Ștefan Afloroaei - Despre condiția intervalului

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/stefan-afloroaei-despre-conditia-intervalului/

Revine, uneori, un vechi motiv în legătură cu ceea ce ar fi propriu ființei umane și care ne lasă a înțelege că locul acesteia în economia mai vastă a existenței poate fi recunoscut în felul unui interval. Sau, mai simplu spus, al unui „între”. De exemplu, cum aflăm în acele scrieri ce reiau o intuiție din Etica Nicomahică, omul s-ar situa între fiară și divinitate. Eventual, între cele primare și cele cu adevărat nobile, între instinctul nemijlocit și virtutea pură^[1]. Motivul îl poți afla și în moduri neașteptate, când lasă a se vedea în cazul omului o natură violent compozită, locul unor teribile contraste. Pentru Pascal, bunăoară, omul se dovedește a fi un amestec realmente straniu (un étrange monstre, spune la un moment dat). Nu este nici înger și nici fiară, însă, când vrea cu tot dinadinsul să devină înger, dă la iveală bestia însăși^[2]. Adesea ar fi evidentă această stranietate, ca atunci când omul apără cu toată voința și pe orice cale ceea ce de fapt nu înțelege. Sau când, după ce încalcă orice măsură firească bunei conviețuiri, instituie reguli pe care le vrea respectate în absolut. În astfel de cazuri, intervalul se adâncește cu totul în subiectivitatea umană, constituie însăși substanța ei lăuntrică. Am văzut cu alt prilej cum Cantemir, vorbind despre trei imagini exemplare ale omului, constată că asemănării originare cu Dumnezeu îi răspunde, prin unele voci ale epocii moderne, asemănarea obișnuită și tot mai extinsă cu dobitoacele. Între aceste două imagini s-ar juca întreaga soartă a omului, felul în care se înțelege pe sine și se aruncă pe scena istoriei.

Termenii de limită nu sunt de fiecare dată numiți, contând înainte de toate, probabil, acest enigmatic „între”. Nici ideea de situare pe o posibilă scară a ființei nu e întotdeauna prezentă. În unele situații, discuția privește doar anumite date proprii omului. De pildă, limbajul articulat sau facultatea rațiunii. Eventual, intelectul specific, despre care Kant avea să spună că, în cazul omului, nu este arhetipic sau pur creator, precum cel divin, dar nici lipsit complet de forme proprii, ci ectipic, discursiv. La fel și sensibilitatea omului, mult diferită atât de un imaginar sensorium dei, cât și de ceea ce s-ar afunda în simplă pasivitate.

În ultima vreme, motivul revine mai ales în forme tacite, aparent ignorate ca atare, ca atunci când se discută despre condiția intersubiectivă – interpersonală sau interpusă – a unor acte și conduite omenești. Este deja la modă a susține astăzi că un fapt omenesc se constituie intersubiectiv sau intercultural. Ego-ul, de pildă, nu se recunoaște ca atare în sine, nici în genuina raportare la sine, ci tocmai în relația cu alte ego-uri, ceea ce înseamnă că viață reală are tocmai această multiramificată relație, acest „între” în care se întretaie cele mai diferite intenții sau acte. Fenomenul interpretării profită de noua orientare a privirii, căci interpretarea însăși (inter-pretatio) înseamnă intermediere, negociere, uneori așa cum se negociază prețurile la târg, iar interpretul (inter-pres), un mijlocitor sau negociator, dar și tălmaci de ocazie sau misit de rând într-o tranzacție oarecare. Se glorifică totuși prea mult și cam facil situarea noastră într-o lume a (inter)relației și (inter)medierii, a negocierii reluate oricât și în orice fel. Este ceea ce face ca imaginea intervalului să-și estompeze mult evidența, sau, pur și simplu, să treacă în forme triviale, ca atunci când afli spunându-se că „adevărul se află undeva la mijloc”. Există însă și discuții atente la condiția ca atare a intervalului. Nu uit o afirmație a lui Hans-Georg Gadamer, că adevăratul loc al înțelegerii îl constituie exact acest „între”, prin care stăruie o polaritate esențială omului, tensiunea între familiaritatea unei tradiții și alteritatea ireductibilă ca atare.

