Dan Chiță - Teoria globală și literatura română locală

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/dan-chita-teoria-globala-si-literatura-romana-...

După volumul din 2017, editat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian, Romanian Literature as World Literature (New York, Bloomsbury Academic), Alexandru Matei și doi dintre autorii-editori ai primului volum (Christian Moraru și Andrei Terian) revin în 2022 la aceeași editură prestigioasă cu o alta colecție de articole academice legate de literatură, intitulată Theory in the “Post” Era. A Vocabulary for the 21^st-Century Conceptual Commons. Din capul locului nu ascundem ce poate tulbura sau mira după lectura întregii lucrări. Pe de o parte contribuțiile celor șaisprezece autori nu se adună într-o unitate a interpretărilor sau a reperelor/criteriilor, ceea ce ar fi o pretenție exagerată a priori, însa nu neapărat una capricioasă post factum, pe de altă parte ,,demonul teoriei” este într-atât de ecletic, glisând de la epistemologie la teorii sociologice recente, încât literatura devine un pretext, o schelărie, un element auxiliar sau, pur și simplu, ,,materie primă” de prelucrat pentru marcarea unor teritorii ale cunoașterii sociale în general, specificitatea literaturii – dacă se poate vorbi în asemenea termeni desueți – fiind abandonată deplin ca reper. Fuga de literaritate ca emblema unui construct teoretic estetic, depășit temporal, normativ, provincial, simultan metafizic și subiectiv (idealism subiectiv – aceasta este formula clasicizată) definește în ultimă instanță Theory in the “Post” Era, în ciuda faptului că vârsta reală a criticii literare românești – așa cum este încă practicată și studiată în facultățile de profil – este mai degrabă tributară unor alte ,,table de valori”, explicite sau implicite, directe sau indirecte, dar, pentru moment, încă îndeajuns de ,,conservatoare”. De cât timp au început criticii literari români să pătrundă în circuitul academic global cu publicații care să exprime localul în global, partea în întreg? Abandonarea parțială a școlii clasicizate a artei pentru artă și a cultivării devotate a ,,marilor autori români”, de la scriitori la critici și istorici literari, s-a estompat abia după anul 2000 și a început să își marcheze absența de mai puțin de un deceniu. Prima ieșire la rampă a noului val de înțelegere și analiză literară în plan academic mondial nu datează de mai devreme de perioada 2010-2015. Există riscul ca savanții și cercetătorii străini să aprecieze ruptura reală pe care au realizat-o noile generații de critici literari români ca fiind mai puțin abruptă și radicală decât a fost, într-adevăr, aceasta la vremea ei. Dar în ce constă această dezlipire academică de practicile locale ale impresionismului critic, ale istoriei literare ca un compus de artă înaltă și pretins spirit genuin românesc? Este suficient să revedem articolele din Theory in the “Post” Era pentru a ne face o impresie cu privire la cezura critică existentă, definită succint ca post-orice fix, definit, delimitat strict, național, riguros disciplinar.

Prima parte, cea privitoare la estetică, începe cu teoria ,,constructalismului” în literatură. Teodora Dumitru, specialistă în influențele filozofico-științifice ale operei lui Eugen Lovinescu, pornește de la cartea Design in Nature a fizicianului româno-american Andrei Bejan pentru a realiza o cercetare în istoria teoriei literare ca succesiune de etape în vederea construcției modelelor critice sub forma unei trame a dezvoltărilor lor temporale (,,deconstrucție constructalistă” – p. 36). Abandonând dualismul cultură-natură și inanimat-animat, Teodora Dumitru, sensibilă la nevoia de certitudine ordonată a științelor naturii, preia de la fizicianul Andrei Bejan asumpția acestuia că științele sociale sau umane lucrează sub aceeași jurisdicție epistemică ca științele ,,tari”, fizico-(bio)chimice. Sistemul informațial în necontenită curgere (flow system) capătă forme stricte, arborescente, deși atât de divergente și diferite de la o etapă la altă a evoluției sale, alcătuind un design multiscalar (p. 39). Această evoluție cu sens nu recunoaște totuși un telos final în mișcarea ei ierarhizantă (p. 40). Selecția naturală ordonează din umbră mișcarea vectorului literar în timp, generând interdependență și rețele strânse de relații plurivoce, abandonând orientarea antropologică și circumscrierea limitativă în estetic. Inspirată de dubletul marxist-darwinist din hărțile literare morettiene, Teodora Dumitru stabilește modelul constructalist ca premisă ,,postumană” a unei paradigme de lucru care să transcendă prin înglobare școala creată de Franco Moretti. Constructalismul ar demonstra ierarhizarea pe bază de ,,arbori suprapuși” (p. 52) între literaturile centrale și periferice. Teodora Dumitru caută răspunsul la ,,geopolitica literară” existentă în ansamblul practicilor de putere din științele sociale sau din animal kingdom, în studierea arhitecturii, nu arheologiei, cunoașterii ca soluție la impasul real sau imaginat al (post)teoriei literare. Cartografierea raporturilor de forță le decodează și semnificația internă. Dintr-o analogie epistemologică în alta, ca într-un roman polițist tipic, câmpul literaturii își va dezvălui misterul mai degrabă decât din oricare alta tentativă de dezvăluire anterioară.

https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/03/ilustratie-articol-dan-chita-redus.jpg?w=100 100w" sizes="(max-width: 200px) 100vw, 200px" />

Alexandru Matei preia ștafeta demitizării studiului literaturii ca ansamblu de opere literare, însă, constatând opoziția inerentă dintre paradigme, propune o teorie estetică diplomatică, inspirată de Bruno Latour, dar atentă cu viziunea de lucru inspirată de Martin Heidegger a ontologiei orientată pe obiect (object-oriented ontology). Mediu, obiect, autor și spectator s-ar reconcilia printr-o încrucișare a diferentelor, flexibilinzându-le semantic, adunându-le sub cupola unui ecumenism postestetic, eminamente relațional, dar păstrând autonomia esteticului la un anumit nivel de înțelegere (p. 61). Ontologia orientată spre sistem (system-oriented ontology) nu este opusă celei dirijate pe obiect (p. 64). Poezia și știința se întâlnesc și se completează, nici măcar dialectic (p. 65). Orice com-punere a obiectelor și a ideilor recreează lumea (p. 69). Este anevoie de stabilit cu siguranță dacă Alexandru Matei propune o etichetă diplomatică în interdisciplinaritatea științelor sociale sau dacă o teorie estetică diplomatică există cu adevărat.

Alex Goldiș, concentrat prin vocație și profesiune pe deceniile realismului socialist românesc, stabilește conexiuni între structura narativă ,,democratică”, în sensul conotativ de polifonică, apud Mihail Bahtin, și dictatura monocromă a partidului unic. Est-etica Monicăi Lovinescu reapare proaspătă ca parte din tematica totalitarismului comunist, epuizat pe largi porțiuni de cercetare. Romanul lui Marin Preda Risipitorii este un exemplu naratologic de subversiune și libertate, de conflict, inserat în tehnica scrierii, dintre autor și cenzură (p. 81). Alex Goldiș argumentează previzibil în sensul unui ,,pact ficțional”, specific est-european, prin care estetica realist socialistă, permițând vocilor marginale sau opuse regimului să vorbească, reintroduce valorile morale și ,,pozițiile ideologice” alternative (social and ethical stances and values – p. 86). Lectura printre rânduri a textului literar esopic alcătuiește o ,,etică a cetățeniei” (ethics of citizenship – p. 87). Alex Goldiș ne propune, oarecum prăfuit, să revedem latura politică antitotalitară, ascunsă în pliurile narațiunii, ca pe o altă vocație socială a literaturii. 

Ioana Macrea-Toma surprinde, în linia filozofului Alain Badiou, latura metapolitică a literaturii românești de după anul 2000, în sensul în care raporturile etnice și de (post)multiculturalism primesc înțelesuri noi în romane mai curând decât în comentariul politic standard, autorizat ideologic. Romanele politico-identitare ale bănățeanului Radu Pavel Gheo, care, fără a fi un autor progresist, nu cade în capcana conservatorismelor care demonizează ,,corectitudinea politică” sau care plasează regionalismul cultural pe un piedestal, problematizând marginalitatea românească în sens global, sunt puse în paralel cu experimentele de antropologie literară ale prozatorilor Dinu Guțu și Adrian Schiop, orientați înspre reproducerea critică a marginalității sociale ca o întoarcere pe dos a pretențiilor celor care dețin puterea simbolică (de clasă în cazul lui Adrian Schiop, de subcultură non- și antiacademică în situația galeriilor de fotbal la Dinu Guțu). Romanul Fontana din Trevi al prozatoarei Gabriela Adameșteanu captează diluția subiectelor de maxim interes ale discursului democratic occidental în România imediat postcomunistă în temele progresiste, de emancipare individuală/istă, de după integrarea țării în structurile euro-atlantice. Critici oblice sau fățișe ale capitalismului globalist milenial își fac simțite prezența în romanele propuse de Ioana-Macrea Toma. Ironizarea extremismelor naționaliste românești, a religiozității ca practică socială politizată revanșard în postcomunsim, apare și în romanele matematicianului Bogdan Suceavă, stabilit în Statele Unite după 1989. Temele etnice, sexuale, de gen surprind tribulațiile politice și sociale ale României recente, prinsă în rețeaua de influențe a economiei globale.

Andrei Terian se concentrează pe luările de poziție antioccidentale din sfera românească, după cum au fost acestea reflectate în literatură și la ,,plebicistul” pentru familie din toamna anului 2018. Furia ideologică a conservatorilor, exprimată în sintagme ca ,,omul recent”, ,,sexomarxism”, vizează ,,corectitudinea politică”, termen portmantou pe care dreapta românească își atârnă fără rușine straiele homofobe, misogine, clasiste, antiseculariste ori de cate ori se ivește prilejul. În acest sens, romanele prozatorului Adrian Schiop demobilizează narațiunea de dreapta dominantă, probând efervescența transformărilor sociale din România postcomunistă, globalizată de pe coordonate (semi)periferice.

Articolul universitarului Corin Braga funcționează însă introspectiv-retrospectiv, revăzând propria estetică descentraliza(n)tă a anarhetipului, expresie a toleranței (politice?) postmoderne. Antistructuralist, antiierarhic, centrifug, ,,anaclastic” sau anti-arhetipal, anarhetipul e un mijloc, o cale, o metodă, nu un lucru în sine, un obiect conceptual postmodern, compus din resturi ,,explodate” ale unei structuri preexistente sau ca discurs antiesențialist prin definiție, derridian sau lyotardian. Rizomii din O mie de platouri, a doua carte epocală a lui Gilles Deleuze și Félix Guattari, sunt anarhetipici prin definiție. Strict structural vorbind, Corin Braga stabilește similitudini între un roman postmodern și o narațiune clasică greco-latină și conchide că ambele pot fi egal de anarhetipice. Desigur, distincția dintre strucurat și nestructurat, amorf și centrat nu atinge valoarea canonică a operelor literare, crede Corin Braga. Anarhetipul reprezintă doar un mod de a sorta creațiile literare, nicidecum de a le compara valoric.

A doua parte, denumită ,,Temporalități”, debutează cu articolul criticului Carmen Mușat despre complexele culturale românești în relație cu bibliografia orientalistă care a proliferat în spațiul american după 1980. În afară rezumării docte a celor mai multe probleme de autopercepută inferioritate identitară a culturii românești, care s-au înmulțit incontrolabil în România interbelică și au fost diminuate de un naționalism vitriolant încă de atunci, dar și mai târziu, în ultima jumătate de timp a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, nu găsim soluții în expunerea academică, seacă și decolorată, a publicistei Carmen Mușat, dincolo de căutarea unei invocate unități europene care să pună capăt dezechilibrelor simbolice dintre centru și margine.

Eseul criticului Bogdan Crețu mizează pe regăsirea unor puncte de vedere extinse temporal, deloc limitate la prezent și la nevoile acestuia presante. Prezentismul trebuie istoricizat fiindcă nu poate altfel aproxima decât deficitar realitatea. În subsidiar, Bogdan Crețu socotește prezenteismul ca modă ideologică presantă și oprimantă, care nu face altceva decât să instrumentalizeze ilegitim trecutul. Se trece rând pe rând de la teoria lovinesciană a mutațiilor estetice la tipul de lectură proleptică realizată de G. Călinescu în istoria literară românească și se ajunge la protocronism ca antisincronism metodologic. Bogdan Crețu cere o reabilitare bogată în semnificații a prezenteismului estetic, nu ideologic, pe care deși nu-l desconsideră, îl subsumează unui punct de vedere printre altele.

Postfuturismul, conceptul criticului american Christian Moraru, se focalizează pe romanului lui Ian McEwan, Machines Like Me, ca epitom al postumanității cyborg, al prezentului înghețat în viteza devenirii circulare, a consumului și a robotizării pe fast forward, în care puterea de a ne înșela pe noi înșine și pe cei din jur mai constituie un scop viabil în mijlocul unei postumanități sleite de fluxul informatic cotidian, de repetarea exasperantă, ad nauseam, a acelorași proiecte de viitor. Reflecțiile lui Christian Moraru se irizează în nuanțe pesimiste distopice, dar în decorul postindustrial al societăților dezvoltate, imposibil de ranforsat în România est-europeană.

Articolul Andreei Mironescu se centrează pe postmemorie și trecutul comunist românesc, care, explorat într-o serie de romane de după 2005, își probează valabilitatea ca situându-se dincolo de granițele națiunii-state, direct în globalitate. Vizuina lui Norman Manea investighează trauma autobiografică a facismului și comunismului în estul Europei. Cartea șoaptelor a lui Varujan Vosganian reface istoria genocidului armean și a consecințelor sale imprevizibile la scara istoriei mari. Degete mici a lui Filip Florian dinamitează babilonia discursurilor istorice din România postcomunistă, în timp ce același Radu Pavel Gheo din alte eseuri revede istoria națională contemporană ca pasaj mozaicat de semnificații etnice și culturale în termenii regionali din Disco Titanic. Memoria geoculturală a României reverberează istoric în termeni continentali, dacă nu chiar globali.

Bioficțiunea, termenul utilizat de Laura Cernat, reprezintă ocazia de a depista asemănările dintre pledoaria pentru biografie a criticului literar Eugen Simion și lucrările similare ale unor critici occidentali ca Seán Burke și Dominique Maingueneau, care vin cronologic după criticul român în explorările lor teoretice. Genurile biograficului și reîntoarcerea autorului sunt anticipate în Europa de est încă de dinaintea momentului prăbușirii imanente a Blocului estic. Situația operei lui Adrian Marino este reestimată ca expresia unei alte căi de a face critică literară în România de după dezghețul anilor 1960. Reconstituirea unor biografii imaginare o conduce pe Laura Cernat la cultul scriitorului Ion Iovan pentru Mateiu Caragiale, înviat (auto)ficțional.

Partea a treia a volumului se ocupă de modurile critice. Ștefan Baghiu analizează chestiunea geocriticii pe cazul românesc, accentuând original locul de periferie subdezvoltată, bizară, sud-americană a Europei de est în materie de producție romanescă. Literatura realist și realist-socialistă românească pare a fi scrisă de la sine în siajul postcolonialității, cu toate că România nu a fost oficial colonia nici unui mare imperiu vest-european în secolele anterioare. Marin Preda este exemplificat ca autor remarcabil al Sudului Global, deși suntem localizați la fruntariile răsăritene ale Europei. Sărăcia și relațiile sociale primitive, slab diferențiate productiv, definesc globalitatea de sud a României până în anii 1950.

Mihai Iovănel mizează pe rațiunea socială ca un construct și o mașinărie de scenarii, conspirații, metanarațiuni care înglobează sensuri raționale la suprafață, după o logică detectivistică punctuală, dar totalizatoare în fond, demne de crezare, verosimile, dar, la fel de posibil, insidioase. Marxismul ca metodă critică de buzunar, decantată din studiile lui Frederic Jameson sau din incursiunile antidogmatice ale marxistului Louis Althusser, îl călăuzește pe Mihai Iovănel în descifrarea rețelei materialiste a realității. Exercițiul neocriticii propuse de acesta se realizează pe romanele SF ale scriitorului român Florin Chirculescu, aka Sebastian Corn, mai precis Ne vom întoarce în Muribecca.

Adriana Stan investighează critica literară digitală românească după o introducere înalt-teoretizantă în care digicriticismul academic este scos în evidență prin rezultatele sale remarcabile sub aspectul estimării corecte statistic, prin algoritmi riguros trasați, a principalelor variabile stocastice aflate la lucru în genurile și metagenurile literare. Blogosfera literară și critica subsecventă sunt amintite ca probă și trimitere reală, însă fără a depăși arierplanurile teoretice și alonja surselor academice occidentale. 

Eseul lui Caiul Dobrescu, axat pe o așa-numită somatopografie a literaturii, dezbate pe seama corporalității asumate teoretic a câtorva autori postmoderni români (Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun și Virgil Podoabă) în marginea unei concepții antientitariene (antiunitare și non-integrative) a corpului uman. Dihotomia corp-minte este transmutată într-o corporalitate nouă, invazivă, care depășește dialectica minte-trup. Tranzitivitatea poeziei din lucrarea capitală a lui Gheorghe Crăciun este recalibrată postmodern cu mijloace somatopografice, punând în practică un transfer de corporealitate într-o încercare autentică de somatoestetică. Poetica explorării corporeale a realității este reiterată pe alte coordonate la Alexandru Mușina. Demonstrarea valențelor filozofico-estetice ale monstruozității la Virgil Podoabă anexează teritoriile nedelimitate clar ale anamorfezelor terifiante și ale revelațiilor eliberatoare (p. 298). Realitatea morfosomatică formează o somatopie proprie în cazul celor trei scriitori deja amintiți.

Cosmin Borza încheie cartea de articole ,,post-teoretice” printr-o istorie a postcanonicității ultimelor decenii în critica occidentală. Abandonarea canonului estetic dezvoltat în comunism se prefigura ca un proiect salutar de deconstrucție încă din primii ani de postcomunism în România. Abia recent, odată cu utilizarea metodelor digitale de a face critică literară, crescând exponențial gradul de științificitate al domeniului, se poate vorbi de o fundamentare materialistă a criticii literare românești în interacțiune postmodernă cu centrele de putere simbolică critico-literară.

Sentimentul de neînchegare a cărții Theory in the “Post” Era. A Vocabulary for the 21^st-Century Conceptual Commons este resimțit ca tensiune internă peste limitele normale, ca un bâzâit de fundal sau ca un tinitus logic care nu dispare pe parcursul lecturii. O altă posibilă constatare critică poate integra următoarea observație: în încercarea temerară de a cuprinde literatura de specialitate anglo-saxonă (mai puțin francofonă), criticii și-au întins nepermis de mult rutele trenului de aprovizionare literară, semnificativ depărtat de casă, în pofida cufundării depline în tranșeele frontului teoretic mondial. Rezultatul este unul ambivalent: suntem în centrul lumii, dar planeta noastră, mărgica numită România, deficitară și mărginașă, se pierde în spații siderale infinite, luminând stins prin câteva cărți, utile spre a ilustra ideilor altora, întrucât ale noastre, dacă avem așa ceva, nu au participat niciodată serios la globalitate până în clipa de față, cînd, finalmente, facem cunoștință cu ea. Literatura, așa cum credeam că o știm de acasă, normativă, snoabă, sobră, scorțoasă, cu parapon estetic, se dizolvă rapid pe drum, nemairămânând din aceasta decât umbra postatomică a unei prezențe cândva omenești. Oare chiar așa să stea lucrurile?

INDICAȚII DE CITARE

Dan Alexandru Chiță, „Teoria globală și literatura română locală” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023