Istanbulul bragagiilor, iaurgiilor și al vocilor celor care nu se aud în romane

[altmariusliterar2]

 18 July 2016 Cristian Teodorescu

 Zoom

Un mare roman despre oameni mărunți. Ăsta ar fi primul răspuns la întrebarea de ce-ai citi această carte a lui Pamuk despre iaurgiii, pilafgiii și bragagiii pripășiți la Istanbul pe la mijlocul secolului trecut. Ce-i face, însă, pe acești vînzători ambulanți, de care e plin marele oraș, atît de interesanți, încît cineva să scrie despre ei un roman de 600 de pagini? Luați în parte, acești inși nu înseamnă mai nimic. Se luptă să trăiască de pe o zi pe alta, se ceartă și se împacă între ei, se mai și păcălesc unii pe alții, în timp ce marea lor problemă e cum să înșele autoritățile. Chiar și cei mai cinstiți dintre ei au conștiința încărcată în această privință. Fie că și-au construit fără autorizație maghernițele de la marginea orașului, fie că n-au „patentă” pentru comerțul lor ambulant, așa că din mai nimicul pe care-l agonisesc zilnic trebuie să mituiască polițiștii, funcționarii de la Primărie și agenții de tot felul, ca să fie lăsați în pace.

Cei mai pîrliți dintre ei – fiindcă și sărăcia e de grade diferite! – își răpesc viitoarele neveste din satele de unde au plecat. Operațiunile astea matrimoniale uneori sînt riscante: se pot lăsa cu vărsare de sînge, dar cel mai adesea sînt urmate de împăcări intermediate de vreo rubedenie mai înstărită. Ei, și ce mare chestie e asta? Obiceiuri turcești! Odată ce ai pătruns în această lume de la marginea Istanbulului, pe urmele lui Mevlut Karataș, nu-ți vine să-l mai lași deoparte pe iaurgiul și bragagiul lui Pamuk, cel ce a mai încercat și alte îndeletniciri după ce a ajuns în orașul care, pentru el, e capitala lumii.

Țărănușul din Anatolia rămîne cu gura căscată la ceea ce vede la Istanbul, numai că n-are vreme să se lase uimit de reclamele uriașe din care o femeie arătoasă îl îndeamnă să se spele cu săpun Lux și nici să facă plimbări pe malul Bosforului. Tatăl lui l-a adus aici ca să-l pună la munca de iaurgiu ambulant și să meargă la școală. Astea sînt marile ambiții ale țăranului turc analfabet venit la Istanbul: să aibă afacerea lui și să-și dea băieții la învățătură. Nici aici n-ar fi nimic special, chiar dacă, în primele pagini, Pamuk, luînd tonul romancierului clasic, își momește cititorii cu promisiunea că le va istorisi întîmplările ciudate prin care a trecut eroul său. De fapt, descoperi pe parcurs, adevăratul erou al romanului e orașul, cu lumile lui care se întîlnesc, fără să se amestece, și care se schimbă, pe an ce trece, pînă cînd devine de nerecunoscut. Cum însă o asemenea treabă depășește puterile unui singur povestitor, după cîteva zeci de pagini, peste vocea autorului se bagă personajele care încep și ele să povestească, la concurență cu el, sau să facă diverse observații despre unii și alții, dar și despre ei înșiși, încît treptat ajungi să nu mai ții socoteala celor care au și ei ceva de povestit în romanul lui Pamuk. Toți ăștia sînt vocile lumii care-i iau autorului vorba din gură, într-o atmosferă de petrecere de cartier unde, în afară de bragă și siropuri, se mai bea și rachiu pitit pe sub mese. Ei povestesc despre afacerile lor, despre loviturile de stat din Turcia, despre luptele de stradă dintre partidele de dreapta și de stînga în care se bagă cei mai tineri, unii din convingere, alții din interes. Și în timp ce bărbații se laudă că ei sînt cei care fac și dreg, nevestele conduc gospodăriile lor amărîte și le dau gîndirea cum să-și vadă de afaceri, ca să nu moară de foame. Cu țesătura sa impunătoare și totodată prietenoasă, O ciudățenie a minții mele, chiar dacă n-are strălucirea altor romane ale lui Pamuk, îi va face pînă și pe adversarii acestui mare scriitor să accepte că a luat premiul Nobel mai ales pentru valoarea sa literară, nu doar în calitate de „caz” turcesc al apărării drepturilor omului de azi și de pe vremea genocidului armenilor.

Orhan Pamuk, O ciudățenie a minții mele, traducere de Luminița Munteanu, Editura Polirom, 2016.