            Ce aș observa în marginea acestor simple mențiuni? Avem în față mai curând o imagine decât un concept, însă una realmente aparte, cu unele virtuți speculative demne de luat în seamă. Faptul e ușor sesizabil când exprimarea devine mai liberă, căutându-se formule sugestive sau accesibile intuitiv. De exemplu, când aflăm spunându-se că omul s-ar situa între cele nemijlocit mundane și cele celeste, între cele primare și cele nobile. Sau tocmai acolo unde acestea se intersectează viu și profund. E cunoscută o fabulă a poetului latin Hyginus, reluată de Goethe sau de alți moderni, în care se spune că făptura vie a omului se ivește din chipul de lut pe care Grija l-a modelat și care a primit raza duhului de sus. Astfel de expresii caută să aducă ceva intuitiv într-o chestiune profund neintuitivă și, astfel, să asigure un posibil înțeles unui fapt greu comprehensibil. Întrucât asumă acest joc ambiguu, paradoxal uneori, le-am putea considera imagini speculative.

            Desigur, asemenea imagini pot genera destule neclarități. Când se afirmă, bunăoară, că omul e situat în interval, discutabile sunt atât forma verbală din acest enunț, ce induce ideea a ceva deja dat, cât și prepoziția „în”, ce trimite cu gândul la un gen de exterioritate neutră și cuprinzătoare. Prin urmare, relativ mai potrivită, chiar dacă mai ciudată, apare spusa că omul este acest „între”, cum și aflăm în unele scrieri^[3]. Omul anunță acest „între” cu fiecare gest sau conduită proprie. Prin modul său de a fi, expune de fiecare dată un „între”, chiar dacă nu ar putea fi identificați termenii de limită sau nu s-ar mai pune problema acestor termeni. 

https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/02/ilustratie-st.-afloroaei-2.jpg?w=150 150w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/02/ilustratie-st.-a... 300w" sizes="(max-width: 600px) 100vw, 600px" />
Pieter Bruegel cel Bătrân

            Discutând în acești termeni și invocând asemenea imagini, nu e vorba de-a afla neapărat care este „natura” omului. Nici de a descrie, clar și exact, locul omului în cuprinsul celor existente. Ci doar de a ne da seama în ce fel noi, oamenii, discutăm cu privire la noi înșine. Cum anume ne vedem pe noi înșine la un moment dat? Ce socotim că ne-ar fi totuși propriu, chiar dacă nu avem destule argumente cu privire la așa ceva? Unde anume ne situăm pe o imaginară scară a ființei, ce loc distinct rezervăm la un moment dat pentru noi înșine? Deși nu dispunem întotdeauna de suficiente repere și cunoștințe precise, o asemenea discuție poate oricând să spună ceva despre noi înșine. Bunăoară, despre unele orgolii care ne stăpânesc de multă vreme sau despre noile pretenții care se afirmă acum. Dar și despre unele așteptări pe care le avem în legătură cu noi înșine, anumite credințe sau idei care ne orientează în această lume a vieții. Eventual, despre acele iluzii și utopii care, bine ascunse sub o frumoasă inocență, sunt cultivate de noi în continuare. Faptul ca atare poate fi ușor sesizat prin unele chestiuni de natură morală, istorică sau religioasă^[4]. Și de fiecare dată cu o miză hermeneutică, întrucât orice act omenesc presupune un mod de comprehensiune, oricât de sărac sau inadecvat ar fi acesta.

            Însă mai important mi se pare un alt lucru. Anume, imaginea intervalului vorbește de fiecare dată despre anumite limite proprii ființei umane, nu neapărat în accepțiunea negativă a cuvântului. Este vorba de unele moduri ale posibilității de a fi, sau, mai bine spus, ale putinței de a fi, în absența cărora nu ar fi sesizabilă o anume concretețe a faptului omenesc de existență. Aducându-le chiar și indirect în atenție, ideea intervalului reface chipul unei făpturi indecise în sine. Omul nu apare ca o ființă prefixată prin natura ei, nu are prin sine un loc deja determinat. În consecință, mai relevant este în cazul omului în ce fel alege cu privire la sine și ce face cu ceea ce i s-a dat, către ce anume se îndreaptă prin ceea ce acceptă, gândește sau face. Tocmai în această privință își descoperă unele „frontiere” și poate să apară ca o făptură de interval. Adică o făptură vulnerabilă, ce ignoră adesea un loc propriu sau demn de sine, poate fi ușor rănită sau profund afectată, se lasă adesea atrasă în direcții ce contrazic total ceea ce pretinde să fie. Spunând aceasta, nu doresc să schițez un portret grav al ființei umane, căci, odată cu vulnerabilitatea ei firească, se arată și ceea ce o distinge ca voință liberă. Condiția intervalului are în vedere tocmai această multiplă disponibilitate, un potențial realmente surprinzător, o ambiguitate de fond ce urmează a fi înfruntată ca atare. Readuce în față ideea acelor limite în absența cărora nu poți imagina actul liber, dorința de a alege și de a răspunde. În primă instanță, le indică negativ, ca atunci când aflăm spunându-se că omul nu înseamnă ceva pur divin, nici ceva simplu animalic. Însă trecerea de la enunțul negativ la cel pozitiv e amânată mult, întrucât intervalul nu semnifică totuși ceva determinat ca atare. Constituie mai curând locul deschis („liber”) al unor multiple posibilități de a fi. Chiar și atunci când știm că e vorba de o expresie figurată, nu ar trebui să ni-l închipuim, de exemplu, ca un ținut limitat într-o parte de apele nesfârșite ale mării, și, în cealaltă parte, de munți atât de înalți încât nu pot fi urcați. Unele neajunsuri pot avea și acele imagini care caută să-i surprindă situarea pe verticală, ca atunci când vedem ființa umană așezată între pământ și cer, între legăturile vii ale cărnii și libertatea eterată a spiritului. Sigur, pot fi uneori reținute, doar că, păstrate mult dincolo de o intenție simplu pedagogică, mai curând ocultează ideea decât să o clarifice. Mai important ar fi să vedem, de exemplu, dacă se anunță o anumită opțiune între cele două limite, dacă dispozițiile în joc îndreaptă mai curând către una dintre ele.

            Aș apropia de intuiția intervalului o alta, cea a alternativei, care, într-o accepțiune relativ distinctă, mi-a reținut atenția în câteva rânduri. Am socotit că poate să spună ceva despre felul în care omul urmează o cale anume sau, eventual, despre condiția sa interogativă, uneori evident problematică. Exact ca atunci când, de pildă, o anumită încredere în unele repere ale vieții vine împreună cu simțământul unei dezorientări de fond. Sau ca atunci când nevoia de ceva elevat, nobil chiar, e atrasă în jocul celor cu totul obișnuite, triviale.

            În astfel de situații, faptul de viață face sesizabilă o alternativă, însă nu în accepțiunea uzuală a cuvântului, ca o altă variantă față de cele existente, ci în sensul coprezenței unor variante care, chiar și opuse, vin cu îndreptățiri comparabile sau cu puteri aproape egale. Deși mult diferite unele de altele, asemenea variante apar legate în destule privințe. Adesea, două dintre ele tind să devină mai relevante decât altele și să rețină atenția mai mult. Compun atunci o bifurcație, cu o imagine ușor de întâlnit pentru călătorul aflat pe drumuri. Alternativa înseamnă însăși bifurcația ca atare, locul unde despărțirea unor variante se suprapune peste o conjugare de fond, chiar dacă mai puțin vizibilă în primă instanță^[5]. Logic vorbind, pare să ia forma unei dileme, adică a unui sylogismus cornutus. De fapt, o alternativă reală e ireductibilă în ordinea practică a vieții. Dacă alegi una dintre variante (în virtutea unor credințe, deprinderi ori așteptări), cea pe care o socotești lăsată deoparte este în continuare cu tine. Face parte în continuare din viața ta, căci încă o ai în minte sau te ajunge din urmă ecoul ei, te confrunți în continuare cu promisiunile ei sau cu tentațiile lumii de care ține. De aceea nu ar trebui să credem că, după ce urmăm ceva vreme o cale relativ sigură, avem pe neașteptate în față o bifurcație, pe care o vom părăsi imediat ce alegem varianta potrivită. În lumea concretă a vieții nu se întâmplă astfel, mereu te vezi la câte o răscruce, cu fiecare gest de la care aștepți și altceva decât ceea ce ai întâlnit până atunci. Iar ceea ce se petrece e adesea echivoc, urmând a vedea cu fiecare caz în parte dacă în joc e ceva incert sau ceva indecis ori scindat în sine. Tocmai astfel de situații dau la iveală condiția problematică a omului, fără ca aceasta să cunoască neapărat o formă gravă, întunecată.

            Spuneam mai sus că, intuitiv gândind, o asemenea condiție apare de obicei sub forma unei bifurcații. Însă când alegerile noastre devin realmente fapte de viață, bifurcația se descoperă pur și simplu ca o răscruce. Ai atunci în față nu doar direcții opuse, să zicem, ci și ceea ce iese din sfera opoziției lor și deschide o alta distinctă. Or, tocmai sentimentul situării la răscruce face ca, de fiecare dată, conștiința să intre în dispută cu sine și să resimtă întreaga povară a acestui fapt. Mă întorc în grabă la o povestire a lui Camus, Oaspetele. Străinul, un arab algerian acuzat de o posibilă crimă, are mereu în față, în cam toate momentele prin care trece, două posibilități decisive pentru ceea ce urmează: fie să se supună legii instituite de coloniștii francezi, fie să caute libertatea în alt mod, ca fugar continuu sau ca om retras în vreo comunitate de nomazi. Cei care îl au în grijă, jandarmul care-l aduce la o veche școală și învățătorul de aici, îi lasă tot timpul această dublă posibilitate, nu știm dacă intenționat sau nu. Așadar, un lung șir de bifurcații pentru simțurile și conștiința acestui străin. În cele din urmă, e însoțit de învățător până acolo unde drumul lor se intersectează cu altul. Exact acolo e lăsat singur și, multă vreme, nu știe ce să facă, stă și privește nu se știe unde. Alege în cele din urmă drumul la capătul căruia îl așteaptă oamenii legii. Nu știm dacă l-a urmat până la capăt, naratorul nu ne spune nimic în acest sens. Însă e greu să uiți cum acest om, ajuns la răscruce și lăsat acolo singur, e copleșit pur și simplu de faptul că urmează să aleagă el însuși cu privire la sine. Cu această imagine în minte, aș crede că, de fapt, tocmai răscrucea constituie adevărul lăuntric al bifurcației. Căci exact acolo, la răscruce, alegerea are o realitate abruptă și nemijlocit carnală, mai densă decât în alte situații. Și imediat ce are loc, aduce în conștiință umbra vie a unor posibilități lăsate deoparte, adică sentimentul unei alternative insolubile ca atare.

Să revin puțin și la situația neobișnuită în care avea să se vadă Apostol Bologa, din Pădurea spânzuraților. Cazul său cu totul aparte, chiar și în regim ficțional, devine astăzi mai elocvent decât altele, războiul actual din spațiul european îi poate reface întâmplarea sub multe chipuri. O putem recunoaște, bunăoară, când pentru cei care s-au văzut deodată în tranșee, o anumită virtute, precum onoarea de luptător, intră în conflict deschis cu dreptatea în fața vieții. Sau când, pentru aceiași oameni, datoria asumată prin jurământ se lovește, violent, de grija firească față de ceilalți semeni și de sentimentul apartenenței la o comunitate de viață. Acești oameni, dar și cei din apropierea lor sau cei care au fost nevoiți să emigreze, devin pentru ei înșiși o problemă. Se văd deodată locuiți de ceva cu adevărat problematic. Și nu e în joc vreo criză ca multe altele, tranzitorie, ci una pentru care o soluție obișnuită sau un timp anume al acesteia nu au cum să se întrevadă. În fond, la o situație cu adevărat problematică, adică la o alternativă de viață, nu au cum să existe soluții obișnuite sau previzibile. Este un motiv în plus să ne amintim în continuare cu uimire de acei oameni care, imediat după 1945, s-au retras în munți pentru a lupta împotriva ocupației sovietice și a celor care o susțineau. Știau bine că lupta lor are puține șanse și că viața lor se poate încheia în orice clipă. Știau totodată că nu luptă pentru o cauză obișnuită și că lupta lor ar putea să aducă, peste timp, o anume libertate sau, poate, un alt simț al vieții, inclusiv celor care i-au trădat cu ușurință sau care i-au urmărit peste tot ca să-i anihileze. Însă această credință ce i-a susținut tot timpul nu avea cum să-i golească de simțăminte absolut firești, de o anume teamă, bunăoară, sau de grija cu privire la cei apropiați, de gândul zădărniciei uneori și de apăsarea singurătății. Ceea ce înseamnă că alegerea făcută de acești oameni avea să le aducă mereu în față faptul unei răscruci inevitabile, care, în cele din urmă, vine să dea substanță propriei lor vieți.

---

[1] De fapt, Aristotel spune că doar ființa umană cunoaște viciul și virtutea, „starea de zeu fiind mai presus de virtute, iar cea a animalului /adică bestialitatea/ fiind de un alt gen decât viciul” (Etica Nicomahică, VII, 1145 a, traducere de Stella Petecel). Ar fi foarte rar întâlnit „omul divin”, care trezește într-adevăr „o profundă admirație”, „după cum la fel de rară este printre oameni și bestialitatea”. Cum vedem, e posibilă uneori transgresarea acestui interval – dintre bestialitate și sfințenia pură – în care s-ar situa omul. Căderea în bestialitate, de exemplu, e cauzată fie de absența educației („barbarie”), fie de o anumită boală sau de evoluția organică anormală, cum precizează Aristotel în același loc.

[2] Cf. Cugetări, VI, 358. Însuși termenul monstrum, folosit de Pascal cu alt înțeles decât cel comun, numește ceva alcătuit din contraste totale și într-un mod foarte ciudat, așa cum apărea altădată miticul sfinx. Același straniu amestec e sesizabil și atunci când slăbiciunile omenești, bunăoară, ajung compensate cu imensul orgoliu al celui care și le recunoaște (VI, 406).

[3] Să ne amintim, de exemplu, că pentru Gabriel Marcel contează mai ales acel loc, propriu omului, în care se pot întâlni actul liber și harul. Se ivește acolo nu simplul fapt de a fi (esse), ci faptul de a fi cu ceilalți și între ceilalți (co-esse). Iar Hans-Georg Gadamer, când vorbește despre adevăratul loc al hermeneuticii, unde lucrul rostit sau tradiția ni se adresează ca atare, folosește prepoziția „între” într-o formă substantivală (das Zwischen) (cf. Adevăr și metodă, II, secțiunea „Semnificația hermeneutică a distanței istorice”). Un mod de exprimare apropiat aflăm și în convorbirile lui Mircea Eliade cu Claude Henri-Rocquet, chiar în deschiderea secțiunii „Istorie și hermeneutică”. Reiau ceea ce spune la un moment dat: „Noi nu trăim într-o lume de îngeri sau de spirite, și nici într-o lume pur animală. Noi suntem «între»” (traducere de Doina Cornea, 1990). Ultima propoziție, cu minunata ei simplitate, poate fi reținută ca atare.   

[4] Merită revăzute în această privință, bunăoară, unele pagini din Andrei Pleșu, Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Cartea Românească, 1988, îndeosebi secțiunea „Sensul culturii în lumea contemporană”.

[5] Cu alt prilej, m-am oprit asupra acestei chestiuni în Despre simțul vieții, I, secțiunea „Interogație și problemă. Despre alternativă”.

INDICAȚII DE CITARE

Ștefan Afloroaei, „Despre condiția intervalului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023