DRAMA

[VOICAN MARIN]

DRAMA...

 

          Profesoara Luxița Prădăreanu, diriginta clasei a XII-a, Liceul Ion Luca Caragiale (din comuna Cuculenii din Deal) era destul de nervoasă în această dimineață de aprilie, fiindcă ședința cu părinții o punea în imposibilitatea să meargă la sfânta biserica de la Vale, unde fratele dumneaei își boteza fetița. Gândurile o năpădiseră cu totul „Cum se face că domnul director a dispus ca tocmai Duminica să mă întâlnesc cu  părinții copiilor?! Ce, n-au mai fost inspecții de la minister? M-am săturat de atâtea și atâtea ședințe!” când în cancealrie a intrat (fără să fi bătut la ușă) madam Matilda Cozorici, femeia de serviciu care i-a spus aproape răstit: doamna profesoară, sunteți așteptată!

-  Bine, bine!... a catadicsit să-i răspundă, fără a întoarce capul spre ea.     A mai întârziat intenționat câteva minute, iar cînd și-a făcut apariția în clasa plină de părinți și copii, a mimat o stare deprimantă, părând că este extenuată după  un drum lung.

-   Bună ziua doamna profesoară, bine ați venit, vă așteptam... s-au auzit vocile mai multor părinți.

-  Bună ziua!...  Și-a lăsat geanta pe catedră, a mers la fereastră, a deschis-o larg, a respirat adânc și a privit  în curtea școlii fără a urmări ceva anume, ca apoi să se așeze pe scaun cu multă greutate, scoțând un oftat discret ca să înțeleagă asistența că dumneaei face eforturi deosebite pentru aceste odrasle „impertinente” care n-ar merita să le mai dea nicio atenție.

-   ... Dragi părinți, „iubiți elevi!...” toți cunoaștem importanța acestei întâlniri, înaintea unei inspecții de rutină,  cu care binevoiesc  să ne onoreze domnii de la minister, cărora trebuie să le facem o impresie... nu bună, ci foarte bună. Cred că sunteți în asentimentul meu, fiindcă în ultimii ani... bacalaureatul a fost un dezastru la nivel de țară?  Nimeni nu a scos măcar un cuvânt, o ascultau cu mare atenție și se așteptau (ca de fiecare dată) să li se spună ce au de făcut: „Fondul clasei este secătuit, iar obligațiile noastre sunt din ce în ce mai mari și, tot ce fac eu... este numai și numai să-i ajut pe elevii mei ca să reușească în viață”.

........................................................................................................................

 

Luni de dimineață, elevii doamnei prof. Luxița Prădăreanu (care preda Limba și Literatura Română) așteptau cu sufletul la gură sosirea „ștabilor” de la minister. Pe la orele două, când nimeni nu mai credea că va mai veni cineva de la minister, iar în clasă se încinsese  o „bâză” generală,  că dacă ai fi tras cu tunul, tot nu auzeau, fiind cuprinși de un entuziasm clocotitor, când se deschide ușa și apar „domnii gulerați”. Imediat s-a făcut o liniște de mormânt, când directorul Ion Tărăboanță li se adresează cu calm.

-   Luați loc! Doamna inspector de la Ministerul Culturii, prof.dr. Gabriela Ștrengaru (un murmur a cuprins clasa la pronunțarea numelui „ștrengar”) va asista la ora de Limba și Literatura Română, iar voi, dragi elevi, în care am încredere, veți da cele mai bune răspunsuri.

-   Da!!!... au izbucnit în cor elevii.

-   Bună ziua, elevi!... a rostit (ca la inspecția de front) doamna inspector.

-  Bună ziua!... au răspuns majoritatea, iar câteva voci au spus ca la armată: să trăiți!

Domnul director Tărăboanță s-a retras discret, salutându-i cu un „V” (victorie) semn recunoscut de elevi că „babanu” le urează succes. 

-   Doamna inspector, ce temă preferați să punem în discuție.

-  ... A, cred că fiind foarte aproape de susținerea bacalaureatului, să discutăm despre specia literară, drama.

-   Elevi, vom analiza drama Năpasta...  Aveți întrebări?

Au fost puși pe rând câțiva să detalieze subiectul pe scurt, după care au urmat întrebările doamnei inspector.

-  Să-mi răspundă eleva din banca a treia...

-   Popescu Mihaela! o strigă pe nume prof. Luxița Prădăreanu, și eleva se ridică în picioare, privește spre inspectoare cu teamă, gândindu-se: „ Doamne, tocmai pe mine m-a ales dintre toți colegii!... pasiunea mea este matematica, nu româna; ce mă fac?”.

-   Eleva Popescu, cum definești tu drama?

-   Când pe capul omului cade un mare necaz, trăiește o dramă.

-   Nu-i rău. Dă-mi un exemplu.

-   Dacă n-am să iau bacalaureatul, în fmailia mea va fi o dramă...

-  Iar o tragedie, când poate să se întâmple?... să răspundă elevul din ultima bancă, de lângă fereastră.

-   Nimic mai simplu, când cade internetul... Clasa a dat în clocot, râsete care mai de care: stridente, țipurituri și tropăit de picioare.

-  Copii!... Vă rog liniște, a țipat din toți plămâni doamna prof. Luxița Prădăreanu. Ce răspuns este acesta, Glumăreanu?

Elevul Mihai Glumăreanu, fără să se piardă cu firea, s-a deplasat spre doamna inspector și a îceput să-i explice foarte calm, voia s-o convongă că afirmația lui este cât se poate de logică.

-   Vă rog să-mi dați voi ca să vă explic.

-   Te ascultăm, dar nu văd cum se poate întâmpla o tragedie când se întrerupe internetul.

-   Adică!... nu mă credeți?  Nu-l cunoașteți pe tata când se enervează ce e-n stare să facă, nimeni nu-i stă în cale când spune el: „De data asta fac o mare tragedie! Îi împușc pe idioții ăștia care ne iau banii de pomană. Dumnezeii mamelor lor!... nu mai scapă niciunul”. Acum... gândiți și dumneavoastră: orice om cu mintea întreagă nu poate să spună că dacă tata împușcă unul  dinte cei care ne fură văzând cu ochii și... sunt destui         care ne jecmănesc : factura încărcată la la gaze, lumină, întreținere, chirie, scumpirea trenului că uneori mă întreb dacă n-o să coste cât o călătorie cu avionul, ca să nu mai vorbim de impozite peste imozite; cine credeți că va suferi? În primul rând mama, apoi noi și bunicii, iar Tarzan și Coca n-au să mai mănânce bobițe parfumate de la farmacia veterinară..., gata! s-a închis robinetul: nu mai avem bani, devenim muritori de foame.

Doamna inspector Gabriela Ștrengaru s-a retras câțiva pași (fiindcă elevul Mihai Glumăreanu venise la un pas de ea, și cum gesticula... putea să o atingă, Doamne ferește, bineînțeles... fără să vrea), a pus mâinile pe catedră și, privindu-l fix între ochii lui de broască țestoasă, abia a îngânat.

-   Sigur că nu se va ajunge la o asemenea situație: de la dramă până la tragedie... e o cale destul de lungă.

-   Nicio cale! a sărit ca ars Victor Răfuilă. Știu cei de la minister câte drame, câte tragedii se întâmplă zilnic la noi în țară? De la dramă la tragedie nu-i decât un pas: fratele meu, singurul care muncea pe un amărât de salariu..., zilele trecute a fost dat afară de la Societatea de Drumuri și Poduri, fără să fie scos în șomaj, că bandiții nu i-au făcut carte de mucă și-l puneau să le muncească... la negru, doamna inspector. Eu nu am bani de mașină ca să vin la școală, și în fiecare zi fac nici mai mult, nici mai puțin de zece kilometri: cinci dus, cinci întors acasă... lihnit de foame.

-  Totuși, dragi elevi, ar fi bine... așa cum bine zice englezul: „Să ne întoarcem la oile noastre”...  fiindcă tema pusă în discuție are ca subiect să analizăm compoziția epică, drama... i-a rugat profesoara Luxița Prădăreanu, care începuse să simtă că-i tremură picioarele, numai la gândul că inspectoarea îi va face un raport... „beton” la minister în care va spune că-i incapabilă să-și educe elevii, și de aici o să i se tragă necazul cel mare: „dacă-mi pierd pîinea?”; iar tu, Gumăreanu, treci în banca ta. Elev, Victor Răfuilă, stai jos.

-  Copii, v-am ascultat și nu am nicio îndoială că cele spuse de voi nu sunt... necazurile pe care le au părinții și frații voștri, dar ar fi bine ca să continuăm să-i întrebăm și pe alții. Sunteți de acord?

-   Da!!!...

-   Sunt sigură că ați citit piesa de tetru Năpasta, dramă în două acte de I.L. Caragiale, și aș dori să-mi spună... cine știe un caz asemănător că s-a întâmplat la voi în comună sau în satele vecine. Câțiva elevi fluturau mâinile pe sus.

-  Fiindcă au vorbit doi elevi și... ca să fie egalitate, să o acultăm pe domnișoara... pe care o rog să poftească la tablă.

-   Silvia Dascău, își spune numele eleva căreia doamna inspector i-a făcut semn cu mâna.

-  Scrie-mi pe tablă satele comunei  Cuculenii din Deal, dar să lași un spațiu mai mare între ele.

-   Cuculenii din Deal, Mălureni, Pădureni, Delureni, Stânișoara și Lunca scria și pronunța numele satelor, iar când a terminat s-a întors cu fața spre clasă, cu o privire angelică îndreptată spre fereastra din dreptul catedrei și un surâs nevinovat, probabil de-o aducere aminte, i-a brăzdat fața, iar când doamna inspector a murmurat pentru ea „șase sate!...” Silvia Dascălu a întrebat fără emoții: din care sat doriți să aflați ce dramă trăiesc oamenii acestor locuri?

-   Să zicem Stânișoara.

-   După cum și numele îl definește, satul Stânișoara este recunoscut din vechime că locuitorii lui, munteni neaoși, așezați de-a lungul pârâului Doruleț, s-au îndeletnicit cu păstoritul și, fiind o zonă colinară cu păduri și locuri pentru pășunat, la ei predomină crescutul cornutelor mici, în mod special, caprinele. Un verișor de-al meu, care locuiește în cătunul Coasta Dealului a trăit o adevărată dramă anul trecut spre sfârșitul toamnei când începuse să se lase frigul. Se afla în pădurea din Corbu cu cele cinci oițe și vreo douăzeci de capre și, cum un vânt rece bătea nemilos, a aprins un foc la marginea crângului ca să se încălzească, uitând cu desăvârșire de oi și capre... când a auzit un zbierat sfâșietor de animal înjughiat. Speriat a fugit în direcția de unde veneau mugetele caprei și a rămas îngrozit de ce-a văzut: un lup sfșiase pe cea mai frumoasă iadă, Garofița, iar capra, mama ei zbiera din toți rărunchii, cerea ajutor, era îngrozită, îi curgeau lacrimi din ochi, bătea cu picioarele din urmă pământul, alerga înebunită când la deal, când la vale..., rămăsese singură fiindcă suratele ei se speriaseră de gadină și fugiseră pe luncă la vale. Gheorghiță, verișorul meu, copil la cei treisprezece ani ai lui, fiindu-i milă de iediță, fără să gândească ce i se poate întâmpla s-a repezit către lup și a-nceput să-i dea cu bâta în cap, iar fiara l-a încolțit de picior, i-a strivit talpa în așa hal... că nici acum nu poate să meargă, e tot prin spitale. Mare noroc a avut că s-a nimerit să fie în apropiere nenea Costache Dulgheru de l-a scăpat din gura lupului, că drama devenea tragedie.

-   Mulțumesc! Te rog să treci în bancă, a invitat-o doamna inspector Ștrengaru. Dragi elevi, doamna profesoară Luxița Prădăreanu, astăzi... este pentru prima dată când vin în inspecție la o școală de la țară, fiindcă trebuie să vă mărturisesc... eu m-am născut în capitală și nu am  avut de unde să cunosc viața celor de la sat cu dramele și uneori tragediile lor, pot să spun că mi-am îmbogățit bagajul de cunoștințe...

-    Nu vă supărați, mai aveți timp să mă ascultați și pe mine câteva minute, a întrebat Ion Enescu din banca întâia.

-   Chiar te rog.

-  Păi, nu toate dramele duc la tragedie, că după ce veți afla o mică întâmplare prin care a trecut bietul tata, acum doi ani, când a măritao-o pe soră-mea Lenuța cu Ilie Străgălie  din Poienarii Mari, o să aveți „papornița” plină ochi... Instantaneu, întreaga clasă s-a trezit la viață și râsul elevilor a înviorat atmosfera.

-   Enescu, nu face pe bufonul clasei! Se poate?

-  Îmi cer scuze, dar cum e și proverbul: când dracu-și bagă coada... începe tămbălăul. Toate bune și la locul lor: nuntă mare, mire și mireasă frumoși ca două icoane din sfânta biserică, dar bogat din partea mesenilor, cântec joc și voie bună, toată lumea mulțumită până la Dumnezeu; dar ce credeți că s-a terminat așa? Nici pomeneală. După ce s-au retras mirii și nuntașii își udau gâtlejurile cu țuică fiartă, că așa se obișnuiește dimineața.. la ciorba de potroace, iar lăutarii se văitau că-ți venea să plângi de ce melodiii cu perdea, fără perdea scoteu din gură..., apare lelea Măria ca să  joace țuica miresii, și tărășenia naibii de aici începe: sticla era legată de gât cu o mușcată albă. Ce mai dramă, neică!... tristețe, uluială... că s-a spart târgul. Ginerele a luat-o pe mama Frusinica și apus-o pe-o grapă, a înhămat un măgar și dă-i bice.., mi-a plimbat-o pe șosea s-o vadă tot satul că n-a avut grijă de Lenuța s-o țină din scurt, să fie  fată mare când se mărită.  Cine    s-ar fi pus în cămașa Lenuței, nu-i prea mergea bine; săraca de ea o băgase pe mânecă: țipa că își face de cap, se spânzură, se otrăvește... că au făcut-o de râs ai lui Străgălie..., niște sărăntoci care nici pălărie n-aveau pe cap. Tata se făcuse galben ca turta de ceară, pe când Străgălie, hodorogu' dracu, jubila.

-    Ia zi Enescule, cum speli rușinea, că feciorul meu nu o ține la curtea lui?

-   Lasă mă Străgălie... că om găsi noi ceva ca să-mpăcăm și capra și varza, că n-a nins să nu degere, a nins de-a picat carnea de pe tălpile picioarelor, iar un adică, un nimic... se poate aranja între noi, că oameni suntem.

-   Oameni, oameni, dar să spună odrazla ta, Lenuța, cu cine s-a culcat?

-   Mă omule, tu vrei ca în loc de nuntă să avem îmormântare?

-   ... Nu prea aș vrea, dar dacă ai căta tu în teșcherea și le-ai da ceva bani, un hectar-două de pământ și o mașină mică..., poate că ne împăcăm.

Ce credeți că s-a întâmplat mai departe? Tata a scris cu mâna lui că îi dă tot ce are pretenție ginerele Străgălie, numai să nu-i lase fata.  După tot balamucul ce a ținut cam două ore, numai că apare  lelea Măria jucând și chiuind. Sticla de țuică, de data aceasta avea spânzurată de gât o floare de mușcată roșie, iar coțofana satului striga: „Noroc ginerele are!... Mireasa e fată mare! ”.

Amețiți de băutură, veseli, certăreți, curioși să afle cu cine s-a iubit soră-mea, până la urmă au fost convinși de lelea Măria că au fost păcăliți, că așa se tocmesc cuscrii: „Mai pune vecine, mai lasă jupâne; dai un ban și prinde bine!”  și asta a fost o înțelegere între ei ca sătenii să vină și a doua zi la nuntă, că nu strică un dar în plus. Mama, din ziua aceea blestemată nu i-a mai călcat bătătura lui Străgălie... Și, cum spuneam: putem să tragem concluzia că drama devine după năpastă și comedie.

-   N-am ce zice, Enescule, ești un povestitor de talia lui Creangă, îl laudă doamna inspectoare Ștrengaru.

-   De unde știți dumneavoastră că îl chema Creangă?!

-   Ce e cu întrebarea asta, elev?!...

-  Aveți puțintică răbdare, că nu s-a terminat povestea cum credeți dumneavoastră, mai e o leacă...

-    Adică!...

-   Când să se spargă bânciu'... deja era a doua zi dup nuntă, să fi fost orele unu și ceva când la poarta lui Străgălie a oprit o mașină luxoasă din care a coborât Ilie Creangă, a scos un pistol (cred că era de plastic) și a strigat la Străgălii: „La gard adunarea, marș! Culcat! Vă-mpușc, nenorociților!!!...” Săracii, că-ți era mai mare mila de ei, și-au băgat coada între picioare și cât ai zice pește s-au aruncat pe burtă, iar Lenuța, cu șorțul plin cu darul de la nuntă, s-a urcat în mașină alături de haiducul Ilie Creangă și valea, iar când să plece i-a zis de la obraz: „Bețivule! Nu ești în stare de nimic... Hai Ilie și mai dă-l de Străgălia!”

 De data aceasta rîdea și doamna inspector Ștrengaru cu gura până la urechi, iar madam Luxița Prădăreanu, care se temea că o să fie dată afară din învățămănt era în al nouălea cer, ca să nu mai spunem de veselia elevilor care, din acel moment au început să se „pregătească sârguincios” pentru suținerea examenului de bacalaureat, când Enescu întreabă.

-   Doamna inspector Ștrengaru, dacă am să scriu și eu ca I.L.Caragiale o piesă de teatru, la ce gen literar o să fie încadrată opera mea?

-  „Tragedia țărănistă” i-a răspuns o colegă. „Tragedia optimistă” e scrisă demult...

Epilog

 

    Cum doamna inspectot Ștrengaru nu putea să plece cu traista goală, a  mai înghesuiet în „geamantanul de noi cunoștințe” câteva „atenții...” de admirație din partea dirigintei Luxița Prădăreanu, sentimente cordiale care proveneau din fondul clasei, că vorba ceea: osia neunsă, face să scârție roata. A, să nu uit, la bacalaureat  toți elevii și profesorii liceului au fost așa de supărați pe cei de la minister, că din nou au dat subiecte foarte grele la proba scrisă... și de-aia au atins un barem record pe țată de 18% - promovați.

 

                                                Marin Voican-Ghioroiu