O utopie atinsă: un cercetător român, acasă, în Europa

[altmarius]

O utopie atinsă: un cercetător român, acasă, în Europa 

de Raluca Dună

Corin Braga, Les antiutopies classiques,  Edit. Garnier, Paris, 2012.  Corin Braga este cunoscut în mediul universitar şi intelectual românesc ca decan al Facultăţii de Litere clujene, director al Centrului Phantasma de Cercetare a Imaginarului, autor al unor volume cu titluri hibride, precum Psihobiografii sau De la arhetip la anarhetip ş.a. şi al câtorva romane (cel mai recent, Luiza Textoris, 2011).  Puţini ştiu însă că este autorul a patru cărţi scrise în limba franceză şi publicate, într-un interval de opt ani, la edituri pariziene, precum Garnier şi L’Harmattan - un adevărat record. Această performanţă este cvasinecunoscută în spaţiul românesc, iar cărţile netraduse. „Observator cultural” a fost singura revistă regăţeană care i-a dedicat, în 2005, un grupaj, cu prilejul publicării primei sale cărţi la Harmattan, Le Paradis interdit au Moyen Âge. La quête manquée de L’Eden Oriental. Au urmat trei volume, Le Paradis interdit au Moyen Âge. La quête manquée de L’ Avalon occidentale, tot la L’Harmattan, apoi Du paradis perdu á l’antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles şi Les antiutopies classiques, la Garnier. Un proiect amplu, dedicat imaginarului utopic european, inspirat de filozofia lui Jean-Jacques Wunenburger, dar provenind dintr-o forma mentis personală. Cititorii români se pot familiariza cu acest univers din romanele sale fantastice sau din volumul De la arhetip la anarhetip, unde se lansează un nou concept, anarhetipul şi unde sunt investigate mapamonduri fantastice, geografii simbolice, într-un cuvânt, „gândirea vrăjită a exploratorilor”, din Antichitate până în epoca premodernă.  Proiectul francez este dedicat aceleiaşi „gândiri vrăjite”, cenzurate şi refulate datorită teologiei iudeo-creştine, care a dus la crearea unor utopii „ratate”: paradisul interzis, căutat şi imposibil de aflat. De ce această căutare ratată, „nemurirea” imposibilă pe pământ? E întrebarea mută, uşor agnostică, din subsidiarul volumelor care urmăresc constituirea şi destructurarea temei utopice. În orice caz, „gândirea vrăjită” ni se prezintă ca vag luciferică, fără ca autorul să discute clar accepţiunile acestor termeni şi nici distincţiile dintre utopic, ideal, magic, imaginar, fantastic. Cercetarea, în fond o istorie a utopiei şi a contra-utopiei, presupune în subtext o critică (neangajată) a gândirii dezvră jite, o jungiană restabilire în drepturi a „umbrei”.  Les antiutopies classiques (2012) urmăreşte felul în care, după critica teologică renascentistă, raţionalismul cartezian şi empirismul englez dau „lovituri fatale” gândirii vrăjite, facultăţii imaginative şi fanteziei utopice. „Obiectele” acestei gândiri, practic spaţiile proiectate de ea ca locuri ideale posibile pe harta lumii noastre devin „neverosimile”, „centrii” magici ai mapamondului sunt progresiv „ocultaţi”, până când „transcendenţ a” acestor locuri devine „vidă”, în contra-utopiile de secol XVIII sau XIX. Este fascinant de urmărit, în analizele pe text, cum naratorii unor texte utopice sau anti-utopice se plasează faţă de lumile parcurse şi faţă de mesajul acestora. Dacă la un moment dat se susţine că un sâmbure de anti-utopie de află şi în utopiile medievale, aş spune că analizele pe contra-utopiile „clasice” confirmă paradoxul invers: şi anti-utopiile conţin uneori un sâmbure de utopie. În orice caz, ambiguitatea lor lasă loc unor interpretări multiple, care dezechilibrează raportul dual utopie /antiutopie.  Foarte interesante analizele pe texte mai puţin cunoscute de secol XVII, dar iarăşi, cu unele interpretări simplificatoare în spirit dualist, spre exemplu, la Margaret Cavendish, cu a sa Blazingworld, ni se spune că autoarea este o continuatoare a ideilor lui Ficino, a „cultului solar” al neoplatonicilor, ceea ce nu este greşit, doar că Ficino era, aşa cum demonstrează şi Klibansky, şi un „saturnian”. Sau, alt exemplu, critica pe care „raţionalul” Burton o face melancoliei şi imaginaţiei în Anatomia melancoliei nu este străină de concepţia „magică” a renascentiştilor înşişi, care cunoşteau foarte bine şi latura nefastă, nu doar a imaginaţiei, ci a oricărei activităţi intelectuale în exces. Aşa că, dincolo de admiraţia necondiţionată faţă de performanţa intelectuală a acestei cărţi şi a întregului proiect utopic, îmi păstrez rezerva faţă de „gnoza” dualistă care le subîntinde.  Şi, ca să merg până la capăt: gândirea dez-vrăjită nu este de fapt, ab initio, o operă luciferică? Şi atunci, „gândirea vrăjită” care ni se propune, după izgonirea din paradisul prim, nu este doar o cacialma ontologică?