Autor: 
În București, apar mereu afișele unor spectacole de teatru jucate în diverse „locații“ – dar nu în teatre. Sînt adevărate „evenimente“: alătură, de cele mai multe ori, numele unor vedete incontestabile, nume cunoscute de toată lumea, nu doar de împătimiții sălilor de teatru. În paranteză fie spus, distincția e importantă: studenți ai mei bucureșteni, provenind de la licee excelente, tineri care merg din cînd în cînd și la teatru, nu cunosc decît numele actorilor pe care i-au văzut la televizor, de regulă prin seriale. Revenind la spectacolele cu afișe multicolore și cu nume mari pe ele, e tulburător să vezi cît prost-gust reușesc să strîngă în numai două ore. Se întîmplă chiar și pe scene consacrate, ale unor teatre de repertoriu: actori minunați joacă sau montează niște făcături vulgare, primitive, la nivelul artistic al unei serbări școlare de sfîrșit de an – rămîi mut și contempli siderat ropotele de aplauze.
La fel, actori de o valoare dincolo de orice dubiu coboară pînă la un nivel inimaginabil de prost-gust în show-uri ale diverselor televiziuni. Sper că s-a înțeles: nu că participă la acele spectacole „de divertisment“ mă uluiește, ci ceea ce fac ei acolo. Pentru că e posibil să rămîi decent și să-ți faci demn meseria chiar și în asemenea spectacole.
Și e cu atît mai șocant cu cît actorii care apar în aceste expediente sînt, de cele mai multe ori, unii excepționali, premiați, actori care au jucat în spectacole memorabile, conduși de regizori excepționali. Cum e posibil ca unii să decadă atît de mult? Ajungi să te întrebi ce-au înțeles ei (dacă au înțeles) din vorbele pe care le-au spus sub îndrumarea acelor mari regizori. E oare posibil ca expunerea prelungită, contactul cu mari opere ale culturii din toate timpurile să nu lase urme durabile? Se pare că da. Sau, poate, simplul contact nu e de ajuns. E, evident, o mare diferență între felul cum se raportează actorul la un text și felul în care se raportează publicul – acela ideal pe care cultura îl înnobilează, care iese emoționat de la teatru și se gîndește apoi zile întregi la ce-a simțit și înțeles. Diferență, sigur, dar așa de mare? În treacăt fie spus, „arta înnobilează, te face mai bun“ e un clișeu aproape periculos: de-ar fi să ne amintim doar cît de fini degustători de artă au fost sumedenie de torționari, de toate obediențele ideologice.
Nu de puține ori se întîmplă ca, într-o casă plină de cărți bune de tot felul, inclusiv albume cu reproduceri de artă de excelentă calitate, de la cele sovietice la mai noile, la noi, Skyra, și care au fost îndelung răsfoite, să vezi pe pereți tablouri aproape de gang, peisaje vesele „făcute de un prieten“, lucrări la limita prostului-gust.
Îmi vin în minte acum actori foarte buni care mărturisesc cinstit că nu au citit întreg textul montat, s-au mulțumit cu replicile pe care le aveau de spus – plus finalurile replicilor dinainte, să nu rateze intrările. Nici nu se pune problema de citit și alte opere ale autorului respectiv, de situare în context, în epocă, de înțelegerea unei viziuni – în unele cazuri nici nu e nevoie, dar există și destui autori, mai ales clasicii, unde acest demers ar fi util. Probabil că asta e exclusiv treaba regizorului, să citească el și să explice.
Există, nu cred că doar la noi, o credință destul de răspîndită că actorul mare n-are nevoie de cultură, dimpotrivă: cultura strică actorul, îi alterează naturelul și-i omoară spontaneitatea; talentul e de ajuns, nu trebuie alimentat cu nimic, talentul „vine dinăuntru“, trebuie să ai... – aici, un gest semnificativ cu mîinile, eventual cu pumnii strînși, îndreptate spre zona pelviană. Nu doar printre actori: sînt și alți artiști convinși că nu trebuie să citească literatură, necum filozofie, teorie în general, ba e bine nici să nu-și citească sau vadă/asculte confrații – ca să nu-și stingă acel ceva indefinit care pulsează în viscerele lor și produce arta adevărată, cea care te izbește-n moalele capului, îți arde-un pumn în stomac, te lasă lat – artă cu... nu o balegă pleoștită care se scurge molcom fără să facă valuri.
Nu știu cum s-a ajuns la credința aceasta stupidă, dar o constat de multă vreme și sînt convins că este unul dintre motivele pentru care se ajunge la exhibițiile indecente despre care pomeneam la început. Lipsa de cultură adevărată, profund asimilată, negarea chiar a necesității ei sterilizează în bună măsură contactul cu arta. Nici nu prea văd cum ar putea fi îngrădită sau schimbată ideea asta mult prea înrădăcinată, chiar dacă de puțini recunoscută ca atare. Probabil că educația din familie și școala ar avea un rol de jucat, la toate stadiile, cu precădere însă în liceu. Pentru actori, de exemplu, după liceu nu mai e nimic de făcut: în timp de trei ani, cît durează acum pregătirea lor, nu se poate să-i înveți și meserie, și altceva. De fapt, nu-i poți învăța mai nimic în așa de puțin timp, rămîne să mai fure după aceea – și, evident, vor fura meserie, nu cultură.
Uneori, cultura poate fi compensată de bun-simț nativ, de modestie. E clar că au existat și există mari artiști aproape complet inculți. E un loc comun că nu e cultura condiție necesară, nici suficientă pentru artă. Dar parcă nici nu strică.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius