Velasquez, panopticianul (II) - Alexandru Stefan

[altmariusart]

http://electra.ifrance.com/2_2000/velasq.htm

II.

Cred cã analiza din „Însoþitoarele”, din volumul Cuvintele ºi lucrurile (1966) de Michel Foucault conþine, în fond, pune în abis, proleptic, întregul instrumentar teoretic ce va sta la baza unei mari pãrþi a volumului A supraveghea ºi a pedepsi (1975). Dispozitivul panoptic pe larg prezentat ºi conceptualizat, conþine o geometrie a reprezentãrii care, într-o privire mai profundã, manifestã frapante similitudini cu strategiile reprezentãrii plastice din tabloul Las Meninas al lui Diego Velásquez. Textul din urmã, prin chiar fidelitatea de adâncime pe care o deþine structura sa teoreticã, ajunge sã conteste prima interpretare, în realitate îmbogãþind-o. În aceeaºi mãsurã, în panopticonul prezentat sãlãºluieºte o artã a poziþionãrii „personajelor” ce parcã ascultã mai degrabã de legile unei perspective picturale, decât de cele ale unor interese sociale. Dubla focalizare datoratã procedeului de fascinantã ºi reciprocã reduplicare specularã fisureazã autoritatea celor douã hermeneutici ale lui Michel Foucault.

Cel de-al doilea text esenþial pe care se bazeazã lucrarea de faþã este „Panoptismul”, din volumul A supraveghea ºi a pedepsi (n7).

Forme celebre de organizare a realitãþii sociale au pregãtit, prefigurat ºi, în ultimã instanþã, generat perfecþiunea geometricã întruchipatã de proiectul panoptic elaborat de Jonathan Bentham (1748-1832). Forme-eveniment, care prin însãºi natura lor de formã, ajung sã organizeze viaþa cetãþii. Lepra ºi ciuma constituie cele douã esenþiale evenimente, constituind ºi determinând douã diferite, dar tot mai accentuate forme de închidere a cetãþii în ea însãºi, înainte de marea închidere în fenomenul ºi strategia panopticonului.

Secolul al XVIII-lea aduce, prin persoana mai mult decât onorabilã a lui Jonathan Bentham, deþinãtor exemplar al unui excelent capital social ºi simbolic - poziþie în câmp care mai târziu îi va asigura predispoziþia reformãrii aceluiaºi câmp care l-a format -, beneficiar al unui traseu intelectual de elitã, la 15 ani neîmpliniþi intrând la Oxford University, moralist ºi filozof englez, proiectul unui ideal mecanism disciplinar: Panopticonul. Mai „clar” spus, o închisoare. Toate principiile de funcþionare ale acestui mecanism, precum ºi strategiile pe care se bazeazã se fundamenteazã în mod paradoxal pe geometria perfectã a dispozitivului, având ca efect imediat crearea unui complex câmp de putere bazat pe un clar raport de forþe.

J. Bentham, PLANUL PANOPTICONULUI

Proiectul de închisoare întruchipat de panopticon îºi construieºte arhitectura idealã pe figura centralã a modelelor geometrice: cercul. Pe linia circularã ce delimiteazã „marginile” cercului, formã de periferie, de primã excludere într-o inferioritate a interioritãþii compunerii geometrice, este ocupatã de celule, ºi ele, reduplicãri fidele ale modelului iniþial - celula în mod ideal, fiind conceputã ca un cerc. Fiecare celulã dispune de douã ferestre. Una comunicã cu exteriorul închisorii, o alta fiind orientatã spre interior. Prima fereastrã are rolul singular de a permite luminii naturale sã strãbatã întreaga celulã „dintr-o parte în alta” (n8).

Aceastã inundare totalã a spaþiului închiderii de cãtre lumina exterioarã eliminã, însã, orice potenþialitate de privilegiu din partea acestei ferestre, anulându-i, în fapt, în mod semnificativ, „calitatea” de posibil contact cu exteriorul. În noua geometrie ea devine doar o funcþie esenþialã a principiului supravegherii: a face non-vizibilul vizibil. Ceea ce pe vremea ciumei, interiorul casei, putea rãmâne mai tot timpul in-vizibil ochiului supraveghetor, acum, în noua ordonare a spaþiului, vizibilitatea este nu numai maximã, dar ºi permanentã, lumina exteriorului susþinând ºi amplificând supravegherea. Nu mai existã nici un loc de ascundere. Expunerea este totalã. Eliminarea exteriorului s-a produs rafinat prin includerea lui în interiorul mecanismului ºi, totodatã, în mecanismul interiorului. Lumina devine formã de închidere, iar „vizibilitatea este o capcanã” (n9). Cea de-a doua fereastrã constituie o ºi mai clarã formã de închidere, nepermiþând contactul vizual decât cu interiorul stabilimentului. Este îndreptatã în mod ideal spre centrul „cercului” panoptic, asigurând o linie invizibilã, dar foarte solidã, care în fapt enunþã unica ºi cea mai importantã relaþie din ºi instituitã în cadrul acestei geometrii: cea între deþinut ºi ochiul supravegherii. În acest context, fereastra orientatã spre interior nu constituie decât o prelungire a acestui ochi, reificând forþa sa de control. Totodatã, orientarea acestei „poziþii” are valoare normativã pentru deþinut, deþinând, însã, ºi o importantã funcþie preventivã. Privirea cãtre interior este formã de obedienþã, asigurând controlul. Cel închis este acum singur. Necesitatea separaþiei ºi principiul non-comunicãrii sunt aici generalizate, incluzând radical în noul cod ºi prescripþia non-comunicãrii. Pe fundalul unei totale inversãri a importanþei controlului la nivel macro ºi micro, în prim plan se situeazã individul. Solitudinea sa obligatorie devine o nouã formã de vizibilitate, asigurând succesul strategiei disciplinare. Deþinuþii formeazã aici o multiplicitate (perfect) numãrabilã ºi controlabilã (n10), caracterizatã printr-o „solitudine sechestratã ºi permanent privitã” (n11).

Forþa principalã ºi fascinaþia geometriei dispozitivului panoptic e datã însã de poziþia supraveghetorului. Acesta ocupã, în cercul imaginar desenat de stabilimentul disciplinar, centrul lui. Poziþie întru totul privilegiatã, a cãrei arhitecturã asigurã alte privilegii: „un turn, prevãzut cu ferestre largi ce dau spre faþa interioarã a inelului” (n12). E o poziþionare ce asigurã ºi încarneazã principiul supravegherii interioritãþii cercului de cãtre chiar centrul sãu. O interioritate ce-ºi controleazã ºi analizeazã fãrã încetare propriul interior. Un principiu specular, în fond. „Datoritã efectului de contre-jour” (n13), se realizeazã cel mai spectaculos privilegiu, esenþial pentru înþelegerea dificilei relaþii ce ia naºtere prin acest mecanism: non-vizibilitatea sau chiar in-vizibilitatea supraveghetorului în raport cu cel supravegheat. Deþinutul „este vãzut, dar nu poate sã vadã” (n14). Forþa ºi ubicuitatea privirii se bazeazã tocmai pe o incapacitate constitutivã generatã de însãºi geometria sistemului. Le regard-pouvoir se fundamenteazã pe unidirecþionarea sa, asiguratã de invizibilitatea deþinãtorului acestei priviri, raportul de forþe stabilindu-se, într-o inegalitate prescriptivã, pe imposibilitatea întâlnirii celor douã priviri. În fapt, existã o unicã privire operabilã ºi operantã. Deºi scãldaþi în lumini, exterioare ºi interioare, deþinuþii trãiesc în întuneric. Un întuneric al excesului luminii.

În mod revelator geometria este cea care asigurã principiile esenþiale ºi efectele majore ale panopticonului. Invizibilitatea persoanei care practicã supravegherea e determinatã de perfecþiunea halucinantã a acestei tehnologizãri a spaþiului carceral. De acum încolo nici nu mai are importanþã cine priveºte, ci locul, de unde priveºte. Actul capãtã autonomie, desprinzându-se de dependenþa fizicã a practicantului acestui act. În interiorul turnului poate exista absenþã sau discontinuitate ºi diferenþã fizicã ºi chiar psihicã. În exteriorul turnului ele nu existã, sunt deficienþe inaccesibile privirii deþinutului. Ceea ce existã, omnipotent ºi omniprezent, este le regard-povoir, ochiul supraveghetor, amplificându-se la infinit, o prezenþã nelimitatã, ajungând pânã în cele mai ascunse detalii ale existenþei. Turnul devine astfel icon principal, înþeles ca imagine, dar ºi ca reprezentare ºi manifestare a supravegherii. În noua spaþializare, vizibilitatea extremã presupune renunþarea la masa sau grupul de oameni, ca în cazul leprei sau ciumei, ºi tratarea ocularã a fiecãrui individ în parte. Telescoparea infinitã a ochiului situat în centralitatea privilegiatã anuleazã orice exterioritate, toatã „realitatea” deþinutului fiind traductibilã numai în forme de închidere ºi de interior. În acest cerc închis, deþinutul nu poate practica decât un singur tip de privire: privirea privirii care îl priveºte. Miºcare de o strãinã autoreferenþialitate, amplificând în fapt închiderea ºi restrângerea restrictivã a propriului sine. Existenþa sa nu mai poate fi conceputã acum decât ca raportare tot mai substanþialã la aceastã subordonare ocularã. Fereastra care dã înspre interior indicã ºi orientarea sa, cu caracter aproape ontologic: cu faþa la turnul de control.

N. Harou-Romain, PROIECT DE PEMITENCIAR, 1840

El este exponat etern, „obiect de informaþie, dar nici o clipã subiect al unei comunicãri” (n15). Relaþia, o datã instituitã, nu numai cã îl leagã de acel centru, dar va ajunge prin treptata dependenþã a acestui subiect-obiect, sã fie de-fundamentat ontologic de puterea acelui ochi central. Incapacitatea de a ºti / a vedea / a controla prezenþa fizicã a supraveghetorului, determinã o angoasã ce asigurã ea însãºi caracterul permanent al supravegherii. Aceastã incertitudine se va converti, în cele din urmã, într-o esenþialã traumã identitarã.

Ajungem treptat la cel mai spectaculos efect al acestui mecanism, efect care, în fapt, legitimeazã eficacitatea sa: repetarea supravegherii în chiar interiorul individului. Supus exclusiv al unei priviri unice, deþinutul devine, trecând prin faza de tranziþie a supravegherii propriei supravegheri, propriul (sãu) supraveghetor.

Perfecþiunea ºi forþa acestei geometrii, puterea esenþialã sistemului / structurii / dispozitivului rezidã ºi se dezvãluie, astfel, în capacitatea sa constitutivã de a se reduplica specular în individul-locuitor al acestei spaþiu, prezervându-ºi tehnologia ºi strategia. Tocmai aceastã reduplicare asigurã ºi genereazã, în continuã adiþie, puterea sistemului reduplicat. Forþa sa de structurare învesteºte dispozitivul cu atributele unei veritabile „formule generative” (n16), naturalizând fascinant ceea ce altãdatã pãrea artificial ºi strãin: supravegherea. Câmpul puterii genereazã puterea, independent de cel care o exercitã, în chiar agenþii acestui câmp, perfecþiunea acestei subtile „identificãri” fãcând in-vizibilã însãºi actualizarea acestei puteri.

Mecanismul care se construieºte pe idealul geometric prezentat oferã strategia ºi procesul tehnologic al producerii unui tip de putere. De un rafinament frisonant, miza acestei spaþializãri a realitãþii exterioare ºi interioare este cea de a activa puterea în chiar absenþa practicantului ei, devenind astfel dintr-un surveilleur-du-dehors un surveilleur-du-dedans. Complexa strategie ar putea fi definitã succint „a-fi-în-absenþã”, a fi trebuind înþeles chiar cu sensul de a „a fiinþa”. Deþinãtor a varii privilegii - centralitate, non-vizibilitate - ochiul privitor întruchipat de regard-pouvoir defineºte ºi instituie esenþiala inegalitate, profundul dezechilibru în raport cu deþinutul-privit, inegalitate care devine ºi principiu de funcþionare a sistemului. Dezechilibrul necesar situeazã pe privitorul nevãzut într-o poziþie mereu superioarã, conferindu-i mereu un plus de putere, edificatã tocmai pe capacitatea acestuia de a experimenta privilegiul exterioritãþii în chiar interiorul stabilimentului. A-fi-în-afarã concomitent cu a-fi-înãuntru. Privilegiu singular însã, cãci relaþia dintre supravegheat ºi supraveghetor se defineºte paradoxal în chiar absenþa relaþiei oculare, a reciprocitãþii privirii. Ei reprezintã, cu titlu de condiþie, douã „vizibilitãþi incompatibile” (n17).

Naturalizarea actului supravegherii prin transferul specular al lui regard-pouvoir în interiorul individului e similarã ºi simultanã, am putea spune, cu crearea unui habitus al (auto-)disciplinei. „O aservire realã ia naºtere dintr-o relaþie fictivã” (n18). Nu este o relaþie „realã”, între (doi) indivizi, ci un între individ ºi un spaþiu strict geometrizat, o structurã, cu efecte cu atât mai dificil de sesizat. Deþinutul devine în acest context moºtenitor, în sensul sociologiei lui Pierre Bourdieu, al funcþiilor ºi efectelor acestei geometrii generative, iar tocmai capacitatea sistemului de a se face moºtenit îi asigurã eficacitatea ºi-i amplificã puterea. Transferul specular al puterii în psihicul individului este fundamental în constituirea habitusului, habitus modern prin bicefalitatea actantului sãu: atât supraveghetor, cât ºi supravegheat, atât privitor, cât ºi privit. Radicalizarea acestei închideri a puterii în ultimul interior, cel al persoanei, ultim conþinut de in-vizibilitate privatã, oferã acestei puteri capacitatea ºi privilegiul de a se dispensa de real, conceput ca exterior fizic. Aºadar, o ultimã eliminare a exterioritãþii. Acum, în urma acestui pas-transfer esenþial, nu mai este nevoie de ziduri reale, de închisori fortificate. Geometria a mutat ºi a închis totul înãuntru.

Esenþialã înþelegerea dispozitivului panoptic, cãci el „automatizeazã ºi dezindividualizeazã puterea” (n19). Vom fi mai radicali decât Michel Foucault. Tehnologia disciplinarã automatizeazã ºi dezindividualizeazã nu numai puterea, dar ºi agenþii acestui câmp de putere, având ca efect o paradoxalã de-corporalizare a lor. Nu exagerãm când spunem cã strategia se bazeazã în fond pe non-corporalitatea puterii ºi a supravegherii, aceasta funcþionând tocmai pe lipsa de obiectivare/„umplere” corporalã a propriei arhitecturi. La celãlalt pol, individul este de-corporalizat de propria sa individualitate, cãci miza spaþializãrii geometrice este crearea de corpuri docile, în esenþã non-corpuri, prin faptul cã repetã specular geometria ºi funcþia spaþiului dominant. Efectul în timp este un tip de re-omogenizare a realitãþii ºi indivizilor, în sensul nu al creãrii unei mase eterogene ºi indisciplinate, ci al unui grup omogen de indivizi similari ºi similar disciplinaþi.

Lesne se poate observa cum toatã tehnologia disciplinarã a stabilimentului panoptic se bazeazã pe metafora centralã a ochiului / privirii. Pe preponderenþa, dacã nu exclusivitatea supravegherii. Puterea acestui dipozitiv rezidã în posibilitatea de a exercita pretutindeni ºi permanent aceastã vigilenþã ocularã. Astfel, la nivelul purei geometrii ochiul ipostaziat de figura cercului se repetã de nenumãrate ori în interiorul cercului iniþial, culminând cu turnul de control, acolo unde se concentreazã ºi puterea. Geometria o datã reiteratã în toate detaliile existenþei, sunt repetate ºi efectele ºi relaþia instituitã de acest câmp de putere; de la nivel macro, la nivel micro.

