Predica Sf. Părinte în Duminica Floriilor şi Ziua Mondială a Tinere...
Iubiţi fraţi şi surori, Duminica Floriilor este marele portal care ne introduce în Săptămâna Sfântă, săptămâna în care Domnul Isus se îndreaptă spre apogeul vieţii sale pământeşti. El urcă la Ierusalim pentru a duce la împlinire Scripturile şi pentru a fi pironit pe lemnul crucii, tronul de pe care va domni pentru totdeauna, atrăgând la sine omenirea din orice timp şi oferind tuturor darul răscumpărării. Ştim din Evanghelii că Isus a pornit la drum spre Ierusalim împreună cu Cei doisprezece şi că treptat li s-a asociat un grup crescând de pelerini. Sfântul Marcu ne relatează că deja la plecarea din Ierihon era o „mare mulţime” care îl urma pe Isus (cf. 10,46).
În această ultimă parte a parcursului are loc un eveniment deosebit, care măreşte aşteptarea a ceea ce urmează să se întâmple şi face în aşa fel încât atenţia să se concentreze şi mai mult asupra lui Isus. De-a lungul drumului, la ieşirea din Ierihon, este aşezat şi cerşeşte un om orb, cu numele Bartimeu. Imediat ce el aude să soseşte Isus din Nazaret, începe să strige: „Fiul lui David, Isuse, ai milă de mine!” (Mc 10,47). Se încearcă să fie redus la tăcere, dar inutil, până când Isus îl cheamă şi îl invită să se apropie. „Ce vrei să fac pentru tine?”, îl întreabă. Şi el răspunde: „Rabbuni, să văd din nou!” (v. 51). Isus îi răspunde: „Mergi, credinţa ta te-a salvat”. Bartimeu şi-a recăpătat vederea şi a început să-l urmeze pe Isus de-a lungul drumului (cf. v. 52). Şi, iată că, după acel semn minunat, însoţit de acea invocaţie: „Fiul lui David”, un freamăt de speranţă mesianică străbate mulţimea făcând să apară în mulţi o întrebare: acel Isus, care mergea înaintea lor spre Ierusalim, era oare Mesia, noul David? Şi cu intrarea sa de acum iminentă în Cetatea sfântă, oare a venit timpul în care Dumnezeu va restaura în sfârşit împărăţia davidică?
Şi pregătirea intrării, pe care Isus o face împreună cu discipolii săi, contribuie la creşterea speranţei. Aşa cum am ascultat în Evanghelia de astăzi (cf. Mc 11,1-10), Isus ajunge la Ierusalim de la Betfage şi de la Muntele Măslinilor, adică de pe drumul de pe care trebuia să vină Mesia. De acolo, El trimite înainte doi discipoli, poruncindu-le să-i aducă un măgăruş, pe care îl vor găsi pe cale. Efectiv, ei găsesc măgăruşul, îl dezleagă şi îl duc la Isus. În acest moment, sufletele discipolilor şi chiar ale celorlalţi pelerini sunt cuprinse de entuziasm: îşi iau hainele şi le pun pe măgăruş; alţii le aştern pe drum în faţa lui Isus, care înaintează călare pe măgăruş. Apoi, taie ramuri din copaci şi încep să strige cuvinte din Psalmul 118, vechi cuvinte de binecuvântare a pelerinilor care devin, în acel context, o proclamare mesianică: „Osana! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului! Binecuvântată este Împărăţia care vine, Împărăţia părintelui nostru David! Osana în înaltul cerului!” (v. 9-10). Această aclamaţie sărbătorească, transmisă de toţi cei patru Evanghelişti, este un strigăt de binecuvântare, un imn de tresăltare de bucurie: exprimă convingerea unanimă că, în Isus, Dumnezeu a vizitat poporul său şi că Mesia cel dorit a sosit în sfârşit. Şi toţi sunt acolo, cu aşteptarea crescândă pentru lucrarea pe care Isus o va împlini odată ce va fi intrat în cetatea sa.
Dar, care este conţinutul, rezonanţa cea mai profundă a acestui strigăt de jubilare? Răspunsul ne vine din întreaga Scriptură, care ne aminteşte că Mesia duce la împlinire promisiunea binecuvântării lui Dumnezeu, promisiunea originară pe care Dumnezeu a făcut-o lui Abraham, tatăl tuturor celor care cred: „Voi face din tine o naţiune mare şi te voi binecuvânta... şi în tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului” (Gen 12,2-3). Este promisiunea pe care Israelul a ţinut-o întotdeauna vie în rugăciune, îndeosebi în rugăciunea Psalmilor. Pentru aceasta, Cel care este aclamat de mulţime drept cel binecuvântat este, în acelaşi timp, Cel în care va fi binecuvântată întreaga omenire. Astfel, în lumina lui Cristos, omenirea se recunoaşte profund unită şi, ca învăluită de mantia binecuvântării divine, o binecuvântare care impregnează totul, susţine totul, răscumpără totul, sfinţeşte totul.
Putem descoperi aici un prim mare mesaj care ajunge la noi de la festivitatea de astăzi: invitaţia de a asuma privirea justă asupra întregii omeniri, asupra neamurilor care formează lumea, asupra diferitelor culturi şi civilizaţii. Privirea pe care cel care crede o primeşte de la Cristos este privirea binecuvântării: o privire înţeleaptă şi iubitoare, capabilă să perceapă frumuseţea lumii şi să-i compătimească fragilitatea. În această privire transpare însăşi privirea lui Dumnezeu asupra oamenilor pe care El îi iubeşte şi asupra creaţiei, lucrare a mâinilor sale. Citim în Cartea Înţelepciunii: „Tu ai milă faţă de toţi, pentru că tu poţi toate, închizi ochii la păcatele oamenilor, aşteptând căinţa lor. De fapt, tu iubeşti toate lucrurile care există şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai creat; [...] Tu eşti indulgent cu toate lucrurile, pentru că sunt ale tale, Doamne, iubitor al vieţii” (Înţ 11,23-24.26).
Să ne întoarcem la pagina evanghelică de astăzi şi să ne întrebăm: Ce anume este realmente în inima celor care-l aclamă pe Cristos ca Rege al lui Israel? Cu siguranţă aveau o idee proprie despre Mesia, o idee a modului în care trebuia să acţioneze Regele promis de profeţi şi îndelung aşteptat. Nu este o întâmplare că, după puţine zile, mulţimea din Ierusalim, în loc să-l aclame pe Isus, îi va striga lui Pilat: „Răstigneşte-l!” Şi chiar discipolii, precum şi alţii care l-au văzut şi l-au ascultat, vor rămâne amuţiţi şi dezorientaţi. De fapt, cea mai mare parte rămăseseră dezamăgiţi de modul în care Isus a decis să se prezinte ca Mesia şi Rege al lui Israel. Tocmai aici se află nodul sărbătorii de astăzi, şi pentru noi. Cine este pentru noi Isus din Nazaret? Ce idee avem despre Mesia, ce idee avem despre Dumnezeu? Aceasta este o întrebare crucială, pe care nu o putem eluda, cu atât mai mult cu cât chiar în această săptămână suntem chemaţi să-l urmăm pe Regele nostru care alege ca tron crucea; suntem chemaţi să urmăm un Mesia care nu ne asigură o fericire pământească uşoară, ci fericirea cerului, fericirea lui Dumnezeu. Aşadar, trebuie să ne întrebăm: Care sunt adevăratele noastre aşteptări? Care sunt dorinţele cele mai profunde cu care am venit aici astăzi ca să celebrăm Duminica Floriilor şi să începem Săptămâna Sfântă?
Dragi tineri, care aţi venit aici! Aceasta este în mod deosebit Ziua voastră, oriunde este prezentă Biserica în lume. Pentru aceasta vă salut cu mare iubire! Duminica Floriilor să fie pentru voi ziua deciziei, decizia de a-l primi pe Domnul şi de a-l urma până la capăt, decizia de a face din Paştele său de moarte şi înviere sensul însuşi al vieţii voastre de creştini. Este decizia care duce la adevărata bucurie, aşa cum am voit să amintesc în Mesajul adresat tinerilor pentru această Zi - „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!” (Fil 4,4) -, şi aşa cum s-a întâmplat pentru sfânta Clara de Assisi, care, în urmă cu opt sute de ani, atrasă de exemplul sfântului Francisc şi al primilor săi însoţitori, chiar în Duminica Floriilor, a părăsit casa părintească pentru a se consacra total Domnului: avea optsprezece ani şi a avut curajul credinţei şi al iubirii, să se decidă pentru Cristos, găsind în El bucuria şi pacea.
Iubiţi fraţi şi surori, două să fie în mod deosebit sentimentele din aceste zile: lauda, aşa cum au făcut cei care l-au primit pe Isus în Ierusalim cu „osanalele” lor; şi mulţumirea, pentru că în această Săptămână Sfântă, Domnul Isus va reînnoi cel mai mare dar care se poate imagina: ne va dărui viaţa sa, trupul său şi sângele său, iubirea sa. Însă, la un dar aşa de mare trebuie să răspundem în mod adecvat, adică prin dăruirea de noi înşine, a timpului nostru, a rugăciunii noastre, a faptului de a sta în comuniune profundă de iubire cu Cristos care suferă, moare şi învie pentru noi. Anticii Părinţi ai Bisericii au văzut un simbol la toate acestea în gestul oamenilor care-l urmau pe Isus la intrarea sa în Ierusalim, gestul de a aşterne mantiile în faţa Domnului. În faţa lui Cristos - spuneau Părinţii - trebuie să aşternem viaţa noastră, persoanele noastre, în atitudine de recunoştinţă şi de adoraţie. În încheiere, să reascultăm glasul unuia dintre aceşti antici Părinţi, cel al sfântului Andrei, Episcop de Creta: „Aşadar, să ne aşternem cu umilinţă în faţa lui Cristos pe noi înşine în locul hainelor sau ale ramurilor neînsufleţite şi ale frunzelor verzi care bucură ochii numai pentru câteva ore şi sunt destinate să piară. Să ne aşternem pe noi înşine îmbrăcaţi cu harul său, sau mai bine zis, îmbrăcaţi cu El însuşi... şi să ne prosternăm la picioarele sale ca nişte haine aşternute... pentru a putea oferi Învingătorului morţii nu numai simple ramuri de palmier, ci trofee ale victoriei. Agitând ramurile spirituale ale sufletului, să aclamăm şi noi cu sfinţenie în fiecare zi, alături de copii: «Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului, regele lui Israel!»” (PG 97, 994). Amin.
Benedict PP. XVI
© Copyright 2012 - Libreria Editrice Vaticana
Traducere Pr. Mihai Pătraşc
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius