Nașterea filosofiei oculte

[altmariusideea]

 de Radu Cernătescu

http://www.romlit.ro/naterea_filosofiei_oculte Abatele vrăjitor Un ocultist celebru, abatele Trithemius, arăta pe la 1503 că pe calea înaltei magii își făcuseră apariția „două cărări”. Pe una mergea filosoful, adeptul dezinteresat al magiei, sedus doar de principiile pure (puris principiis) ale acestei arte, și care „nu caută efectele ei vizibile, ci iluminarea intelectului, călăuzit fiind doar de cunoașterea divină și dornic să-și hrănească sufletul cu nemaivăzute fructe”1. Pe cealaltă cale umbla șarlatanul (planus) și toți adepții magiei „superficiale, cei falși, mincinoși și ușuratici”2. Aceștia din urmă nu ar căuta decât faimă și foloase materiale, exemplul cel mai sugestiv fiind – spune abatele – un anume „Magister Georgius Sabellicus, șaliasț Faustus iunior”3. Împotriva lui vituperează Trithemius, numindu-l „un vagabond, un colportor de bâlbe, un tăiat împrejur (gyrovagus, battologus et circuncellio), care merită să fie cumințit cu biciul în piața publică pentru că nu se teme să profereze pe mai departe lucruri atât de dezgustătoare și de contrare Sfiwntei Biserici. Mai mult, titlurile pe care el și le arogă îl arată, dacă nu ca pe un nebun irecuperabil, atunci cel puțin cu mintea rătăcită (nisi stultissimae ac vesanae mentis indicia)”4. Cât despre cele două căi, ale magiei albe și negre, ele surprind sintetic cele două tipologii ale practicantului artei oculte. Calea filosofică l-a dat pe eruditul Trithemius, acest „magnum Magum”5 cum îl numeau contemporanii săi, posesorul celei mai vaste biblioteci de filosofie ocultă a timpului său. La el au alergat Agrippa și chiar Paracelsus pentru a-i deveni discipoli. Cealaltă cale, partea operativă a științelor oculte, l-a dat pe controversatul Faustus iunior, autointitulat „renăscutul Simon Magul din Samaria”. Când iadul și cerul se întâlnesc pe pământ Abatele Trithemius și Faustus jr. s-au întâlnit în viața reală, semn că două universuri perfect paralele, iadul și cerul, se pot întâlni pe pământ, ca în celebra bandă a lui Moebius. Conform relatării abatelui – care nici el nu era ușă de biserică, Steganographia sa, publicată abia în 1606, va fi interzisă de Biserică trei ani mai târziu – întâlnirea dintre cei doi magicieni s-ar fi întâmplăt la un han între Frankfurt și Fulda, în mai 1506. Momentul este povestit cu neascunsă trufie de Trithemius în scrisori: „auzind el că sunt și eu pe acolo, acest Faustus iunior a dispărut de la han și nu a putut fi convins de nimeni să îmi fie prezentat”6. Concluzia lui Trithemius este că „șarlatanul”, care se autoproclamase „în prezența mai multor bărbați” „prințul necromanților, astrolog, vrăjitor, chiromant, acromant, piromant și talentat în arta hidromanției”7, nu a vrut să își măsoare presupusa lui știința magică cu un adevărat cunoscător, el uitând subit că „declarase cum că posedă atâtea cunoștințe și o asemenea memorie încât chiar dacă toate volumele lui Platon și Aristotel ar dispărea de pe fața pământului, dimpreună cu filosofia lor, el ar putea numai din memorie să le recompună, ba chiar cu o mai mare acuratețe, de parcă ar fi un alt Ezra Evreul”8. Dar ceea ce îl indignează la culme pe abatele vrăjitor sunt blasfemiile acestui impostor, care ar fi spus în public că „miracolele lui Christos, Mântuitorul nostru, nu sunt cu adevărat acte supranaturale și că el le poate reproduce oricând și oriunde”9. În laboratorul alchimic al lui Dumnezeu Dincolo de exagerările subiective, poziționarea diferită față de Christos ilustrează fundamentala deosebire dintre cele două căi. Pe de o parte umbla umilința omului care recunoaște misterul ca pe o componentă a existenței divine și care pornea în aventura cunoașterii de la premiza lui Pico della Mirandola, cel din Conclusiones, că magia nu este decât un instrument de adâncire a misterului divin. Pe de alta, călca vanitatea omului care se considera un demiurg, plasându-și știința nu doar deasupra binelui și răului, dar și deasupra unui artificiorum deum care și-ar fi epuizat magia prin întrupare și participare. Despre această vanitate luciferică ne vorbește Marlowe în Faust-ul său atunci când întreabă retoric: „Nu-i vrăjitorul priceput asemeni unui zeu?”, încurajându-și astfel personajul în devenirea lui demiurgică: „Hai, Faust, creierii ți-i chinuiește/ Și află cum s-ajungi un demiurg”. Prin aura ei de religiozitate, calea magiei spirituale a legitimat mereu transcendența, motiv pentru care Biserica a și aceptat-o ca ars Paulina. De cealaltă parte, magia magului care se știe fasonat de propria-i substanță demonică nu este decât un păcat al vanității, care este primul pas către deteologizarea misterului, cum spune autorul lui Despre incertitudinea și vanitatea științelor și artelor (1527). Agrippa explică aici că una este vanitatea celui care se experimentează și alta vanitatea celui care experimentează. Despre această fundamentală deosebire vorbise și profesorul lui Agrippa, abatele Trithemius, care a combătut alunecarea teologiei magice înspre mirajul faustic. Căci, în avântul lor de „obiectivare metafizică”, științele fizice, așa cum au fost ele înțelese de la Francesco da Diacceto la Galilei, de la John Dee la Newton, nu au făcut decât să scoată în afara ființei misterul, cunoașterea devenind dintr-un imperativ personal, vanitosul experiment al unei comunități științifice. Filosofia ocultă și mitul cărții totale Cartea singulară a magiei totale, misteriosul Opus Magnum de care vorbește și Marlowe, este o legendă medievală iscată de renumele celui „mai mare magician dogmatic al Evului Mediu”10, care a fost abatele Trithemius. Autorul lui De laude scriptorum (1494) a deținut cea mai mare bibliotecă de magie din lume, cu manuscrise și incunabule atât de rare încât regi, principi și chiar un papă s-au înscris la licitația ei. În 1520, după moartea abatelui vrăjitor, fabuloasa bibliotecă a ajuns (parțial) în posesia lui Agrippa, discipolul care a știut să întrețină și să sporească zvonul despre existența unui străvechi manuscris ce ar conține, el singur, toată arta magiei. Zvonul a devenit certitudine odată cu publicarea celebrelor sale De occulta philosophia libri tres (prima ediție completă, 1533), considerate multă vreme cel mai exhaustiv compendiu al vechilor științe oculte. După moartea lui Agrippa, best-seller-ul a fost completat apocrif cu un al patrulea volum, considerat a fi ultimele file din legendarul Magnum Opus, manuscrisul care ar fi călătorit din antichitate până la Agrippa, magul pe care un exeget l-a numit „filosof, demon, erou, Zeu și toate la un loc”11. Numită de Paracelsus „filosofie ocultă”, de Trithemius „magie spirituală”, iar de unii ocultiști moderni „magie transcendentală” (A. E. Waite), toată acestă teologie magică pe care Biserica o acceptă doar ca ars Paulina, în amintirea episodului de magie din viața Apostolului Paul, tratează – cum sintetic o spune Agrippa – despre „cele mai înalte mistere și cea mai profundă Contemplare a celor mai secrete lucruri, despre natura, puterea, calitatea, substanța și virtuțile acestora, despre cunoașterea naturii întregi și ce ne învață ea, despre diferențele și asemănările dintre lucruri, cele care produc