Autor: 
Pentru Constantin Noica, viaţa nu mai exista decît ca un suport pentru experienţa maximă a filozofiei fără rest, a filozofării fără îndurare pentru orice altceva. Singurul mister permis este misterul fiinţei şi al fiinţării, misterul acestei parcurgeri ultime a întrebării care trebuie să poarte fiinţa întrebătorului pînă la originile înseşi ale întrebării. Nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic altceva.
Noica refuză orice altă tematizare în cadrul gîndirii sale, respinge orice altă întrebare ca fiind impură şi devastatoare pentru spirit. De exemplu, întrebarea despre libertatea fiinţei umane, care este declarată ca fiind neesenţială, pentru simplul motiv că sîntem liberi în orice condiţii să gîndim sensul fiinţei şi al fiinţării, dacă sîntem în ordine cu noi înşine, dacă sîntem noi înşine liberi faţă de propria noastră rătăcire, pervertire a sensului înalt al umanităţii noastre. Ce rost are să reproşăm puternicilor zilei sau tiranului zilei lipsa de libertate, condiţia noastră de sclavi? Nu ar avea nici un sens, pentru că noi sîntem, de fapt, liberi chiar în această condiţie de sclavi. Chiar dacă sîntem sclavi din punct de vedere juridic sau politic, nu sîntem sclavi din punctul de vedere al spiritului, pentru că nimic nu poate împiedica exerciţiul gîndirii noastre în marginea problemelor esenţiale, cu condiţia să înţelegem care sînt problemele esenţiale. Degeaba sîntem liberi în ordinea politică, dacă devenim sclavi în ordinea spiritului, dacă ne pierdem busola secretă a fiinţei, a sensului fiinţei. Am ajunge, astfel, la exerciţiul anarhic, inutil al libertăţii fără semnificaţie, al unei libertăţi trăite în minoratul spiritului, al unei libertăţi inutile pentru spirit, ba chiar al unei libertăţi care falsifică spiritul punîndu-l pe calea unei rătăciri labirintice irevocabile.
Intelectualul, de fapt filozoful, singurul intelectual posibil în ordinea adevărului, trebuie să fie mai degrabă apropiat de condiţia sclavului decît de condiţia omului liber, pentru că, astfel, va putea rămîne liber de orice tentaţie a materialităţii triumfătoare care corupe exerciţiul suveran al spiritului ce gîndeşte continuu în marginea esenţelor. De aceea, filozofarea în condiţiile unei colonii penitenciare este şi posibilă, şi dezirabilă, susţine ultimul Noica. Jurnalul de la Păltiniş1 nu face decît să preia acest mesaj şi să-l disemineze ca pe ultimul testament al spiritului, model paideic, model al construcţiei de sine şi al construcţiei lumii.
Libertatea este o falsă problemă, este de ajuns să posezi onestitate intelectuală, instrumentele necesare pentru studiul istoriei filozofiei, harul necesar şi suficient pentru speculaţia filozofică, şi atunci eşti în ordine cu tine însuţi şi cu lumea esenţelor şi a arhetipurilor. „Dumnezeul culturii“ te va absolvi de orice altă însărcinare, de oricare alt rost. Libertatea, pesemne şi lupta pentru obţinerea şi păstrarea ei sînt lucruri din lumea impură a sufletului. Impulsul spre libertate este numai o pulsiune instinctuală a celor neinstruiţi în cele ale spiritului, cel care îşi poate domina voinţa inutilă de libertate poate accede la sfera gîndirii suverane, a întrebărilor care contează cu adevărat, iese din lumea psihologiei, fie ea chiar abisală, şi pătrunde în lumea rarefiată a căutării sensului fiinţei. În problema falsă a libertăţii nu ni se revelează decît dumnezeul stupid al politicii şi al sclaviei intelectuale reale şi, pentru că rămînem închişi în minoratul unei problematici fără un dincolo al spiritului, vom muri liberi, dar ignoranţi şi stupizi, departe de „Dumnezeul culturii“ înalte, unde nu poate conta decît iubirea pentru cunoaşterea adevărată, şi nu iubirea pentru lupta inutilă şi sîngeroasă a obţinerii unei libertăţi inutile în ordinea spiritului. Dumnezeul libertăţii este un zeu mic şi stupid, un demon pervers care cere sacrificii inutile.
Această teribilă lecţie este predată de-a lungul întregului Jurnal de la Păltiniş, un Noica aflat mereu într-un delir mantic al căutării sensului împărtăşind delirul său sacru discipolilor săi entuziaşti. Un lung exerciţiu de filozofie consumat cu entuziasm într-o colonie penitenciară. Cum a fost posibil? Prin decizia gardienilor că exerciţiul poate fi lăsat să apară şi să transpară, pentru că nimic din el nu era îndreptat împotriva lor ca gardieni. Dar oare este adevărat? Chiar nimic din acest exerciţiu nu viza persoana tiranului şi a gardienilor săi, oare chiar mesajul că există filozofie în afara marxismului nu însemna că exerciţiul era totuşi eliberator şi cu un mesaj secret?! Nu trimitea acest mesaj la concluzia că există şi altceva în afara ideologiei gardienilor coloniei penitenciare, că se poate ca, într-o bună zi, să gîndim cu toţii în afara ideologiei şi a ideologicului? A realiza o ediţie Platon nu însemna oare să introduci libertatea de spirit ca pe un deus ex machina în butaforia sîngeroasă şi ignară a coloniei penitenciare?!
Să ne oprim puţin pentru a ne uita în urmă şi a vedea dacă această pedagogie secretă chiar a existat, dacă lecţia libertăţii chiar a putut fi măcar în treacăt atinsă. Epoca era înfiorătoare, toţi trăiam cu urletul disperării îngheţat în gîtlej, nimic nu mai era suportabil, lipsurile, teroarea, prostia strigătoare la cer, minciuna eternă, atacul direct la libertatea şi siguranţa personală, durerea umilinţei nemărginite. Desigur, în acest decor îngrozitor, de un cenuşiu perfect, pata albă de lumină a recluziunii păltinişene a lui Noica era o formă de speranţă, de trăire prin delegaţie a unui miraj al normalităţii. Cărţile sale, deja multe şi bine intrate în conştiinţa publicului intelectual, erau o prezenţă masivă, construiseră deja un mit cultural. Noica devenise o prezenţă inconturnabilă, reuşise să iasă din cercul închis al specialităţii spre un public care citea cu delicii Sentimentul românesc al fiinţei, căpătînd astfel, probabil, un gust al excelenţei naţionale în materie de metafizică populară încastrată dogmatic în limba română, care era tratată ca un miracol desăvîrşit. Talentul scriitorului Noica îi procurase un loc în inima publicului cultivat, loc care nu mai putea fi distrus. Regimul lăsase să se exprime un personaj cu infinite resurse de creativitate şi de viclenie a spiritului creator, care începuse să creeze în ordine culturală un curent imposibil de stăvilit prin cenzură primitivă.
Teza excelenţei ocultate a poporului român şi a creaţiilor sale populare, a geniului său natural era o teză-pilon a regimului, dar niciodată modulată inteligent şi cu har. Noica avea şi inteligenţa, şi harul de a modula această teză aproape la infinit, deci va deveni esenţial în încercarea regimului de a avea un chip uman şi naţional. De o păgînătate fericită şi superbă, inocentă în propria ei devenire, Noica nu a trebuit să cedeze aproape nimic interior pentru libertatea de a crea în această ordine, o făcuse deja, într-o anumită măsură, înaintea instaurării regimului, avîndu-l model pe Mircea Vulcănescu, care evoluase totuşi într-o sublimă cheie creştină, pe care Noica nu avea cum s-o posede. Revenea la un izvor din care se mai adăpase şi din care credea că putea să potolească şi setea altora, jucînd speculativ în marginea unor cuvinte şi a unor „arhei“ ai spiritului naţional. Ştim astăzi că Noica a fost „angajat“ într-un contract cu clauze stricte cu regimul comunist, contractul prevedea ca filozoful să nu practice nici o formă de opoziţie la regimul comunist, în schimbul libertăţii de creaţie şi de publicare. A fost un contract de care s-au achitat ambele părţi, aproape tot ce a scris, Noica a publicat, nu există cărţi lăsate în sertar, nu există mărturii ascunse care să dezvăluie ceva despre existenţa şi experienţa filozofului.
