J.Al.Steriadi (1880-1956) - Pictura

[altmariusart]

Experienţa impresionistă în arta românească a ridicat diferite problematici în rândul istoricilor, criticilor de artă şi al cunoscătorilor deopotrivă. Într-unul din studiile sale, Eleonora Costescu face câteva observaţii cu privire la tendinţele impresioniste în ţara noastră: “La noi impresionismul n-a fost acceptat nicioadată în litera lui (…), ci ca o simplă problemă a picturii de plein-air, căreia pictorii noştri i-au găsit întotdeauna rezolvări conforme temperamentului şi gustului lor (…) impresionismul a putut stimula imaginaţia creatoare a unor artişti români, care i-au adus însă de fiecare dată (…) o serie de amendamente de mai mică sau de mai mare anvergură.” (Eleonora Costescu, “Impresionismul în pictura românească. Jean Al. Steriadi”, în “Arta”, nr. 7/1974, p. 16, apud Călin Dan, “Jean Al. Steriadi”, Ed. Meridiane, Bucureşti 1988, p. 98, nota 290 şi nota 275)

La aceste consideraţii se impun câteva observaţii de natură istorică: pătrunderea impresionismul în arta românească este strâns legată de gruparea “independenţilor” şi de expoziţia acestora din 1896, devenind în jurul anului 1900, “un fenomen de epocă” ce se manifestă cu aceeaşi intensitate şi după primul război mondial, în cadrul Societăţii “Tinerimea Artistică”. O altă observaţie importantă în urma studiului influenţelor impresioniste în arta românească este dubla tendinţă specific impresionismului românesc: pe de o parte putem vorbi despre idilismul post-grigorescian, pe de altă parte, tendinţa spre o cercetare a efectelor luminii.

Referindu-ne la impresionismul românesc, constatăm o distincţie între ideea de scientism experimentalist al impresioniştilor francezi şi conceptul românesc, dominat de mai mult romantism, mai ales în ceea ce priveşte valorile naţionale şi constituirea acestora. Astfel, artiştii români profită de lecţia impresionistă, dar optează pentru tematici inspirate din viaţa satului: peisaje idilice, cu ciobani, turme, ţărănci, hore şi mai rar portrete ori nuduri.

Steriadi, Petraşcu, Pallady, Ressu, sunt câţiva dintre societarii “Tinerimii Artistice” ce formează, ceea ce se cheamă “primul impresionism”, un impresionism conjugat cu tendinţele artistice româneşti ale vremii, un impresionism bazat pe principiile unei “reacţii idealiste” la conceptele realiste ale curentului francez. Fiecare dintre aceşti artişti, preocupaţi de problemele curentului, adoptă impresionismul cu o “reţetă” proprie, în urma unor experienţe legate fie de problematicile vizualităţii – cum este cazul lui Steriadi -, fie de o opţiune personală, ori de anumite experienţe “revelatoare” manifestate în contact direct cu impresionismul.

Rămânând în sfera picturii lui Steriadi, descoperim în cronicile ce au consemnat activitatea artistului, apelativul de “impresionist în felul său” (B. Brănişteanu, în “Adevărul “, 11 decembrie 1906, apud Călin Dan, “Jean Al. Steriadi”, Ed. Meridiane, Bucureşti 1988, p. 46 şi nota 355). Mai târziu, în 1912, A. Jeanjaquet schiţează legăturile artistului cu problemele plein-air-ului : “…Schiţele sale te reţin prin chipul cu care ele sunt luate pe o apă sau pe un cer a căror culoare nu e deloc banală” (citat în Călin Dan, op. cit., p. 46 şi nota 356). Cel de-al doilea text, mai clar decât primul, ne oferă o descriere mai impersonală a picturii lui Steriadi, ce nu ne aduce în mediul specific impresionist, unde formele se dizolvă sub efectul luminii. Alături de artişti ca Monet, Sisley, dar mai ales Pissaro, Steriadi poate fi încadrat în ceea ce o constituie semnificaţia mai largă a conceptului de impresionism, dar care împreună cu Dărăscu şi Mützner, atestă existenţa unui impresionism românesc.

Atras de impresionism încă din perioada studiilor la Paris, aşa cum afirma el însuşi, pictorul Steriadi adoptă această mişcare în urma unor dezbateri personale relativ lente, manifestând explorarea luminii şi efectul acesteia asupra formelor. Momentul zilei preferat de Steriadi este lumina crudă, fără umbre a amiezii, aerul încins de caniculă. Atmosfera diafană a răsăritului sau apusului cu umbrele lungi nu-l interesează pe artist.

În opera “Balcic”, casele sunt înşiruite, suprapuse ori se amestecă în peisajul dealurilor aride, formând un cadru specific dobrogean, tratat uneori cu tuşe mici şi energice, formând fiecare o suprafaţă aparte, alteori cu tuşe mai largi, amestecând tonurile, conferind picturii sale atât complexitate cât şi autonomie. Cu toate acestea, Steriadi nu operează acea dizolvare totală a formei specifică impresionismului, obiectele sale nu-şi pierd niciodată linia construcţiei, desenul interior.

Extraordinar experimentator şi un pictor împătimit, pentru Steriadi, actul creator era mai ales un act intelectual. Opera acestuia trebuie înţeleasă în toată diversitatea sa, fără a opera vreo distincţie sau a conferi o anumită preeminenţă uneia dintre zonele sale: grafica sau pictura. (M.N.)

[silvian dobre]

multumim  frumos  pentru  postare! !