutor:
„Vai, jigodia cum zace!”
Şi-un suspin sfâşietor

Scoate lupul, afectat…
Care, alarmat şi el,
Lăsase nejudecat…
Un terorist de purcel.

Iar mistreţul, fioros,
Din uzină-a alergat:
“Cum, un câine răpănos!…
S-a-mbătat, sau e turbat?

Iar noi stăm şi îl privim!…
Fără inimă suntem?
Repede, să ne unim:
De ţânţar ca să-l scăpăm!

Ursul mormăie viclean
Şi îl linge pe ureche,
A uitat că-i e duşman:
“Păi acum, treaba se vede

Că-i de-al nostru, şi el vrea:
Numai bine, a ne face;
Ia urlaţi, şi-l vom scăpa!…
Milă-mi e!…săracul, zace –

Şi-i învins de un ţânţar?
Noi, atâtea dobitoace,
O să-l scoatem pe scripcar:
Prea ne-a pus pe toţi pe ace!”

Şi-i plesneşte-o labă bună
Şi cu alta-l prijoneşte,
De urlă nebun la lună.
“O,.. lăsaţi…că răguşeşte!”

Zice vulpea, şi-l alintă:
Cu o coadă-l înfăşoară,
Îl scuipă şi îi descântă,
Că potaia se înfioară.

“-Cum, un dulău aşa voinic,
Ce la curte ai crescut…
Un ţânţar aşa de mic?!…
Doamne…ce nesuferit!

Să te-nvingă? Nu accept!
Dulău ai fost, jigodie-ai rămas;
Vino să te strâng la piept-
Câine bătrân şi fără de pripas.”

Veveriţa, doctoriţă pricepută,
Soarbe apă din pahar
Printr-o ţeavă de cucută,
Şi-l stropeşte pe ţânţar.

……………………………

(-Ah!…ce linişte-i acum,
Mă simt ca un nou născut:
Pot să-mi văd şi eu de drum,
Ţânţarul s-a prăpădit1…)

-Voi, poftiţi! să vă împart
Ce-i mai bun, vă alegeţi!
De ţânţar dacă-am scăpat,
Dragii mei, bine-o duceţi.

Las pădurea-n grija voastră;
Pentru voi m-am străduit;
Dar să am aşa năpastă?
La ţânţar nu m-am gândit!…

Capul îi vuia ca moara:
(Surd să fiu?…n-aud nimic;
Ah!… ţânţarul cu vioara,
Cântă iar… mi s-a trezit!…)

Nimeni astăzi nu-l ascultă,
Toţi mănâncă pe-ntrecute.
(Ah! ţânţaru-mi dă de furcă…
Cine dracu’ să m-ajute?!…)

Prăpăditul de ţânţar
Nu-l slăbeşte nici un pic;
(-Uite-al dracu’ de scripcar!…
Ce tot spune-al pitic?)

“-E târziu, poţi să jeleşti;
Nu îţi plac amicii tăi?
Câine prost, vezi ce păţeşti
Dacă te-ai luat după ei!”

(-Ce tot vrea de mă înţeapă!?
Nu se-atâmpără… şi pace;
N-o fi având altă treabă?…)
-Dragii mei, veniţi încoace:

Că această lighioană,
Scai, de capul meu se ţine;
E nebun, mă rog, o toană:
Ce dracu’ are cu mine?

… Şi-ncepură toţi să urle,
Defăimându-l pe ţânţar:
Mai cu tobe şi cu surle…,
Că pe loc, bietul măgar,

Cruce-şi face: a-nţeles…
Şi-ncepu şi el să ragă;
Nu mai are de ales,
Dacă-adunătura-ntreagă

Urlă-ngrozitor, sunt turbaţi;
Au uitat ce mi-au păţit,
Când de câine-au fost muşcaţi,
Frica i-a-ndobitocit.

Dar ţânţarul, bine-nfipt,
Îi şopteşte în surdină:
“Câine prost şi jigodit,
duşmanilor cerşeşti milă?!…

Ce îi doare că eşti prost,
Şi nu vrei să-ţi vezi de drum?
Fiecare vrea un post,
Un oscior de ros, că-i bun.

Nu te uiţi în jurul tău?
Ai lăsat bietele oi…
Câine bleg şi nătărău!
Tu nu ştii nici de nevoi…

Numai cald şi bine vrei,
Să ai unde dormita –
Eu te las, pleacă la ei,
Turma las-o altuia

…Care ştie să o pască,
Să o apere, să-i dea
Apă, hrană… să trăiască;
Fiindcă nu eşti bun de ea!”

Şi ce linişte se lasă:
(-Doamne, bine c-am scăpat!)
Câinele pleacă spre casă,
De palat a şi uitat.

Câteodată se mai vede:
Stă la poartă tolănit;
Îl privesc, nu-mi vine-a crede
Că potaia s-a tâmpit…

Fiindcă-a vrut, mintea, să-şi pună,
Să se-ncreadă în tâlhari,
Că-l iubesc de voie bună…
Şi-au să-l scape de ţânţar.

14.XII.1999

CÂINELE ŞI ŢÂNŢARUL

Intr-o toamnă aurită
De al frunzelor miraj,
Un dulău mare se-agită,
Dă din cap, face tapaj:

Vai, nimica nu-i mai place,
Nimeni nu-i mai intră-n voie;
În picioare vrea să-i calce ,
Dacă simte că-i nevoie,

Adversari, să-şi răpună,
Şi să-i muşte rând pe rând…
(De ce să latru la lună?…
Când duşmanii-s pe pământ!)

Mai cu gura, mai cu laba,
Mai cu-un rânjet regizat…
Câinele îşi face treaba –
Şi se-ndreaptă spre palat.

Vai, deodată se opreşte –
Ca trăsnit în cap de-un par:
In ureche-i se-nvârteşte,
Şi-l înţeapă un ţânţar.

E nervos…nevoie mare:
Îşi bagă gheara-n ureche,
Se trânteşte în cărare,
Şi aleargă ca de streche.

Ce urechea îi aude…
Din gura ţânţarului,
Simte săgeţi că-i pătrunde
Chiar în coşul pieptului.

Scheaună ca apucat,
Doreşte coada să-şi prindă;
Când ţânţarul l-a pişcat,
Dă cu capul într-o grindă.

O, când chinul îl omoară,
Vin toţi câinii-n jurul lui –
E o haită ce-nfioară –
Distrug tihna codrului.


Şi atâtea dobitoace…
Sar cu toate-n ajutor:
„Vai, jigodia cum zace!”
Şi-un suspin sfâşietor

Scoate lupul, afectat…
Care, alarmat şi el,
Lăsase nejudecat…
Un terorist de purcel.

Iar mistreţul, fioros,
Din uzină-a alergat:
“Cum, un câine răpănos!…
S-a-mbătat, sau e turbat?

Iar noi stăm şi îl privim!…
Fără inimă suntem?
Repede, să ne unim:
De ţânţar ca să-l scăpăm!

Ursul mormăie viclean
Şi îl linge pe ureche,
A uitat că-i e duşman:
“Păi acum, treaba se vede

Că-i de-al nostru, şi el vrea:
Numai bine, a ne face;
Ia urlaţi, şi-l vom scăpa!…
Milă-mi e!…săracul, zace –

Şi-i învins de un ţânţar?
Noi, atâtea dobitoace,
O să-l scoatem pe scripcar:
Prea ne-a pus pe toţi pe ace!”

Şi-i plesneşte-o labă bună
Şi cu alta-l prijoneşte,
De urlă nebun la lună.
“O,.. lăsaţi…că răguşeşte!”

Zice vulpea, şi-l alintă:
Cu o coadă-l înfăşoară,
Îl scuipă şi îi descântă,
Că potaia se înfioară.

“-Cum, un dulău aşa voinic,
Ce la curte ai crescut…
Un ţânţar aşa de mic?!…
Doamne…ce nesuferit!

Să te-nvingă? Nu accept!
Dulău ai fost, jigodie-ai rămas;
Vino să te strâng la piept-
Câine bătrân şi fără de pripas.”

Veveriţa, doctoriţă pricepută,
Soarbe apă din pahar
Printr-o ţeavă de cucută,
Şi-l stropeşte pe ţânţar.

……………………………

(-Ah!…ce linişte-i acum,
Mă simt ca un nou născut:
Pot să-mi văd şi eu de drum,
Ţânţarul s-a prăpădit1…)

-Voi, poftiţi! să vă împart
Ce-i mai bun, vă alegeţi!
De ţânţar dacă-am scăpat,
Dragii mei, bine-o duceţi.

Las pădurea-n grija voastră;
Pentru voi m-am străduit;
Dar să am aşa năpastă?
La ţânţar nu m-am gândit!…

Capul îi vuia ca moara:
(Surd să fiu?…n-aud nimic;
Ah!… ţânţarul cu vioara,
Cântă iar… mi s-a trezit!…)

Nimeni astăzi nu-l ascultă,
Toţi mănâncă pe-ntrecute.
(Ah! ţânţaru-mi dă de furcă…
Cine dracu’ să m-ajute?!…)

Prăpăditul de ţânţar
Nu-l slăbeşte nici un pic;
(-Uite-al dracu’ de scripcar!…
Ce tot spune-al pitic?)

“-E târziu, poţi să jeleşti;
Nu îţi plac amicii tăi?
Câine prost, vezi ce păţeşti
Dacă te-ai luat după ei!”

(-Ce tot vrea de mă înţeapă!?
Nu se-atâmpără… şi pace;
N-o fi având altă treabă?…)
-Dragii mei, veniţi încoace:

Că această lighioană,
Scai, de capul meu se ţine;
E nebun, mă rog, o toană:
Ce dracu’ are cu mine?

… Şi-ncepură toţi să urle,
Defăimându-l pe ţânţar:
Mai cu tobe şi cu surle…,
Că pe loc, bietul măgar,

Cruce-şi face: a-nţeles…
Şi-ncepu şi el să ragă;
Nu mai are de ales,
Dacă-adunătura-ntreagă

Urlă-ngrozitor, sunt turbaţi;
Au uitat ce mi-au păţit,
Când de câine-au fost muşcaţi,
Frica i-a-ndobitocit.

Dar ţânţarul, bine-nfipt,
Îi şopteşte în surdină:
“Câine prost şi jigodit,
duşmanilor cerşeşti milă?!…

Ce îi doare că eşti prost,
Şi nu vrei să-ţi vezi de drum?
Fiecare vrea un post,
Un oscior de ros, că-i bun.

Nu te uiţi în jurul tău?
Ai lăsat bietele oi…
Câine bleg şi nătărău!
Tu nu ştii nici de nevoi…

Numai cald şi bine vrei,
Să ai unde dormita –
Eu te las, pleacă la ei,
Turma las-o altuia

…Care ştie să o pască,
Să o apere, să-i dea
Apă, hrană… să trăiască;
Fiindcă nu eşti bun de ea!”

Şi ce linişte se lasă:
(-Doamne, bine c-am scăpat!)
Câinele pleacă spre casă,
De palat a şi uitat.

Câteodată se mai vede:
Stă la poartă tolănit;
Îl privesc, nu-mi vine-a crede
Că potaia s-a tâmpit…

Fiindcă-a vrut, mintea, să-şi pună,
Să se-ncreadă în tâlhari,
Că-l iubesc de voie bună…
Şi-au să-l scape de ţânţar.

14.XII.1999


CÂINELE ŞI ŢÂNŢARUL

Intr-o toamnă aurită
De al frunzelor miraj,
Un dulău mare se-agită,
Dă din cap, face tapaj:

Vai, nimica nu-i mai place,
Nimeni nu-i mai intră-n voie;
În picioare vrea să-i calce ,
Dacă simte că-i nevoie,

Adversari, să-şi răpună,
Şi să-i muşte rând pe rând…
(De ce să latru la lună?…
Când duşmanii-s pe pământ!)

Mai cu gura, mai cu laba,
Mai cu-un rânjet regizat…
Câinele îşi face treaba –
Şi se-ndreaptă spre palat.

Vai, deodată se opreşte –
Ca trăsnit în cap de-un par:
In ureche-i se-nvârteşte,
Şi-l înţeapă un ţânţar.

E nervos…nevoie mare:
Îşi bagă gheara-n ureche,
Se trânteşte în cărare,
Şi aleargă ca de streche.

Ce urechea îi aude…
Din gura ţânţarului,
Simte săgeţi că-i pătrunde
Chiar în coşul pieptului.

Scheaună ca apucat,
Doreşte coada să-şi prindă;
Când ţânţarul l-a pişcat,
Dă cu capul într-o grindă.

O, când chinul îl omoară,
Vin toţi câinii-n jurul lui –
E o haită ce-nfioară –
Distrug tihna codrului.


Şi atâtea dobitoace…
Sar cu toate-n ajutor:
„Vai, jigodia cum zace!”
Şi-un suspin sfâşietor

Scoate lupul, afectat…
Care, alarmat şi el,
Lăsase nejudecat…
Un terorist de purcel.

Iar mistreţul, fioros,
Din uzină-a alergat:
“Cum, un câine răpănos!…
S-a-mbătat, sau e turbat?

Iar noi stăm şi îl privim!…
Fără inimă suntem?
Repede, să ne unim:
De ţânţar ca să-l scăpăm!

Ursul mormăie viclean
Şi îl linge pe ureche,
A uitat că-i e duşman:
“Păi acum, treaba se vede

Că-i de-al nostru, şi el vrea:
Numai bine, a ne face;
Ia urlaţi, şi-l vom scăpa!…
Milă-mi e!…săracul, zace –

Şi-i învins de un ţânţar?
Noi, atâtea dobitoace,
O să-l scoatem pe scripcar:
Prea ne-a pus pe toţi pe ace!”

Şi-i plesneşte-o labă bună
Şi cu alta-l prijoneşte,
De urlă nebun la lună.
“O,.. lăsaţi…că răguşeşte!”

Zice vulpea, şi-l alintă:
Cu o coadă-l înfăşoară,
Îl scuipă şi îi descântă,
Că potaia se înfioară.

“-Cum, un dulău aşa voinic,
Ce la curte ai crescut…
Un ţânţar aşa de mic?!…
Doamne…ce nesuferit!

Să te-nvingă? Nu accept!
Dulău ai fost, jigodie-ai rămas;
Vino să te strâng la piept-
Câine bătrân şi fără de pripas.”

Veveriţa, doctoriţă pricepută,
Soarbe apă din pahar
Printr-o ţeavă de cucută,
Şi-l stropeşte pe ţânţar.

……………………………

(-Ah!…ce linişte-i acum,
Mă simt ca un nou născut:
Pot să-mi văd şi eu de drum,
Ţânţarul s-a prăpădit1…)

-Voi, poftiţi! să vă împart
Ce-i mai bun, vă alegeţi!
De ţânţar dacă-am scăpat,
Dragii mei, bine-o duceţi.

Las pădurea-n grija voastră;
Pentru voi m-am străduit;
Dar să am aşa năpastă?
La ţânţar nu m-am gândit!…

Capul îi vuia ca moara:
(Surd să fiu?…n-aud nimic;
Ah!… ţânţarul cu vioara,
Cântă iar… mi s-a trezit!…)

Nimeni astăzi nu-l ascultă,
Toţi mănâncă pe-ntrecute.
(Ah! ţânţaru-mi dă de furcă…
Cine dracu’ să m-ajute?!…)

Prăpăditul de ţânţar
Nu-l slăbeşte nici un pic;
(-Uite-al dracu’ de scripcar!…
Ce tot spune-al pitic?)

“-E târziu, poţi să jeleşti;
Nu îţi plac amicii tăi?
Câine prost, vezi ce păţeşti
Dacă te-ai luat după ei!”

(-Ce tot vrea de mă înţeapă!?
Nu se-atâmpără… şi pace;
N-o fi având altă treabă?…)
-Dragii mei, veniţi încoace:

Că această lighioană,
Scai, de capul meu se ţine;
E nebun, mă rog, o toană:
Ce dracu’ are cu mine?

… Şi-ncepură toţi să urle,
Defăimându-l pe ţânţar:
Mai cu tobe şi cu surle…,
Că pe loc, bietul măgar,

Cruce-şi face: a-nţeles…
Şi-ncepu şi el să ragă;
Nu mai are de ales,
Dacă-adunătura-ntreagă

Urlă-ngrozitor, sunt turbaţi;
Au uitat ce mi-au păţit,
Când de câine-au fost muşcaţi,
Frica i-a-ndobitocit.

Dar ţânţarul, bine-nfipt,
Îi şopteşte în surdină:
“Câine prost şi jigodit,
duşmanilor cerşeşti milă?!…

Ce îi doare că eşti prost,
Şi nu vrei să-ţi vezi de drum?
Fiecare vrea un post,
Un oscior de ros, că-i bun.

Nu te uiţi în jurul tău?
Ai lăsat bietele oi…
Câine bleg şi nătărău!
Tu nu ştii nici de nevoi…

Numai cald şi bine vrei,
Să ai unde dormita –
Eu te las, pleacă la ei,
Turma las-o altuia

…Care ştie să o pască,
Să o apere, să-i dea
Apă, hrană… să trăiască;
Fiindcă nu eşti bun de ea!”

Şi ce linişte se lasă:
(-Doamne, bine c-am scăpat!)
Câinele pleacă spre casă,
De palat a şi uitat.

Câteodată se mai vede:
Stă la poartă tolănit;
Îl privesc, nu-mi vine-a crede
Că potaia s-a tâmpit…

Fiindcă-a vrut, mintea, să-şi pună,
Să se-ncreadă în tâlhari,
Că-l iubesc de voie bună…
Şi-au să-l scape de ţânţar.

14.XII.1999