Plicurile cu chibrituri și idei ale lui Eco

[altmariusliterar2]

 11 July 2016 Cristian Teodorescu

http://www.catavencii.ro/plicurile-cu-chibrituri-si-idei-ale-lui-eco/

Vechi fumător de pipă și de țigări, Umberto Eco a descoperit, ca utilizator, chibriturile firmei italiene Minerva, cu pliculețele lor pe care deținătorul își putea nota un număr de telefon sau o idee. Așa s-au născut ideea și titlul rubricii sale din săptămînalul Espresso. Eco a scris acolo, pe scurt, despre cele mai diverse lucruri și întîmplări, începînd din 1985 și pînă în acest an. Semioticianianul devenit romancier știa să descopere ideile din spatele semnelor, cu puterea de pătrundere și cu umorul personajului său William din Baskerville, călugărul-detectiv dinNumele trandafirului.

În Cronicile unei societăți lichide, Eco a pus laolaltă texte publicate între anii 2000 și 2016, le-a scris și introducerea, dar n-a apucat să vadă apărută cartea. Pentru cineva care era convins că omenirea a apărut din întîmplare și că planurile noastre depind de ceea ce ne aduc în cale capriciile întîmplării, faptul că a murit înainte de publicarea cărții n-a fost, probabil, un motiv de regret, ci ultima confirmare a unei vechi convingeri. Spre deosebire de moșii acriți care spun, una-două, „pe vremea mea”, Eco avea o curiozitate pentru care l-ar fi putut invidia mulți oameni tineri și o minte care a funcționat impecabil pînă în ultima clipă. În privința integrității minții sale, Eco admitea, în rarele lui momente de modestie, că a avut un noroc de care alți congeneri ai săi n-au avut parte.

Omul care a avut în cele două biblioteci ale sale peste 50.000 de cărți nu disprețuia Wikipedia, chiar dacă a observat pe pielea lui că avea și greșeli, pe care le-a corectat el însuși. Ceea ce îl speria la această enciclopedie a Internetului era că oricine poate adăuga prostii la articole corecte. Părerile lui Eco despre net, în general, trec de la disprețul cel mai profund la o acceptare optimistă. Net-ul găzduiește prostii care înainte nu depășeau nivelul pălăvrăgelii de cîrciumă; aici orice idiot își poate da cu părerea, dar există și lucruri care merită să fie citite și transmise astfel publicului celui mai larg. Pe net, constată Eco, găsești o mulțime de site-uri extremiste, dar și mai multe site-uri care combat cu succes extremismul. Marele cal de bătaie al acestui romancier care s-a îndeletnicit și cu antropologia e televizorul, cu talk-show-urile sale care mai de care mai idioate, care au dus la apariția sindromului de a face orice ca să fii văzut la televizor. De la clasicul idiot care țopăie, ca să intre și el în imagine, la cei ce sînt în stare să comită blestemății, uneori fioroase, doar ca să ajungă la știrile TV.

Chiar dacă acceptă utilitatea telefonului mobil, Eco nu înghite acest obiect care te face martorul vieții particulare a necunoscuților care-l folosesc lîngă tine. Dacă, la început, mobilul te ajuta să pari altfel decît ceilalți, acum, remarcă Eco exasperat, duce la dispariția vieții personale, care se transformă într-o indistinctă viață de grup în care toți știm totul despre toți. Și astea sînt doar o mică parte dintre observațiile lui Eco despre lumea în care trăim. Micile lui analize despre politicieni, mass-media, industria porno, conspirații, religie și filosofie și, nu în ultimul rînd, despre femei, cărți, prostie și nebunie te ajută să nu te scufunzi în lichiditatea tot mai lipsită de repere a societății în care înotăm fără să știm încotro ne ducem. Căci, în afară de uriașa lui cultură și de încrederea sa netulburată în rațiune, Eco avea un energic bun-simț pe care uneori, ca și Narcis, gînditorul îl pierde, luat de apa admirației de sine.

Umberto Eco, Cronicile unei societăți lichide, traducere de Oana Sălișteanu și Maria Boghiu, Editura Polirom, 2016.