Lumini și umbre. Genealogia „omului nou“

[altmariusideea]

Lumini și umbre. Genealogia „omului nou“

Dorin-Liviu Bîtfoi - Așa s-a născut omul nou. În România anilor ’50

Autor: Iulia POPOVICI | 

http://www.observatorcultural.ro/Lumini-%C4%8C%C2%99i-umbre.-Geneal...*articleID_28097-articles_details.html

Coșmarul anilor ’50 în România învinsă în cel de-Al Doilea Război Mondial. Dar, ca întotdeauna…, doaracea parte a istoriei, cea a paradisului pierdut.
E ca și cum ai vedea defilîndu-ți prin fața ochilor, pe repede înainte, pagini după pagini din rafturile cu zecile de volume de memorii și interviuri apărute în ultimii 20 de ani, pagini după pagini din stive de ziare și coli după coli din dosare păstrate în arhivele oficiale. Sinteza lui Dorin-Liviu Bîtfoi – autor, de altfel, al unei biografii a unui „erou“ al epocii, Petru Groza (Petru Groza, ultimul burghez, Compania, 2004) – despre tectonica anilor ’50 este o capodoperă de documentare, cu o bibliografie impresionantă și dovedind capacități de asociere aproape miraculoase (și nu doar pentru că reușește să recupereze din meandrele memoriei pagini întregi cu mărci de cosmetice, bomboane, mezeluri etc. disponibile în deceniul șase sau inventarul aproape complet al numelor de străzi și întreprinderi schimbate la instalarea comunismului…). 

România de azi e născută în păcat

Din anumite puncte de vedere, Dobrin-Liviu Bîtfoi calcă pe urmele unuia dintre cei mai interesanți istorici ai perioadei comuniste (sovietice, în acest caz), și anume Orlando Figes, ale cărui cărți (printre careNatasha’s Dance și The Whisperers) reconstruiesc, din documente de arhivă, jurnale, memorii, materiale de istorie orală, rapoarte oficiale etc., viața cotidiană, intimă și publică, din URSS-ul lui Stalin, dinainte și de după. O astfel de abordare evită tonul scolastic, abordarea și analiza academică, în favoarea unui romanesc nonficțional. Sînt cărți de istorie care spun povești personale ce definesc o lume – asta e și ceea ce face Dorin-Liviu Bîtfoi. Oricîte cărți despre torturile la care au fost supuși deținuții politici din România lui Gheorghe Gheor­ghiu-Dej ai fi citit, oricîte mărturii despre „experimentul Pitești“ și reeducare, despre deportările din Bărăgan și munca forțată la Canal, despre mașinile negre, perchezițiile la domiciliu, anchetele Securității, felul în care sînt ele reconstituite în Așa s-a născut… le fac să devină o singură, copleșitoare poveste, multiplicată la infinit, repetitiv și absolut, sub chipuri și identități diferite devenite una singură. Spre deosebire de Figes, D.-L. Bîtfoi nu urmărește destine individuale, ci povești emblematice/paradigmatice, structurînd narațiunea pe dimensiuni tematice și abia apoi cronologice (de aici, recurența „personajelor“ nu neapărat suprapunîndu-se evoluției lor existențiale), iar pe canavaua evenimentelor publice – și a discursului la fel de public –, naratorul își inventează o poziție exterioară („neutră“), de observator ce preia fără comentarii o vastă varietate de notații subiective, cu grad identic de adevăr (pot fi doar contrapuse unele celorlalte). Privilegiată e percep­ția momentului, într-o formulă care nu permite contextualizarea. În mod asumat (Bîtfoi scrie despre asta în „Cuvîntul înainte al autorului“), construcția „obiectivă“ a cărții, titlu­rile capitolelor și subcapitolelor și însuși aspectul ei masiv trimit, în cheie răsturnată, la romanele realist-socialiste ale perioadei – nu Așa s-a călit oțelul (titlul romanului lui Nikolai Ostrovski e o metaforă pentru nașterea luptătorului revoluționar sovietic), ci Așa s-a născut omul nou.

 

Da, cartea lui Dorin Bîtfoi e impresionantă. Dar, în exact aceeași măsură, ea e și mărturia absolută a complexului ce stă la temelia anticomunismului doctrinar românesc: complexul originilor umile ale României de azi. Căci naratorul din Așa s-a născut omul nou, cel a cărui poveste e spusă sub nume diferite, nu e vocea (o scurtă pomenire într-o jumătate de pagină) lui Ion Bîtfoi, cel care-și părăsește satul natal și tatăl, un țăran nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca să-și facă o viață la oraș. E întotdeauna vocea acelei bucăți din România interbelică, nobili, intelectuali, mari și mici burghezi, peste care a trecut de-a valma tăvălugul istoriei și care, victime indiscutabile, poartă acum povara de a fi ipostaziați în părinții spirituali ai unor generații ce-și repudiază adevăratele origini.

 

Povestea lui Ion Bîtfoi – a României majoritar rurale care și-a schimbat destinul în urma unui cataclism istoric – e una care nu ajunge niciodată să fie spusă (și nu doar din lipsa surselor – lumea aceea de muncitori umili și țărani aduși la oraș, cazați la comun cu foștii proprietari, educați și profesionalizați în pripă, nu ține jurnal și nu se ocupă cu memoriile, dar asta nu înseamnă că urmele ei nu pot fi regăsite; o fac, de pildă, studenții lui Zoltán Rostás și Antonio Momoc, în Activiștii mărunți). România de azi – cu tot cu intelectualii ei – e născută din păcat: păcatul ascensiunii sociale a umililor și sărmanilor a căror „cîrdășie“ cu sistemul comunist s-a redus, de cele mai multe ori, la a încerca să se adapteze la o viață mai bună pentru care nu erau pregătiți social. Genealogia intelectualilor și a clasei mijlocii românești e una inventată continuu după 1989 – România interbelică e cea din Întoarcere în Bucureștiul interbelic al Ioanei Pârvulescu: a scriitorilor și a clasei aisée, nu a servitorilor lor, nici a muncitorilor de la Malaxa, nici a greviștilor de la Grivița și cu atît mai puțin a evreilor stîngiști; a persecutaților, nu a supraviețuitorilor. Sîntem cu toții copiii Monicăi Lovinescu.

Cît de mult își interiorizează naratorul lui Dorin Bîtfoi vocea intelectualilor interbelici, al căror șoc e inclusiv estetic (și, în general, discursul anticomunist recent, bazat pe ideea „ocupației“ și a opoziției interioare a întregii națiuni)? În același timp în care deconstruieș­te fiziologizarea „dușmanului de clasă“ în propaganda comunistă, vorbește senin despre „mutrele lombroziene“ ale unor „securiști“ și aspectul deprimant al unor „țărance“ murdare și cu broboade la un miting de Ziua Femeii. Un (fost) proprietar de casă în care sînt trimiși să locuiască muncitori și țărani se oripilează de faptul că unul dintre noii locatari crește un porc în baie – 20 de pagini mai tîrziu, aceiași orășeni din tată-n fiu, în plină criză alimentară cronică a Bucureștiului, se uită cu jind la brînza și carnea țăranilor din piețe, iar Petre Pandrea se culcă flămînd de Crăciun, deși primește, totuși, un cozonac. Muncitorii înșiși se plîng de salariile mici de după reforma monetară din 1952, ca și de lipsa locuințelor și a alimentelor – citate, scrisorile ce răspund unui articol din Scînteia despre criza de locuințe din țările capitaliste apar ca un gest politic declarat, o formă de opoziție a clasei muncitoare față de propria conducere. Partidul Muncitoresc Român și Uniunea Sovietică aduseseră sărăcia, nu doar aleatoriul isteric și distrugător al „luptei de clasă“. Nimic despre decăderea economică a Europei după încheierea războiului.

Pe cine crezi pe cuvînt

Unul dintre principiile de bază pe care le respectă „naratorul“ lui Dorin Bîtfoi este încrederea acordată surselor – și tocmai de aceea, atunci cînd se întîmplă să fie în eroare (dincolo de greșeli de literă inerente, care, de pildă, doar i-ar fi redat Sandei Movilă/ Maria Aderca – nu Anderca – relația maritală cu Felix Aderca), mai întotdeauna e vorba de un exces de credibilizare. Comuniștii care au supraviețuit cît să-și spună povestea post-1989 au un nemeritat avantaj în a cădea de „băieți buni“. Așa se face că autorul nostru îl crede pe cuvînt pe Alexandru Bârlădeanu cînd spune cum l-a înlocuit pe Miron Con­stantinescu la conducerea Comisiei de Stat pentru Planificare, în 1955, ca să repare lucrurile, el, specialistul în economie, atunci cînd Dej a realizat că sociologul M. Con­stantinescu le făcuse vraiște. Ca și cum Miron Constatinescu era de capul lui – și Dej la fel –, planificarea n-ar fi fost sub controlul Moscovei, și ca și cum n-ar fi de domeniul public antipatia viscerală, cum se cade între doi dintre rarii intelectuali comuniști timpurii, dintre Bârlădeanu și Miron (epurat de Dej în ’56-’57, mort în 1974 și despre care nu toată lumea are așa păreri proaste, inclusiv Lucian Blaga). La fel și Silviu Brucan, citat cu memoriile lui postdecembriste, care face astfel figură de minte luminată și cvasidisidentă în plin deceniu șase. 

 

Unde lucrurile o iau ușor prin cîmp e în paginile despre teatrul anilor ’50, sursa principală fiind interviul luat de Lavinia Betea lui Corneliu Mănescu. Ei bine, Sala Comedia și Sala Studio țineau de Teatrul Național, nu de Municipal, regizorul Ion Șahighian n-a fost niciodată director la Teatrul Armatei (ulterior – din 1964 –, Teatrul Nottara), care era condus pe atunci de actorul George Vraca, și nici Alexandru Finți nu s-a format ca regizor la respectivul teatru (ci la Național). Cît despre actorii enumerați ca evoluînd pe scena Teatrului Armatei, Lucia Sturdza Bulandra a jucat acolo o dată (dna Bulandra era o instituție a Municipalului, creat în 1947 pe ruinele fostei ei companii teatrale), Ileana Predescu a jucat prima dată la Nottara la jumătatea anilor ’60 (a debutat și era angajată la Municipal), Calboreanu și Ion (Puiu) Iancovescu erau actorii Naționalului (foarte slobod la gură, Iancovescu a fost de altfel arestat în anii ’50 și a jucat puțin în epocă). Etc. Ideea e foarte simplă, Corneliu Mănescu era în perioada de care se ocupă Dorin Bîtfoi director la Casa Centrală a Armatei (de care ținea și teatrul) și profita de ocazie ca-n anii ’90 să-și glorifice activitatea culturală. (Trebuie spus că, în general, în cultura noastră literarocentrică, teatrul e un continent plin de capcane pentru istoricii perioadei comuniste, care se lasă ușor orbiți de luminile rampei. În a sa Literatura și artele în România comunistă. 1948-1953, din 2010, și Cristian Vasile se lasă confuzat: printre „monștrii sacri ai scenei românești“ pe care Lucia Sturdza Bulan­dra se presupune că i-a salvat „cooperînd cu regimul“ în 1947 sînt enumerați Liviu Ciulei și Beate Fredanov. De fapt, la data respectivă, Ciulei avea 23 de ani, urma să debuteze ca scenograf în 1948 și ca regizor în 1954, în timp ce Beate Fredanov, o foarte bună profesoară de actorie, n-a fost niciodată considerată o mare actriță, fiind, în schimb, o „tovarășă de drum“, o apropiată a comuniștilor cu poziție privilegiată mai ales datorită persecuțiilor suferite anterior ca evreică.)

Revenind, există un fel de test imbatabil al selecției „anticomuniste“ – și anume, răspunsul la întrebarea: Cine au fost „partizanii din munți“? ÎnAșa s-a născut…, ei sînt, fără excepție, martirii rezistenței. Lumea anilor ’50 se împarte, maniheic, într-una de victime și oprimatori. Printre cioburile ei strălucește lumina înșelătoare a interbelicului ca artificiu al societății perfecte. „Omul nou“ despre care scrie Dorin-Liviu Bîtfoi nu se va vindeca prea curînd de rușinea de a nu se regăsi în martirologia deceniului șase.

Dorin-Liviu Bîtfoi

Așa s-a născut omul nou. În România anilor ’50

Editura Compania, Seria „Clar-Obscur“,

București, 2012, 704 p.