efectele ei minunate prin unirea virtuților lucrurilor cu influențarea unora de către altele și în sens descendent, prin intermediul înaltelor puteri și virtuți ale Corpurilor superioare”.12 Într-o lume încă magică, filosofia ocultă a sedus cu apelul ei la raționalitate, arătându-i omului că totul are legătură cu toate și că universul, ca un perfect macro-corpus, poate fi dacă nu perfect cognoscibil, cel puțin inteligibil. Tot în numele lui intelligere, arta magiei va fi considerată o „primă știință”13 și o „aducere la ordine” , recunoscându- i-se mereu efortul de clarificare și de investigare a naturii. O natură pentru care magia adevărată nu mai era decât „aprofundarea științei despre cum lucrările naturii se discern cu claritate”14. Rămasă în marginea teologiei creștine și privită cu neîncredere de cea iudaică, magiei nu i-a mai rămas adăpost decât o filosofie care se revendica de pe tărâmuri păgâne. Legitimată de tradiția de mistere a antichității, filosofia ocultă a luat-o sub tutela ei, clamând mereu că declinul științelor magice s-a datorat unui creștinism vindicativ și belicos, care a asasinat zeii antichității, a ars bibliotecile și a redus la tăcere „suprema știință” a celor vechi. Din cenușa acestui autodafé cultural s-a ivit petra catholica, adepții filosofiei oculte reproșându-i Bisericii că a uitat de vremea când Moise, „profetul creștinismului”, „s-a educat în Egipt în artele magice (in Aegyptum, cum magicas ibi artes sollerti ingenio percepisset)”15, așa cum ne amintește Sf. Iustin, Martirul și Filosoful...  ________________ 1 Scrisoarea către Ioachim de Brandemburg (26 iunie 1503), publicată în ed. I. Trithemius, De septem secundeis…, Cologne, 1567, p. 105; scrisoarea nu apare în Epistolarum familiarium din 1536, nici în editio princeps la De septem secundeis, Imp. Francoforti apud Cyriacum Iacobum, 1545. 2 idem, 107. 3 Scrisoarea către Ioannes Virdung de Hasfurt (20 august 1507), în I. Trithemius, De septem secundeis..., Coloniae, 1567, p. 141. 4 ibid. 5 Ioh. Manlius, Locorum commvnivm collectanea..., Francofvrti, S. Huteri, 1568, p. 38. 6 Scrisoarea către Ioannes Virdung de Hassfurt (20 august 1507), în I. Trithemius, De septem secvndeis..., Cologne, 1567, p. 142. 7 ”fons necromanticorum, astrologus, magus secundus, chiromanticus, agromanticus, pyromanticus, in hydra arte secundus” – Scrisoarea către Ioannes Virdung de Hassfurt (20 august 1507), în I. Trithemius, Epistolarum familiarium..., Haganoae, 1536, p. 313; reluată în De Septem Secvndeis..., Cologne, Apud Joh. Birckmannum, 1567, p. 141-142. 8 I. Trithemius, De septem secvndeis..., Cologne, 1567, p. 143. 9 ibid.. 10 É. Lévi, Histoire de la magie, avec une exposition claire et précise de ses procédés, de ses rites et de ses mystères, Paris, G. Baillière, 1860, p. 345. 11 „Ipse Philosophus, daemon, heros, Deus & omnia” este motto-ul agrippian la De Incertitudine et vanitate scientiarum..., în ed. Hagae, 1653, șf.p.ț. Motto-ul este din Melchior Adam, Vitae Germanorum medicorum, Heidelberg, 1620. 12 H. C. Agrippa, De incertitudine..., p. 14. 13 cf. Arbatel, De magiam veterum, Aphor. 29, Basileae, 1575, p. 53. 14 „Veram magiam, hoc est perspectivam scientiam per quam naturae opera cernuntur clarius” – T. Garzoni, La piazza universale..., Venetia, 1605, Disc. XLI, p. 419-420; citatul este din Philon Evreul, Despre legile speciale, preluat însă prin Giuseppe Passi, La monstruosa fucina delle sordidezze degl’uomini..., Venetia, Apresso Iacobo A. Somascho, 1603, p. 68. 15 Iustin, Epit. hist. Philip., XXXVI, 2, 7, reluat și de Orosius, Historiarum adversus paganos, 8