Toatã aceastã descriere a dispozitivului panoptic oferitã de Foucault are însã o semnificaþie mult mai profundã. Modelul disciplinar, care, prin perfecþiunea geometriei sale este aplicabil întregii realitãþi sociale, la toate nivelele, constituie în fond actul de naºtere a modernitãþii, în primul rând sociale - prin constituirea statului modern. Trecerea de la sistemul preponderent punitiv la cel preponderent supraveghetor este similarã cu trecerea de la epistema clasicã la cea modernã, mai ales cã, în fond, ambele dezvãluie diferite tipuri de reprezentare a realitãþii. Dispozitivul panoptic îºi va gãsi de altfel numeroase replici, fidele în ceea ce priveºte geometria, unele dintre ele, recognoscibile în chiar contemporaneitate: B. Pozet, Proiect de spital, 1786; Menajeria de la Versailes în epoca lui Ludovic al XIV-lea; Casa de detenþie din Gent, 1773; J. F. de Neufforge, Proiect de închisoare; N. Harou-Romain, Proiect de penitenciar, 1840; Închisoarea La Petite Roquette; Penitenciarul din Stateville, Statele Unte ale Americii, secolul XX.

Esenþial în aceastã modernitate este aceastã fascinantã originare în modelul unei geometrii perfecte, într-o veritabilã artã a spaþializãrii realitãþii, constituind o formulã ºi mai ales o formã (geometricã) generatoare de forþe, câmpuri de putere ºi, în ultimã instanþã, de cu totul altã conºtiinþã a individului. De acum încolo accentul nu va mai cãdea pe conþinutul realitãþii, ci pe forma acestei realitãþi care înglobeazã ºi într-un fel creeazã conþinutul. De aici se nasc toate privilegiile ºi numai cunoaºterea lor poate oferi speranþa reformãrii „realului”. Adevãrul se dezvãluie ca un efect geometric al unei abile spaþializãri a conþinutului realului, iar realitatea poate constitui în ultimã instanþã o construcþie geometricã ce trebuie tratatã exclusiv formal. De acum încolo tot travaliul, de la individ la societate pe ansamblu, va fi îndreptat cãtre (re)modificarea acestei forme. Întreaga modernitate se nutreºte ºi se fundamenteazã pe aceastã captivitate în travaliul asupra formei, etapã obligatorie a unui demers eminamente specular.

În chiar acest eveniment al stabilimentului panoptic existã surprinzãtor unele principii ale modernitãþii artistice întruchipate de estetica „artei pure”. Aºa cum dispozitivul disciplinar, generalizat în statul modern, e un mod de supraveghere a întregii realitãþi, pentru cã virtual, la un moment dat ea va trebui corectatã, la fel, în estetica modernitãþii, tratamentul formal se aplicã în mod egal, indiferent de realitate, strategia fiind aceeaºi pentru toþi. Putem spune, fãrã a greºi deloc, cã disciplina artei pure „nu se poate identifica cu nici o instituþie, nici cu un aparat; ea este un tip de putere, un mod de a o exercita ºi este constituitã dintr-un ansamblu de instrumente, tehnici, procedee, niveluri de aplicare, þinte” (n20), descriere care aparþine de fapt panopticonului. Însãºi clamarea puritãþii dezvãluie necesitatea unei disciplini a strategiei ce va asigura o perfectã controlare a realului. Conceptul de „formalism realist” (n21), esenþã a modernitãþii artistice, defineºte exemplar cum realitatea este supusã perspectivei formale. Perfecþiunea panopticonului se apropie fascinant de puritatea esteticii moderne ºi însãºi geneza modernitãþii literare ºi artistice nu poate fi înþeleasã deplin fãrã apelul la aceastã primã tehnologie disciplinarã. Ca ºi fenomenul artistic, travaliul asupra formei constituie o formã esenþialã de autoreferenþialitate ºi, în acelaºi timp, o formã de subtilã supraveghere ºi disciplinare a conþinutului operei, drum totodatã spre autonomia acesteia. Dincolo de clarele ºi necesarele diferenþe - cãci, sã nu uitãm modernitatea este o formã exemplarã de indisciplinã, în sensul chiar de foarte disciplinatã, dar radical diferitã, pe linia lui Bourdieu, putând vorbi chiar de un dezinteres disciplinat -, dispozitivul panoptic reprezintã tot „un text care, prin refuzul sãu de a se construi în piramidã ºi de a deschide perspective se afirmã ca un discurs lipsit de transcendenþã, din care autorul s-a retras” (n22). Am dorit, astfel, în succinta paralelã, semnalarea unor omologii de profunzime, care întãresc ipoteza lui Michel Foucault asupra modernitãþii dispozitivului panoptic