Drumul către şcoală

[altmarius]

Drumul către şcoală 

de Nicolae Manolescu

http://www.romlit.ro/drumul_ctre_coal Tradiţia şi literatura noastră cunosc numeroase cazuri de copii sărmani, de obicei de la ţară, a căror dorinţă de a învăţa a reuşit să biruie rezistenţa părinţilor. Ion Creangă este unul dintre ei. „Din partea tatei, mărturiseş te el în Amintiri din copilărie, care adesea îmi zicea în bătaie de joc: «Logofete, brânză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu şi vai prin buzunări!», puteam să rămân cum era mai bine «Nic-a lui Ştefan a Petrei», om de treabă şi gospodar din Humuleşti”.  Dacă nu era mama să stăruie, rămânea, cu alte cuvinte, analfabet. Şi azi sunt la noi copii, de ţigani îndeosebi, nevoiţi să înfrângă voinţa părinţilor şi să ia drumul şcolii. Nu mai vorbesc de ţări asiatice unde şcoala le e interzisă fetelor sau de restricţiile religioase din unele regimuri islamice. O să vedeţi imediat de ce, articolul meu are în vedere un subiect înrudit şi anume dorinţa de a învăţa a unor copii prigoniţi de soartă care îi împinge la gesturi, îmi măsor cuvintele, eroice. Am văzut cu toţii la televizor copii din sate fără şcoală care parcurg kilometri pe jos, zi de zi, vară, iarnă, prin pustietăţi, mai des pe întuneric decât pe lumină, ca să fie prezenţi la ora opt dimineaţa în bancă. Că asemenea lucruri erau obişnuite odinioară nu ne consolează de repetarea lor în prezent. Tatăl meu, ca şi Marin Preda, o generaţie mai târziu, a putut urma Şcoala Normală numai graţie unui învăţător de ţară care l-a meditat, gratis, fireşte, o vară întreagă, şi l-a dus cu căruţa la oraş la concursul de admitere. Dar asta se întâmpla înainte de Primul Război Mondial, iar în cazul lui Preda, înainte de-al doilea. Noi ne aflăm în 2013. Când nimic nu justifică lipsa mijloacelor de transport, a plăţii benzinei de către primării sau a lefurilor şoferilor angajaţi. Tot răul societăţii noastre de aici porneşte.  Am văzut de curând un film cutremurător despre sacrificiile unor copii din Asia, Africa sau America de Sud care vor cu tot dinadinsul să meargă la şcoală. Filmul se intitulează Pe drumul şcolii şi este opera lui Pascal Plisson, autor al câtorva documentare pentru National Geografic. Filmul a avut deja un milion de vizionări pe net şi în sălile de cinema. Un specialist în educaţie european declară în „Le Nouvel Observateur” de săptămâna trecută: „Pentru copiii noştri, educaţia e un bun câştigat, normal. Problemele noastre ţin de autoritate, de disciplină, de calendar şcolar, dar există pe alte continente copii pentru care drumul la şcoală e unul plin de riscuri şi de pericole”. Să trecem peste faptul că drumul către şcoală e plin de riscuri şi de pericole chiar şi pentru copii din Uniunea Europeană şi să menţionăm câteva secvenţe din film.  Un kenyan de 12 ani şi sora lui mai mică sapă o groapă în nisip ca să dea de apă şi să-şi spele puloverul de păr de cămilă şi ghiozdanul de iută, ca să poată apuca, apoi, drumul spre şcoala aflată la 15 kilometri, care le ia 4 ore la dus şi 4 la întors. Scriu cu cifre spre a face sacrificiul cât mai evident. Cinci copii sunt călcaţi în picioare în fiecare an de elefanţi pe acest drum. Şi tot atâţia, răpiţi de oameni înarmaţi şi vânduţi în Sudanul vecin. Regizorul filmului i-a întâlnit prima oară pe când filma girafe şi a rămas uluit de voinţa acestor copii de a învăţa în loc să ia arma în mână cum le pretindeau părinţii. În Anzii Cordilieri, un băiat de aceeaşi vârstă face drumul către şcoală călare, cu surioara lui mai mică în spate, printre roci abrupte şi alunecoase, pe care calul îşi pune copita cu o delicateţă demnă de Rosinanta lui Don Quijote, de care băiatul n-a auzit, probabil, dar tocmai ca să audă de el într-o bună zi s-a hotărât să parcurgă zilnic o oră şi un sfert la dus şi încă una şi un sfert la întors pe drumul către şcoală. Un puşti din India face acelaşi drum către şcoală în căruciorul cu rotile, împins de doi fraţi mai mici, în speranţa că va deveni când va fi mare medicul unor copii handicapaţi ca el.  Văzând filmul, nu m-am putut opri să nu mă gândesc la părinţii care nu-şi lasă copiii la şcoală sau la copiii care chiulesc de la ore. Ce altceva mai bun de făcut am avea decât să le arătăm, şi unora şi altora, filmul lui Pascal Plisson, de la care am văzut spectatori ieşind cu obrazul în lacrimi.

[MARIA ASTILEAN]

Este trist dar adevarat.Exemplele sunt numeroase si in cazul ROMANIEI. Multe generatii de copii au avut parte de astfel de cazuri.Asta tine de dorinta si capacitatea launtrica de a invata de a te forma , de a cunoaste, sta in spiritul uman acest lucru.....si mai ales odata ce ai inceput sa doresti sa cunosti si sa inveti vei face asta toata viata...a fi autodidact e un lucru formidabil.