O istorie fără eroi

[altmarius]

O istorie fără eroi 

de Gabriela Gheorghişor

Ioan T. Morar, Negru şi Roşu,  Iaşi, Edit. Polirom, 2013, 331 pag.  Debutul în proză al lui Ioan T. Morar, Lindenfeld (2005), a fost o surpriză frumoasă. De aceea, aşteptările în privinţa celui deal doilea roman erau destul de mari. Negru şi Roşu nu mai uimeşte însă prin ingeniozitate, autorul preluând tiparul clasic al realismului stendhalian, după care croieşte corect, elegant, dar şi previzibil, până la un punct (punctul terminus), Bildungsromanul unui ţigănuş din Tărtăşeşti şi fresca istorică a anilor de război de sub dictatura antonesciană.  Marius Miheţ a scris, tot în Romania literară, până unde urmează Georgian Nicolau modelul lui Julien Sorel. Aspiraţia parvenitismului social se complică aici cu o problematică a identităţii etnice: „Asta va fi drama lui Georgian: fuga lui sofisticată de rădăcinile ţigăneşti se prelungeşte, indiferent de izbânda măştii sociale“. Jorjan Nicolae nu este, deci, doar un Julien Sorel, ci şi un Răzvan autohton, un personaj excepţional evoluând în împrejurări excepţionale, un personaj romantic în esenţă (un ţigan cu ochi albaştri, care îşi mistifică biografia, încă din adolescenţă, reuşind să ajungă „ofiţer român“, distins cu „Steaua României“ pentru fapte de vitejie pe frontul de Est). Numai că antieroul lui Ioan T. Morar nu sfârşeşte tragic, şi abia spre finalul cărţii intervine desprinderea de patternul stendhalian al personajului, colorat şi el de tuşe romantice. Georgian Nicolau (ale cărui dileme amintesc, la un moment dat, de criza de conştiinţă a lui Apostol Bologa) devine, astfel, un personaj balzacian, care lasă în urmă orice dramă şi orice mustrare de conştiinţă: cameleonismul (adaptarea la mediul social şi la mersul istoriei) învinge totul. În romanul lui Ioan T. Morar, destinul nu sancţionează hybris-ul, ambiţia nemăsurată a protagonistului de a-şi depăşi condiţia socială şi de a-şi efasa etnicitatea, călcând peste cadavre şi peste sentimente. Dar nici haina balzaciană nu este pe deplin satisfăcătoare, fiindcă Georgian, dincolo de luciditatea machiavelică, suferă de un subtil complex oedipian şi, de asemenea, de un complex al orfanităţii, care face din el abonatul de serviciu al iluziei. Din dragoste faţă de mamă îşi ucide (şi simbolic, şi la propriu) „părintele spiritual“, pe mareşalul Ion Antonescu, însă locul acestuia va fi luat de „tătucul“ Stalin şi de fantasma egalitarismului. Fără să- şi dea seama, sare din lac în puţ. Deşi învingător, supravieţuitor al tribulaţiilor istoriei, Georgian este, de fapt, jucăria propriilor slăbiciuni tiranice.  Tot din Stendhal, dar din Mănăstirea din Parma, vine, probabil, perspectiva dez-eroizantă asupra războiului. De altfel, cele mai bune pagini ale romanului, de un naturalism macabru, sunt cele care povestesc masacrul civililor, al evreilor de la Odessa, spânzuraţi sau arşi de vii: „«Bravo, soldaţi! Bravo, vitejilor!», se auzea din când în când. Apoi, pe la jumătatea masacrului, a trecut o maşină din care li s-a distribuit soldaţilor ţuică, «pentru a mări eficienţa actului de pedepsire a duşmanului». Mirosul de fecale era tot mai puternic, spânzuraţii făceau pe ei într-un ultim spasm. Ţuica nu era foarte eficientă, acum se înmulţiseră cazurile soldaţilor care vomitau din cauza mirosului de fecale tot mai prezent, tot mai greu de suportat“. În timpul războiului, morala este pusă între paranteze, şi nu contează decât victoria, deoarece istoria este scrisă de învingători („De la bătălia de la Maraton încoace, depinde cine povesteşte primul.” „În istorie va fi scris ceea ce spunem noi.“). Însă una dintre mizele cărţii, cu siguranţă cea mai importantă, o reprezintă demitizarea figurii mareşalului Antonescu (cred că aşa se justifică şi inserarea în Addenda a documentelor despre deportarea ţiganilor în Transnistria: pentru a întări adevărul ficţiunii istorice). Călătoria lui Georgian pentru a-şi scoate mama şi surorile din lagărul transnistrean oferă prilejul de a descrie abuzurile regimului Antonescu şi condiţiile de viaţă ale ţiganilor deportaţi. Printre puţinele pasaje comice ale acestei cărţi se numără şi scena ţiganilor muncind pe câmp îmbrăcaţi în cămăşi verzi de legionari (o mică ironie a istoriei!).  Negru şi Roşu este un roman despre prejudecăţile rasiale, despre atrocităţile din spatele teatrului de război, despre culisele marilor întorsături ale istoriei, despre fanatism şi fascinaţia utopiei. Un roman scris „ca la carte“, care lasă însă, de multe ori, senzaţia de déjà lu. Nu te bulversează estetic, dar te impresionează prin valoarea documentară.