Noica nu a avut deci o existenţă secretă, nu a ascuns nici un adevăr pe care să fi vrut să ni-l lase moştenire in articulo mortis, nici o iniţiere secretă şi finală. Nu a condamnat niciodată regimul comunist, nu s-a ridicat niciodată împotriva acestuia, în nici un fel, în nici o conjunctură. Nu există nici un îndemn la opoziţie, la rezistenţă pasivă sau activă faţă de regim. Nu există decît lecţia seriozităţii în cultură, a antrenamentului pentru creaţia în ordinea culturii, pentru creaţia în ordinea unică a spiritului. Aici, în această ordine severă şi rarefiată, nu există semen sau sacrificiu pentru semen, nu există martori şi nici martiri, ci numai asceza continuă, interioară a propriului eu pentru a accede la filozofie ca singură experienţă autentică a spiritului. Cîţiva autori, cîteva lecturi, cîteva ediţii, cîteva dicţionare, şi apoi paradisul nesfîrşit al jocului speculativ. Astfel că gardianul care îţi numără respiraţiile nu are ce face cu tine, nu te poate folosi la nimic, tu eşti deja plecat, evadat în speculaţia ultimă, în timp ce trupul tău umil rămîne la îndemîna gardianului, care nu are din tine decît haina temporalităţii şi a materialităţii tranzitorii, trupul părăsit al şamanului care ai devenit. Noica a suferit enorm în închisoare, unde a înţeles imensitatea victoriei comunismului, a capacităţii acestuia de a deveni stăpînul absolut al trupurilor şi, uneori, şi al minţilor. Moartea a devenit în închisoare o experienţă cotidiană, o experienţă care trebuia trăită, asumată, îmblînzită, depăşită. Noica a depăşit astfel experienţa morţii, pentru a afirma puterea de a crea, de a trece peste haosul istoriei spre destinul cultural, destin care înseamnă inclusiv aşezarea în şi traversarea prin idiomatic. Jocul său cu istoria se terminase în închisoare, nimic nu mai trebuia lămurit, ieşise înfrînt din închisoare, înfrînt ca legionar, ca cetăţean, ca român, anihilat în toate aceste calităţi ale omului Noica. O singură latură putea fi revendicată, putea fi salvată, aceea a logosului, a filozofiei, de aici singura posibilitate de revanşă, de supravieţuire.
Modelul vicleniei bune
Acesta este sensul nonrezistenţei sale, al „pactului“ său cu gardienii coloniei penitenciare, al umilinţei aparente cu care a tratat întotdeauna cu autorităţile. Pentru Noica, nu putea exista nici o garanţie, experienţa libertăţii supravegheate putea fi oricînd oprită discreţionar, „contractul“ rupt şi experienţa carcerală reluată. Astfel, filozoful a trăit şi a creat permanent în orizontul terorii, al morţii efective, dacă nu biologice, cel puţin civile. Nu se putea vedea niciodată, probabil, în poziţia lui Petre Ţuţea sau Alexandru Dragomir, şterşi definitiv din cartea de imobil a societăţii comuniste, fără drept de semnătură, fără nici un contract pentru supravieţuire, inamici ireductibili. Noica a pariat pe colaborarea cu gardienii, astfel încît creaţia sa să poată ajunge pe masa de lucru a unor generaţii care să poată salva ceva mai apoi.
Avînd geniul pedagogiei, nu a renunţat niciodată la visul unei şcoli, la visul de a avea discipoli. Jurnalul de la Păltiniş s-a născut din acest tip de experienţă. Noica nu putea trece discipolilor săi lecţia ireductibilităţii, pentru că el însuşi renunţase la a fi ireductibil în ordinea politică şi civilă a societăţii. Noica nu putea trece decît modelul vicleniei bune, al vicleniei spiritului, creator care îşi duce mai departe misiunea chiar în umilinţa terorii şi a sclaviei consimţite. În această ordine a lucrurilor şi a gesturilor, libertatea şi revolta nu aveau ce să caute, nu puteau fi teme de dezbatere. Eroismul era înţeles şi tratat ca simplă nebunie, ca stupiditate excesivă şi contraproductivă, care nu putea duce la nimic, nici măcar la obţinerea unei cerneli de tipar mai bune pentru o ediţie. Ispita oricărei rezistenţe trebuie refuzată, eticul ne poate duce oricînd la superficialitatea goală a virtuţii sau chiar la regimul sufleţelului omuleţului din noi.
De ce să fii un disident glorios, cu apariţii la Europa Liberă, dar fără drept de semnătură în ţară, fără liniştea lecturilor esenţiale şi fără jocul atît de incitant cu cenzura atotstăpînitoare? Nu, nici un gest eroic, nici un gest de frondă, nimic care să-i facă pe gardieni să ia măsuri violente şi decisive. „Dumnezeul culturii“ îi veghează numai pe aceia care păstrează evanghelia recluziunii şi a respingerii oricărei implicări în jocul istoriei contemporane. Problema căderii comunismului nu este problema filozofilor, nu este o problemă filozofică, poate fi o problemă politică, militară sau geopolitică, dar în nici un caz una filozofică. Un intelectual adevărat, nu un critic literar sau un scriitor înecat în metafore, nu poate coborî pînă la a-şi pune această problemă. Lumea merge înainte, se rostogoleşte şi fără ca noi să ne punem problema puerilă a căderii comunismului, dar cultura română trebuie să meargă înainte, să urce treaptă după treaptă, deci nu putem lăsa biblioteca pentru a pune umărul la căruţa istoriei, este lotul altora să facă acest lucru. Judecată care are sens şi care trebuie respectată ca atare. În termenii lui Noica, acceptîndu-i premisele şi înţelegînd omul şi ecuaţia în care era încătuşat, această decizie este una raţională şi cu bune şanse de succes în faţa „terorii istoriei“. În fond, această strategie ne-a adus posibilitatea de a ne bucura de vocea şi cărţile unui autor important al culturii române din secolul al XX-lea, la care, cu siguranţă, am putut învăţa cîteva lucruri esenţiale.
Sentimentul de frustrare, dezordinea pe care o simţim în urma acestei bucurii netrucate, dar pline de regret în funcţiunea ei sacrificială, nu cred că le datorăm lui Noica. Nu poate fi vina lui că nu am avut „antrenori“ pentru voinţa de a fi liberi, că nu am avut eroi dintre intelectuali care să ne înveţe abecedarul demnităţii şi al ireductibilităţii sau că, atunci cînd i-am avut, lecţia lor a trecut pe lîngă noi fără vreo urmare. Noica a refuzat martirajul, iar noi nu-l putem împovăra cu acest refuz. Nu era destinul său, nu era misiunea lui, orice reproş aici este inutil şi absurd.
Pasiunea gîndirii şi a întrebării
Cine i-a împiedicat pe intelectualii români să urmeze lecţia poloneză sau lecţia cehoslovacă? Despre Jan Patocka, strălucit elev al lui Husserl, Fink şi Heidegger, mort în urma unui interogatoriu al Securităţii cehoslovace, nu se vorbeşte în cultura română. Paul Goma a rămas, în bună măsură, o experienţă singulară, o experienţă-limită. Nimeni n-a pariat pe revoltă sau măcar pe refuz, toţi cei care credeau că opera lor este sublimă sau nemuritoare au tăcut şi au publicat. Cred că aici vorba lui Maiorescu este binevenită, „nu rezistă celula“, revolta, refuzul servituţii nu este în datele genetice ale multora dintre noi, avem, dimpotrivă, înscrisă gros laşitatea, comerţul ignar cu toate stăpînirile, refuzul net al demnităţii, acomodarea cu orice, cu oricine.
