Sergiu Bălan - Câteva observații privind preistoria antropologiei

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/sergiu-balan-cateva-observatii-privind-preisto...

„Probabil că lucrul cel mai important pe care l-am putea înțelege studiind astfel în mod comparativ societățile este faptul că totul ar fi putut să arate altfel în propria noastră societate – că felul în care noi trăim reprezintă doar unul dintre nenumăratele moduri de viață pe care oamenii le-au adoptat. […] S-ar putea ca antropologia să nu fie în stare să ofere un răspuns la întrebarea privitoare la sensul vieții, dar măcar ne poate arăta că există nenumărate feluri în care viața poate căpăta un sens.” (Thomas Hylland Eriksen)

În cele mai multe situații, cercetarea etimologiei unui concept ne poate fi de ajutor în înțelegerea sensului pe care acesta îl are pentru cei care îl utilizează. După cum bine se știe, originea termenului „antropologie” este elină, de la anthropos – ἄνθρωπος (om) – și –logia – -λογία (știință, discurs, studiu, cunoaștere despre ceva), astfel că ar trebui să-i asociem înțelesul de știință sau cunoaștere a omului și a naturii sale, așadar etimologia nu ne spune decât că antropologia studiază în genere omul. Cum se știe, cel mai adesea, o definiție se construiește prin indicarea unui gen proxim, adică a noțiunii supraordonate conceptului care trebuie definit, și a unei diferențe specifice, adică a trăsăturii proprii numai acestui concept, care îl distinge de celelalte concepte incluse în genul proxim. Genul proxim al antropologiei ne este indicat de etimologia cuvântului: ea e o disciplină care studiază omul. Problema este însă că tot aici sunt incluse și celelalte științe umaniste și sociale: sociologia și psihologia, istoria și economia, știința juridică, politologia și filologia, ca să nu mai vorbim de unele dintre științele naturale, precum anatomia și fiziologia omului. Mai mult, tot aici pot fi încadrate și alte modalități ale culturii, precum filosofia sau artele, de îndată ce admitem că în centrul preocupărilor lor se găsește ceea ce s-a numit „condiția umană”. Este prin urmare nevoie să indicăm genul proxim al antropologiei, pentru a o distinge de toate celelalte moduri în care omul se studiază pe sine ca specie.

În mod fundamental, ceea ce e specific antropologiei este faptul că ea se preocupă de diferențele dintre oameni, de modul în care ei se deosebesc unii de alții de la o zonă la alta sau de la o perioadă istorică la alta. Ea încearcă să pună în evidență aceste diferențe, dar totodată să înțeleagă ce anume semnifică ele: cum anume diferă oamenii, de ce se întâmplă acest lucru, și ce concluzii putem trage despre specia umană studiind aceste diferențe? În acest sens, se poate spune că antropologia nu e doar o disciplină științifică apărută în secolul al XIX-lea, ci o preocupare constantă a omenirii pentru noutate, alteritate și inedit, ce ține de natura umană însăși. Într-un faimos pasaj din Odiseea, Homer ne istorisește cum Ulise, în decursul peregrinărilor sale, care îl poartă prin locuri exotice, populate de făpturi neobișnuite, ajunge pe insula feacilor, și se întreabă plin de curiozitate și de neliniște cu privire la modul de a fi al locuitorilor deocamdată necunoscuți și misterioși pe care se așteaptă să-i întâlnească acolo: „Ah, unde sunt, ce țară-i iar, ce oameni / Mai sunt pe-aici? Obraznici, răi, sălbatici / Ori primitori de oameni și cu teamă / De zei…” (Cântul VI, 162-165, trad. G. Murnu). De-a lungul preistoriei și istoriei lor, oamenii au întâlnit străini (inițial mai rar, dar tot mai frecvent odată cu creșterea numărului membrilor speciei noastre și cu răspândirea pe tot cuprinsul globului), semeni ai lor încă necunoscuți, și au resimțit mereu curiozitate în legătură cu felul de a fi al acestora, și trebuie să fi discutat îndelung cu privire la asemănările și deosebirile dintre aceștia și ei înșiși: De ce nu suntem cu toții la fel? De ce părul ori ochii celorlalți au culori neobișnuite? De ce nu vorbesc toți oamenii aceeași limbă? De ce se salută în diverse feluri, și nu în același fel? De ce se hrănesc cu lucruri atât de diferite? Și așa mai departe, lista întrebărilor de acest fel e una foarte lungă.

https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/02/coperta-homo-oeconimicus-1.jpg?w=488 488w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/02/coperta-homo-oec... 104w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/02/coperta-homo-oec... 207w" sizes="(max-width: 244px) 100vw, 244px" />

Dar oamenii nu sunt numai și în mod absolut diferiți, ci prezintă în mod evident și niște trăsături comune, pe care ar trebui să le regăsim la fiecare dintre ei, și în lipsa cărora nu i-am putea considera pe toți oameni, membri ai aceleiași specii. Antropologia caută să le identifice prin examinarea trecutului biologic și cultural al umanității, precum și prin studierea comparativă a diferitelor societăți umane care există în prezent, încercând prin aceasta să răspundă cât mai precis și mai documentat la întrebarea: Ce anume înseamnă în cele din urmă a fi om? În aceste condiții putem spune, odată cu  Michael C. Howard, că antropologia este studiul științific al umanității, cu scopul de a identifica și explica modurile în care oamenii sunt, pe de o parte asemănători, iar pe de altă parte diferiți unii de alții.

Revenind la etimologie, merită remarcat faptul interesant că termenul „antropologie”, deși de origine elină, reprezintă o construcție mai nouă și nu a fost utilizat ca atare de către grecii antici. Singura instanță în care o formă a expresiei a fost identificată în scrierile clasice se găsește la Aristotel, în Etica Nicomahică, în contextul în care se discută despre calitățile unui om virtuos, și unde apare termenul anthropologos – ἀνθρωπολόγος –, însă nu cu sensul în care ne-am aștepta, ci cu înțelesul de „flecar”, de persoană înclinată spre vorbăria bârfitoare: „Căci nu-i numim necumpătați, ci flecari [ἀνθρωπολόγος – n.n.], pe cei cărora le place să pălăvrăgească și să povestească vrute și nevrute, pierzându-și timpul cu tot felul de nimicuri; și nu-i numim cumpătați sau necumpătați nici pe cei ce suferă din cauza pierderii de bunuri materiale sau a prietenilor” (Eth. Nic., III, 10, 1117b, 33 – 1118a, 1, trad. S. Petecel).

Mai aproape de înțelesul de astăzi, cuvântul „antropologie” apare în spațiul culturii germane moderne, și anume la filosoful și medicul Magnus Hundt (1449-1519), care a publicat în anul 1501, la Leipzig, o carte intitulată Antropologium de hominis dignitate, natura et proprietatibus, de elementis, partibus et membris humani corporis, care pare la prima vedere un tratat de anatomie și medicină, însă nu e doar atât, de îndată ce autorul ei este convins că, pentru a înțelege cu adevărat ființa umană, e nevoie să trecem dincolo de aspectul său fizic și să procedăm la o abordare holistă, în care să includem și aspectele psihice, deoarece fiziologicul și psihologicul se află în interdependență, dar și pe cele filosofice și religioase. Pentru Hundt, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și este o imagine microcosmică a macrocosmosului care e lumea așa cum a fost aceasta creată de către Divinitate.

Cea de-a doua ocurență modernă este totodată și aceea care instituie sensul actual al termenului în discuție. Ea se găsește la Otto Casmann (1562-1607), un filosof de inspirație religioasă, în lucrarea Psychologia anthropologica, sive animae humanae doctrina (Hanovra, vol. I, 1594, vol. II, 1596), al cărei titlu indică de la început faptul că „psihologia antropologică” nu e altceva decât teoria referitoare la sufletul omului. În cuprinsul primului volum, Casmann afirmă că „antropologia este știința naturii umane”, iar această natură umană este o esență particulară, ce participă la cele două domenii ale naturii mundane, cel spiritual și cel corporal, care sunt unite într-o manieră indisolubilă de-a lungul întregii existențe lumești a omului („Anthropologia est doctrina humanae naturae. Humana natura est geminae naturae mundanae, spiritualis et corporeae, in unum hyphistamenon unitae particeps essentia“).

În secolul al XVII-lea, conceptul reapare la doi dintre cei mai importanți filosofi europeni, René Descartes și Gottfried Wilhelm Leibniz, care au tratat problematica omului în înțelesul dat de sensul etimologic al antropologiei, atunci când și-au expus versiunile proprii a ceea ce au numit doctrina de homine (doctrina despre om). Descartes a formulat o interpretare a lumii biologice din punct de vedere mecanicist, afirmând că atât animalele, cât și oamenii trebuie considerați ca un fel de mecanisme, de automate, în ceea ce privește componenta lor fizică. În același timp, omul este compus nu doar din corp, ci și din suflet sau spirit, care este în realitate aspectul său fundamental, de îndată ce filosoful francez, sub influența încă puternică a teologiei creștine, consideră că sufletul uman este nemuritor, și deci are statut ontologic superior corpului, care e perisabil și muritor. La rândul său, Leibniz a abordat problema umanului în contextul mai larg a ceea ce în terminologia teologiei filosofice creștine s-a numit ideea „Marelui Lanț al Ființei”, conform căreia fiecare ființă își are propria sa poziție într-o ierarhie neîntreruptă care începe de la cele mai simple, din regnul mineral, continuă cu făpturile vii și culminează cu Divinitatea. Omul, la rândul său, are locul său precis determinat, superior tuturor organismelor vii, dar inferior creaturilor angelice și lui Dumnezeu. Cu toate că avem de-a face cu gânditori în opera cărora influența religioasă se face încă simțită, în scrierile lor își află deja loc o idee care va căpăta tot mai multă greutate, aceea că antropologia, studiul naturii umane, trebuie să fie unul sistematic și științific, un demers care începe să se revendice tot mai puțin din concepția teologică și religioasă despre ființa umană și să urmeze drumul indicat de științele naturii.

Deja în secolul al XVIII-lea, antropologia are un statut bine stabilit, iar în spațiul german, spre exemplu, o întâlnim sub cel puțin trei accepțiuni ale sale: (i) ca parte a filosofiei teoretice; (ii) ca parte a cercetărilor din domeniul psihologiei; (iii) ca una dintre științele empirice care studiază ființa umană și umanitatea în ansamblul ei. Spre exemplu, cunoscuta lucrare a lui Immanuel Kant, Antropologia din perspectivă pragmatică (Anthropologie in pragmatischer Hinsicht, 1798), este mai degrabă o abordare inter-disciplinară (prin comparație cu celelalte scrieri filosofice kantiene), care reprezintă un produs al celor 28 de ani (1772-1789) în care autorul a ținut la Universitatea din Königsberg, în premieră în spațiul cultural german, cursuri de antropologie și este concepută ca o expunere a facultăților psihologice ale omului, studiate din punctul de vedere al filosofiei transcendentale. În Prefața lucrării, Kant introduce o distincție care va fi preluată ulterior și de alți autori, între două subdiviziuni ale antropologiei: „Teoria asupra cunoașterii omului, concepută sistematic (antropologia), poate fi făcută fie dintr-o perspectivă fiziologică, fie dintr-una pragmatică. Cunoașterea fiziologică a omului cercetează ceea ce face natura asupra omului, cea pragmatică ceea ce face, sau poate ar trebui să facă el însuși în calitate de ființă ce acționează liber.”

La începutul secolului următor, într-o populară enciclopedie editată în Anglia, The Penny Cyclopedia (London, Charles Knight, 1834), găsim deja inclus termenul „antropologie”, despre care ni se spune că este teoria sau știința despre om (the science or theory of man), construită sistematic, și include  cele două domenii despre care vorbise Kant: antropologia fiziologică, „destinată să explice fenomenele și principiile naturii noastre corporale” și antropologia pragmatică, al cărei obiect este omul, atât ca individ, cât și ca specie, sub aspectul facultăților sale intelectuale și morale, deci ca ființă spirituală. „Este evident că prima se ocupă de cercetarea a ceea ce natura face din om, iar a doua de ceea ce omul, ca agent liber, fie face realmente, fie poate și ar trebui să facă din sine însuși”. De altfel, etimologia termenului este edificatoare pentru acest înțeles de sorginte kantiană al antropologiei pragmatice: el vine din cuvântul elin πράγμα (pragma), care înseamnă „acțiune”, „lucru făcut” (de cineva). Apare cu evidență în acest context un fapt care constituie trăsătura esențială a disciplinei despre care vorbim: dat fiind faptul că are ca obiect ființa umană și natura ei duală, corporală și spirituală, antropologia se va situa mereu la granița dintre științele naturii și științele spiritului, ceea ce l-a determinat mai târziu pe Eric Wolf să spună că ea este „cea mai realistă dintre disciplinele umaniste, și cea mai umanistă dintre disciplinele realiste.” Aceasta pentru că fenomenul evoluției biologice a speciei umane nu poate fi tratat și înțeles separat de ceea ce distinge omul de celelalte specii, și anume capacitatea sa de creație culturală, în sensul cel mai larg al termenului, a cărei evoluție a fost simultană, paralelă și întrepătrunsă cu aceea biologică.

---

[1] Ideile prezentate aici au fost publicate inițial în capitolul 1 din cartea: Sergiu Bălan, Lucia Ovidia Vreja, Homo œconomicus şi competitorii săi. O perspectivă trans-disciplinară asupra antropologiei economice, București, Editura ASE, 2017.

INDICAȚII DE CITARE:

Sergiu Bălan „Câteva observații privind preistoria antropologiei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023