Comemorarea zilei: Mircea Eliade

[altmariusideea]

DE LA WIKIPEDIA, ENCICLOPEDIA LIBERĂ

Mircea Eliade
Naştere –	13 martie 1907 Bucureşti
Deces –	22 aprilie 1986 Chicago
Profesiune –	istoric al religiilor, filosof al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar
Naţionalitate–	român
Perioadă activă ca scriitor –	1921-1986
Genuri –	poezie, nuvelă, roman, eseu
Subiecte –	fantasy, autobiografie, filozofia religiilor
Mişcare literară –	Şcoala de istorie a religiilor din Chicago, Modernism Criterion Trăirism
Operă/e de debut –	povestirea Cum am găsit piatra filosofală, romanul Romanul adolescentului miop, eseul Yoga.
Influenţe –	Honoré de Balzac, Surendranath Dasgupta, Julius Evola, René Guénon, Nae Ionescu, Roger Caillois, Carl Gustav Jung, Rudolf Otto, Giovanni Papini, Gerardus van der Leeuw, Joachim Wach
A influenţat pe –	Ioan Petru Culianu, Wendy Doniger, Gilbert Durand

Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie ^[1] 1907, Bucureşti - d. 22 aprilie 1986, Chicago), a fost un gânditor şi scriitor român. Filozof şi istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.

Copilăria şi adolescenţa

Născut în Bucureşti, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)^[2][3] şi al Jeanei născută Vasilescu.^[4] A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.^[5]

Familia s-a mutat între Tecuci şi Bucureşti, în ultimă instanţă, stabilindu-se în capitală în 1914,^[6] şi şi-a achiziţionat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piaţa Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescenţă.^[7]

După terminarea învăţământului primar la şcoala de pe strada Mântuleasa, ^[8] Eliade devine elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arşavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica ^[3] şi Barbu Brezianu.
Devine interesat de ştiinţele naturii şi de chimie, ca şi de ocultism,^[3] şi a scris piese scurte pe subiecte entomologice.^[9] În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-şi pune în pericol vederea şi aşa slabă, Eliade citeşte cu pasiune.^[3] Unul dintre autorii preferaţi este Honoré de Balzac.^[9][3] Eliade face cunoştinţă cu nuvelele lui Giovanni Papini şi cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.^[9]

Interesul faţă de cei doi scriitori l-a dus la învăţarea limbilor italiană şi engleză; în particular începe să studieze persana şi ebraica.^[10][9] Este interesat de filosofie şi studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius şi Epictet, citeşte lucrări de istorie şi în special pe Nicolae Iorga şi B.P Hasdeu.^[9] Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase^[11] urmată de Cum am găsit piatra filosofală.^[9] Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.^[9]

Eliade, gânditorul

Mircea Eliade avea o serioasă formaţie filozofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "şef al generaţiei" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginaţie, ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informaţii autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică şi metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influenţă decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul şi cunoştinţele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacţia ziarului Cuvântul. Deşi părerile posterităţii sunt împărţite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.

Casa unde a trăit între anii 1934-1940 Mircea Eliade de pe bulevardul Dacia, Bucureşti

Influenţa italiană

Dorind să-şi lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învaţă limba italiană şi cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaşte personal pe Giovanni Papini şi pe Vittorio Macchioro, care avea publicaţii în domeniul istoriei religiilor. O indiscreţie a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menţionând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri ^{[necesită citare]}. În 1929 îşi ia licenţa cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renaşterii.

India secretă

După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obţinând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită şi Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la Bucureşti (locuieşte între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), îşi dă doctoratul în filozofie cu o dizertaţie despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experienţa din India şi pe date autobiografice. Între 1932 şi 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri şi lucrări ştiinţifice.

Despre romanul său Maitreyi

Puţine opere din literatura universală tratează aceleaşi fapte în viziunea, inerent diferită şi chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în acelaşi timp, protagoniştii lor. ^[12] Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generaţii de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menţionat este faptul că prototipul personajului principal al cărţii a trăit cu adevărat, până în 1990, în ţara Vedelor şi a Upanişadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, şi se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, şi avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi şi reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanşat" scrierea unei noi cărţi: Dragostea nu moare.

Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăşi eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns Dragostea nu moare / It Does Not Die, scris mai întâi în bengali, a fost tradus şi publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul şi în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor şi simbolurilor. Coloana vertebrală a cărţii de faţă este însă relatarea cu autenticitate şi cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtăşite şi destrămarea ei.

Mircea şi Amrita (din Dragostea nu moare), ca şi Allan şi Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul şi Virginia, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă şi română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeaşi cale a consacrării universale.

Eliade şi extrema dreaptă românească

De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparţinând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrăţişat ideologia Mişcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicaţii, printre care şi ziarul oficial al Mişcării, "Buna Vestire", dar şi prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937. Eliade s-a distanţat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinereţea sa. In timp ce scria articole antisemite ^[13] a luat poziţie faţa de expatrierea unor mari intelectuali evrei şi şi-a menţinut amiciţia cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiţi exegeţi ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura ^[14],^[15] şi că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale ştiinţifice,^{[necesită citare]}. În ceea ce priveşte opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morţii lui Codreanu ^[16].

Anii de maturitate

Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola"^{[necesită citare]}. Reputaţia sa creşte cu fiecare an şi cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituţii ilustre, primeşte mai multe doctorate honoris causa.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spaţiu şi timp sacru. Spaţiul sacru este în concepţia lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiţie a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepţie fiinţele umane arhaice erau orientate în timp şi spaţiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar şi în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconştientă, guvernată de prezenţa secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuţii la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger. ^[17] În ultimii ani de viaţă, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuţii pentru ultimul volum de istoria credinţelor şi proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicţionar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago.

Eliade, artistul

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viaţă, frescă a problemelor existenţiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) şi Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existenţa unei realităţi extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forţe ascunse, este instrumentul acestor forţe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La ţigănci (1959), cât şi în romanul Noaptea de Sânziene (1971).

Posteritatea lui Mircea Eliade

Chipul lui Mircea Eliade pe un timbru moldovean

După moartea lui Eliade, acesta a fost atacat de Adriana Berger (cea care s-a ocupat de aranjarea hârtiilor din biblioteca lui Eliade incendiată pe 18 dec. 1985) cu acuzaţii de antisemitism, fără a aduce dovezi, prefigurând linia atacurilor repetate care au urmat. În România de după 1990 s-a început publicarea doar a unei părţi din cele patruzeci de volume de operă ştiinţifică şi literară, preferându-se reeditările, astfel că în douăzeci de ani nu s-a reuşit publicarea integrală a operei eliadeşti. Valorile spirituale promovate de Eliade au continuat să anime proiecte culturale şi după 1990, moment în care a (re)dobândit un statut de autor mitic, în sensul discuţiei în jurul unei opere neintegral publicată în România. Actualitatea scrierilor lui Eliade este probată de traducerea post-mortem a multora din scrierile sale (în spaniolă, italiană, portugheză etc.). În rândul tinerilor redescoperind libertatea religioasă, literatura fantastică şi fronda specifică tânărului Eliade s-a redeşteptat interesul pentru opera şi viaţa autorului.

Continuatorii

Evaluarea critică a posterităţii lui Eliade rămâne astfel importantă, tocmai datorită prestigiului şi imaginii culturale covârşitoare pe care un autor de factură enciclopedică, cu preocupări fascinante şi o biografie contradictorie continuă să o ofere. Congresul european de istorie a religiilor (Bucureşti, 20-23 Septembrie 2006) organizat de Asociaţia română de istorie a religiilor a dedicat o întreagă secţiune analizei operei lui Mircea Eliade.

Opere ştiinţifice

• Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)
• Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937)
• Comentarii la legenda meşterului Manole (1943)
• Traité d'histoire des religions (1949)
• Le Sacré et le Profane (1956)
• Aspects du mythe (1963)
• Le mythe de l'éternel retour (1969)
• Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974)

Opere literare

• Maitreyi (1933)
• Întoarcerea din rai (1934)
• Huliganii (1935)
• Domnişoara Christina (1936)
• Nuntă în cer (1938)
• Pe strada Mântuleasa (1968)
• La ţigănci (1969)
• Noapte de Sânziene (1971)
• Bătrânul şi birocratul (1974)
• Romanul adolescentului miop

Lucrările publicate în limba română

• Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediţie curentă, Humanitas, 2004
• Gaudeamus, 1929 ediţie curentă, Humanitas, 2004
• Isabel şi apele diavolului, 1929, ediţie curentă, Humanitas, 2003
• Solilocvii, 1932
• Maitreyi, 1933, roman indian
• Oceanografie, 1934,
• Întoarcerea din rai, 1934, ediţie curentă Humanitas, 2003
• Lumina ce se stinge, 1934, ediţie curentă Humanitas, 2003
• Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
• India, 1934, ediţie curentă Humanitas, 2003
• Caietele maharajahului, 1934, ediţie curentă Humanitas, 2003
• Huligani, 1935, ediţie curentă Humanitas, 2003
• Şantier, Roman indirect, 1935, ediţie curentă Humanitas, 2003
• Domnişoara Christina, 1936 ediţie curentă Humanitas, 2003
• Cosmologie şi alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
• Şarpele, 1937
• Fragmentarium, 1938
• Nuntă în cer, 1938
• Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediţie curentă Humanitas, 2003
• Nopţi la Serampore, 1940 ediţie curentă Humanitas, 2003
• Mitul reintegrării, 1942
• Salazar şi revoluţia în Portugalia, 1942
• Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006
• Insula lui Euthanasius, 1943, ediţie curentă Humanitas, 2003
• Comentarii la Legenda Meşterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
• Pe strada Mântuleasa, 1968, ediţie curentă Humanitas, 2004
• Noaptea de Sânziene, 1971
• În curte la Dionis, 1977, ediţie curentă Humanitas, 2004
• Tinereţe fără tinereţe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediţie curentă Humanitas, 2004

Lucrările publicate în limbi străine

• Os Romenos, latinos do Oriente, 1943, Despre Români, latinii orientului, apare în limba portugheză
• Yoga, 1936, apare simultan în limbile franceză şi română
• Tehnici ale Yoga, 1948
• Yoga. Nemurire şi libertate, 1954
• Făurari şi alchimişti, 1956
• Tratatul de istorie a religiilor, 1949, ed. a doua, 1966
• Mitul eternei reîntoarceri, 1949
• Şamanismul şi tehnicile extazului, 1951
• Imagini şi simboluri, 1952
• Naşteri şi renaşteri, 1958
• Mefistofel şi androginul, 1962
• De la Zalmoxis la Genghis Han, 1970
• Mituri, vise, mistere, 1957
• Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 1976-1983
• Briser le toit de la maison, 1986
• The Quest ( titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969
• Sacrul şi profanul(1956)

Opere memorialistice

• Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediţie curentă, Humanitas, 2004
• Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)
• Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
• Jurnal portughez şi alte scrieri, Humanitas, 2006
• Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006