Constantin Noica nu a dorit să ne înveţe altceva decît ne-a învăţat, pedagogia libertăţii şi a eliberării în ordine politică nu a fost lecţia sa, dar nici nu a împiedicat o astfel de pedagogie. De ce i-am cere ceva ce nu putea da şi nu am lua ceea ce ne-a dat, pasiunea gîndirii şi a întrebării. Cred că, în bună măsură, discursul care îl acuză pe Noica de colaboraţionism este un discurs impur, resentimentar.
Ceea ce defineşte cel mai bine relaţia lui Noica cu eticul necesar prezenţei în istorie este relatarea discuţiei din 8 mai 1981 din Jurnalul de la Păltiniş. Pornind de la articolul scris de Andrei Pleşu pentru Secolul XX, „Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului“, Noica certîndu-l pentru coborîrea în arenă, ajunge la paradigma Vulcănescu, adică la exerciţiul „eticului gol“ şi la uitarea de sine pentru un gest sublim, la negarea responsabilităţii pe care o ai pentru ceva mai înalt decît imperativul imediat, fie el şi etic. Noica le povesteşte discipolilor săi moartea lui Mircea Vulcănescu, sacrificiul acestuia pentru un om tînăr pe care îl va proteja cu propriul său trup de răceala podelei de ciment a celulei pentru izolare în care ajunsese tot în urma unui act de sacrificiu. Întrebarea lui Noica este următoarea: avea dreptul Vulcănescu să se sacrifice în acest mod pentru un tînăr oarecare, el care avea datorii mult mai înalte faţă de cultura română şi faţă de destinul acestui popor?! Avea dreptul să practice eticul pur, gestul sublim care să îl ducă la moarte, care să îi interzică creaţia culturală după eliberare?!
Răspunsul lui Noica este tulburător şi teribil totodată, Vulcănescu a trădat misiunea mai înaltă pe care o avea în ordinea creaţiei spirituale, din această posibilă creaţie o întreagă comunitate s-ar fi putut împărtăşi. Opinia discipolilor nu ne este relatată. Este aici toată dogmatica noiciană care trasează legile morale pe care un intelectual ar trebui să le respecte ţinînd cont de lumea spiritului. Dar ceea ce este tulburător este imensitatea nedreptăţii faţă de Vulcănescu, completa deplasare a problemei din făgaşul său real în falsitatea unei raportări sofistice. Vulcănescu nu moare pentru că face pneumonie, ci pentru că este lăsat să moară de către gardieni, moartea sa nu este un accident survenit în urma unei nechibzuinţe regretabile, ci este rezultatul fatal al unei strategii a terorii. Vulcănescu este la propriu un martir, un creştin care primeşte coroana muceniciei pentru Hristos. Eticul gol, gestul sublim acesta este – sacrificiu, mucenicie, martiraj. Ceea ce probabil Jurnalul nu putea înregistra sau publica este tocmai adevărata calificare a „gestului“ lui Vulcănescu, dar Noica nu face aici nici o concesie adevărului şi lui Vulcănescu însuşi, consideră totul ca o experienţă falsă a „eticului gol“, spectacular, doritor de sublim. Or, Vulcănescu era cel mai departe de aşa ceva, de practicarea eticului spectacular, Vulcănescu era un creştin nobil şi autentic, un adevărat mărturisitor al lui Hristos.
Pentru discipoli, Noica îl elimină pe Hristos din ecuaţie, rămîne, aşadar, doar vidul gestului dominat de „eticul gol“, dar chiar şi aşa moartea lui Vulcănescu ar fi fost rezultatul unui gest de o perfectă spiritualitate, un gest întru totul kantian. Noica comite această nedreptate teribilă împotriva lui Vulcănescu pentru că este sub delirul asumat al creaţiei culturale cu orice preţ, dar şi pentru că respinge aici ceva ce el însuşi practicase şi plătise enorm pentru aceasta, pînă aproape de desfiinţare. Angajarea sa legionară şi urmările pe care le produsese atît în epocă, cît mai ales după război, ducînd la arestarea sa şi la executarea unei pedepse cu închisoarea, îl făceau pe Noica să respingă orice formă de sacrificiu, orice formă de proiectare etică, politică sau religioasă a intelectualului în zona publică pentru a susţine orice formă de solidaritate. Semenul nu putea exista, nu putea fiinţa ca semen cu preţul libertăţii de creaţie culturală. Mircea Vulcănescu era deci vinovat că îl alesese pe Hristos în dauna cărţilor pe care le-ar fi putut scrie după eliberarea sa din închisoare. Dar chiar le-ar fi putut scrie sau chiar ar fi acceptat să le scrie?! Cine poate şti? Noica gîndea că acelaşi tip de contract ar fi fost valabil şi pentru Vulcănescu, dar este foarte greu de spus ce ar fi ales să facă acesta. Aici lecţia lui Noica este lovită nu numai de parţialitate şi de obtuzitate, ci şi de o formă gravă de falsitate, pentru că a nu spune totul despre moartea lui Mircea Vulcănescu înseamnă a falsifica nu numai istoria, ci şi spiritul, duhul lui Vulcănescu. Moartea lui Vulcănescu era cu adevărat întru ceva, era întru Hristos, era moartea care merge spre mîntuire, spre victoria finală asupra morţii. Dar acest lucru nu putea fi acceptat de Noica şi, probabil, nici transcris în Jurnal. Hristos nu putea trece ca temei al lumii nici pentru Noica, nici pentru gardienii săi, este adevărat, pentru motive total diferite. Astfel că avem simultan imaginea unui Vulcănescu stupid şi sublim, dar, vai, ineficient în „marea cultură“ a poporului său, şi imaginea acestei şcoli, de fapt imaginea lui Noica însuşi, care va ţine cumpăna dreaptă între abisurile ispitelor lumii. Întreaga teroarea a coloniei penitenciare este ţinută în afara oricărei discuţii, a oricărei aluzii, totul este pus între paranteze, deşi episodul închisorii politice este clar numit, nimic nu transpare despre imensitatea terorii trecute, astfel, întreg tabloul „gestului sublim“ se scufundă în confuzie şi devine manipulabil pentru un discurs normativ scolastic.
În această opoziţie a celor două testamente, cel al lui Noica şi cel al lui Vulcănescu, stă întreaga tensiune dinamică a culturii, înţelese, de data aceasta, nu numai ca „teroare“ competitivă a lecturilor, a producţiei culturale şi a obţinerii silogismului în „speculaţia ultimă“, ci şi ca demnitate ireductibilă a locuirii în lume, a aşezării în fiinţarea mundană, a accederii la fiinţa adîncă a propriei umanităţi, la logosul nescris al prezenţei noastre umane. Paradoxal, Vulcănescu ajunge la concept, în termenii lui Noica, preia conceptul în fiinţa sa şi trece către logosul întrupat. Noica rămîne, în schimb, la speculaţia conceptuală şi la înconjurul logosului destrupat al imperativului cultural. Dar creştinismul neavînd valenţă speculativă, nimic din toate acestea nu ar fi putut trece în pedagogia noiciană, deci Vulcănescu nu poate împărtăşi, după acesta, decît soarta „omuleţului“ din noi.
Pedagogia noiciană trece dincolo de închisoarea comunistă, ea stă sau cade cu puterea logosului speculativ care antrenează în devenirea sa filozofia, la rîndul său, pedagogia spirituală a lui Vulcănescu vine spre noi traversînd pustiul unei lumi căzute. Ce vom şti să facem cu această ultimă moştenire, cum ne vom înscrie în succesiunea unuia sau a celuilalt rămîne de decis pentru fiecare dintre noi. Important este să înţelegem că există această moştenire a lui Vulcănescu, chiar dacă jurnalul primirii succesiunii sale nu a fost scris niciodată.
–––––––––––––––––
1. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş.Un model paideic în cultura umanistă, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius