Liviu I. Cocei - Îmbătrânind vei înțelege

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/liviu-cocei-imbatranind-vei-intelege/

Nu credeam să-nvăț a-mbătrâni vreodată. La asta cred că se gândea Eminescu, nu la murire, atunci când a scris acele faimoase versuri. La fel și Montaigne, spunând „a filosofa înseamnă a învăța să mori” se referă de fapt la a învăța să îmbătrânești. Filosofia ca pregătire pentru moarte este o filosofie a senectuții. Seneca cel Tânăr îmbătrânind este o imagine exemplară a acestei venerabile deveniri. Efectiv, nu poți „învăța să mori” tocmai pentru că nu poți repeta, nu poți reproduce experimental, ceea ce se petrece doar o singură dată. Ergo, putem învăța doar să îmbătrânim. Deși e destul de greu de apreciat unde începe procesul în sine, știm că între primele semne se observă firele albe și tenul ușor ridat. Dar ce pot să spun despre bătrânețe din moment ce nu simt că o trăiesc? Pot doar să intuiesc câteva posibile manifestări ce mă așteaptă, asta dacă voi trăi suficient de mult bineînțeles. A înainta în vârstă înseamnă a-ți însuși o anume artă de a suferi, însă nu exclusiv în plan fiziologic, pentru că cine trăiește „prea mult” rămâne singur, asistând neputincios la dispariția celor mai dragi lui.

*

Un avatar paradoxal al singurătății: „singurătatea m-a urmărit toată viața”, se tânguie unii. Dar dacă te-a urmărit mereu, atunci nu poți spune că ai fost chiar singur. Ai avut cel puțin un urmăritor: pe tine însuți. Spun „cel puțin” pentru că niciodată nu ești cu-adevărat singur. Și nimic supranatural nu sugerez aici, ci doar faptul că în fiecare dintre noi se fac auzite anumite voci, dacă avem suficientă răbdare să le ascultăm. Daimonul lui Socrate este un astfel de exemplu: o voce interioară care ne poate ghida și pe noi în momentele dificile ale existenței; voce care se exprimă aproape întotdeauna laconic, litotic sau apofatic.

*

            Modestia nu este o ipocrizie dacă și numai dacă nu te compari cu ceilalți, ci cu tine însuți dar în raport cu un anumit ideal. Ești autentic modest pentru că prețuiești blândețea, de exemplu, nu pentru că ai devenit incapabil să trăiești existența la maximum. Și cine își epuizează tinerețea până i se face rău devine un moderat de conjunctură, un „bătrân” care s-a prins prea târziu cum trebuie să trăiască. Dar a fi modest are și o altă fațetă, apropiată într-un fel de ipocrizie. E vorba de simularea vulnerabilității, prin care sunt posibile relațiile interumane în general. Nu există prietenie sau iubire fără acest sens al modestiei, prin care uneori chiar se exagerează o slăbiciune, fie pentru a menaja orgoliul partenerului de dialog, fie pentru a-l atrage spre noi în ideea de a ne da o mână de ajutor (uneori nici nu avem nevoie de ea). E clar că există o ironie în această modestie.

*

            Scriu, deci pot fi contestat. Nu scriu, deci pot fi uitat. Ce este totuși cu adevărat indezirabil: să fii contestat sau să fii uitat? Nu. Cel mai neplăcut dintre toate este să fii ignorat. Pentru că există o diferență între uitare și ignorare, după cum există și o diferență între ceea ce stă în puterea noastră și ceea ce nu depinde de voința personală. Niciun bătrân nu vrea să fie ignorat. Preferă să muncească chiar și după ce s-a pensionat, măcar de nu se va simți inutil. Numai pe patul de moarte, indiferent de vârstă, ne dorim să nu fim dați uitării. Iar a fi contestat e tocmai ceea ce ne menține tineri.

https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/03/ilustratie-liviu-cocei-that-damn-punk-rocker.jpg?w=90 90w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/03/ilustratie-liviu... 181w" sizes="(max-width: 422px) 100vw, 422px" />
Sursă foto: https://cheezburger.com/6723014656/that-damn-punk-rocker

*

O minte fetească sau băbească într-un corp sănătos? Când se spune „nimeni nu-l mai citește pe X sau pe Y”, fiind învechit(ă), se sugerează că ar fi vorba de o mentalitate prăfuită, „de moși sau de babe”. Dar pentru o minte inocentă, sensibilă la ironia pedagogică (în esență, bătrânească), pare a fi chiar un îndemn la a-l citit pe acel autor sau acea autoare. Și mare este revelația când își dă seama că astfel de etichete se topesc ca înghețata pe băț la un minim efort de înțelegere. Învechit e numai ceea ce nu ai avut timpul să parcurgi. Cine nu are un „tânăr” care înțelege asta, să-și cumpere unul.

*

Timpul trece sau noi trecem prin timp? Pare a fi doar un simplu joc de cuvinte dar e mai mult decât atât. Răspunsul ține de identitatea personală, de transformările aduse de bătrânețe. Unii refuză să apară în fotografii și alte înregistrări temporale numai pentru a nu-și vedea propria degradare trupească. De ce ? Pentru că, spunea cineva, fiecare om, îmbătrânind, devine astfel propria lui caricatură. Mai curând noi trecem prin timp, ca niște călători inter-existențiali, devenind mereu un altul: ne bucurăm de copilărie și suntem cumva, de adolescență și suntem altfel, de tinerețe cam în același fel, pe modelul augustinian („O, Doamne, dă-mi castitate, dar nu chiar acum”), iar bătrânețea o rezervăm contemplației, rugăciunii și mântuirii, când deja suntem aproape cu totul altcineva. Unii aleg calea călugăriei („călugăr”, în greaca veche, însemnând „bătrân frumos”), alții devin mentori (cum a fost înțeleptul Lao zi, nume însemnând, printre alte interpretări, „bătrânul maestru” sau „copilul bătrân”), dar cei mai mulți se pierd pe sine până la dizolvarea oricărei identități pe care au trăit-o vreodată.

*

În filmul românesc Operațiunea Monstrul, actorul Marin Moraru zice la final că „secretul victoriei este să fii nițel supărat”. Nu mult, desigur, ci suficient cât să te distanțezi de ceilalți, sau în așa măsură încât să nu te mai lași sedus de prejudecățile lor, cel puțin pentru o perioadă. Poate că aceeași imagine o putem avea și cu privire la bătrânul ajuns pe culmile reușitei existențiale și care, fără resentimente profunde, ar putea spune ceva memorabil precum: „sunt atât de împlinit încât aș fi gata să mor în clipa de față”.

*

În mod obișnuit, simțim cât de cumplită (uneori tragică) este moartea unui tânăr, în comparație cu cea a unui bătrân căruia – nu-i așa? – „i-a cam sunat ceasul”. Dar tânărul, față de orice bătrân, pierde de fapt mult mai puțin, tocmai din cauză că a trăit puțin. Bătrânul, în schimb, renunță la o viață lungă chiar dacă o are în urmă, o viață pe care niciun zeu nu i-ar putea-o anula. Nu e cazul să judecăm aici calitatea sau cantitatea de viață trăită, ideea fiind că ambii au vieți oarecum similare. Poate că de aceea tinerii sunt mai impulsivi și mai predispuși să își riște viața în general, simțind că nu prea au ce să piardă.

*

La ce bun pensionarea? Unii văd în bătrânețe o mare și mult așteptată eliberare, atât în privința dorințelor arzătoare, cât și în cazul obligațiilor de serviciu cel puțin. Trist este că nu liniștea perpetuă o dorește omul, ci doar pe aceea episodică. Poate părea scandalos și imprudent ceea ce gândesc acum, mai ales în contextul protestelor violente din Franța, dar nu-mi doresc să mă pensionez strict după criteriile de vârstă, ci eventual numai din motive medicale sau, la un moment dat, foarte târziu, la cerere. Evident, cu excepția muncilor care necesită pensionare anticipată sau timpurie. Astfel, îmi imaginez că voi lucra mereu undeva sau la ceva. Poate fi o pasiune sau o formă de ajutor acordat rudelor sau apropiaților, orice numai perspectiva inactivității indefinite nu. De altfel, „pensionarea” este o idee foarte modernă. Bunicii din aproape toate timpurile și de pretutindeni nu au fost niciodată „inutili” comunității în care au trăit. Mi-ar plăcea să văd oameni care sunt „bătrâni și neliniștiți”, cam la fel ca în imaginea atașată, și care pot spune fără rezerve: „am o vârstă dar nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin, încă”.

*

Murind înseamnă trăind. Și cum ar fi ca de-acum încolo să spunem în loc de „a murit”, „a trăit”?! Știe cineva ce înseamnă a muri, cel puțin până nu i se întâmplă lui însuși?! Știe cineva ce se întâmplă de fapt? N-ar fi mai potrivit să spunem „Azi am aflat că X a trăit”, nu că „a murit”? Și n-ar fi mai bine să știm cum a trăit și ce vieți a influențat, preferabil până să fi aflat, deja tardiv, că „a trăit”?

INDICAȚII DE CITARE:

Liviu Cocei, „Îmbătrânind vei înțelege” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023