Ion Dur - Cum a iubit Nae Ionescu?[1] Naufragii amoroase.

[altmariusideea]

 https://anthropos.ro/ion-dur-cum-a-iubit-nae-ionescu-naufragii-amor...

Naufragii amoroase. Nu știm cît au înțeles discipolii din drama soției lui Nae Ionescu, măcar o parte din ei. Dacă ar fi știut paginile de jurnal atît de triste, de dramatice scrise de Elena-Margareta Ionescu, Mircea Vulcănescu, de pildă, și-ar fi mlădiat altfel, mai critic, amintirile sale despre popasurile amoroase ale profesorului[2], un itinerariu în care și-a făcut loc, credem, și un anume gen de frivolitate, îngăduită, pare-se, așa de ușor de fibra tare metafizică și teologică a cuceritorului.

Cel ce a scris Dimensiunea românească a existenței formulează, inițial, un criteriu aș zice „meta-fizic”, oarecum șubred, criteriu care este deopotrivă general-valabil și de aceea „slab” în cazul lui Nae Ionescu: „Cel care n-ar urmări în viața lui un fir călăuzitor al peregrinării lui în căutarea feminității, ci ar vedea în nestatornicia lui față de femei reflexul unui rost vulgar, s-ar înșela tot atît de mult cît s-ar înșela și acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginți (s.n., ID).”[3]

Mai mult decît atît, ucenicul lui Nae Ionescu află și justificări (temeiuri?!) ale unei atare peregrinări în „setea nesecată de «experiență», care iscodește posibilitățile ascunse-n fiecare ființă spre a le face să se istovească luînd chip”, sau forma a unei „căutări de absolut, de ispitire a vieții formelor, pentru a găsi, dincolo de ele, miezul lor neschimbător”.

În „prima dragoste”, după același ucenic, Nae Ionescu are o experiență insolită, simbolică, trăind o „noapte albă” alături de cea dintîi femeie din viața lui: „Am petrecut, îi mărturisea tinerește și victorios lui Vulcănescu, o noapte albă. Noaptea de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lîngă ea, privind-o cu adorație, destăinuindu-mă și pradă entuziasmului, dar fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta (s.n., ID)?”

Pentru un astfel de lacăt, sunt cel puțin două chei, dintre care una este șperaclu. Cel din urmă era la Nae Ionescu. Narațiunea intimă pe care acesta o înfățișa oarecum dezinvolt în fața unui tînăr prieten (Vulcănescu nu ne spune anul mărturisirii) poate avea însă și o altă logică.

Pentru mintea și trupul lui Nae Ionescu, trupul – și mintea?! – unei tinere văzut în noapte (nu ziua) îl aruncă în mrejele seducției: e entuziast, o privește cu adorație, se destăinuie… Care-i sensul unei atare provocări sentimentale? Rezistența erotică, înfrînarea poftelor trupești, gesturi care nu avem de unde ști dacă vor fi fost tot așa înțelese și de partenera lui de o noapte. Greu de răspuns la o atare dilemă…

În pofida atu-ului cu care mărturisitorul voia să impresioneze, alții ar putea vedea în poveste fie un experiment unilateral (ilogic, dacă era vorba de iubire), fie un eșec sau blocaj senzual, o neîmplinire trupească, poate chiar astfel calificate de tînăra din acea noapte așa de albă în tenebrele ei nedeslușite. Nae Ionescu, care nu era un misogin, ar fi avut astfel o izbîndă a spiritului său, de a cărui rezistență erotică este pe deplin încîntat, și asta o spune el post-factum, cu psihologia entuziast-adorativă a propriului trup pus la rece, între paranteze de fier.

Repetăm, nu știm în ce an s-ar fi petrecut întîmplarea cu pricina. E o conjunctură ciudată care-i trezește însă, și lui Vulcănescu, o soluție dubitativă: „Legarea intuitivă a iubirii de alte rădăcini decît de pofta trupului, vedenia, prin iubire, ca în simbol, a frumuseții cea dintîi, sau bucuria de a răpi cununa-nfrînării?”

Și încă poate mai aproape de adevăr: „Fost-a pentru el dragostea de aci un mijloc de depășire a sa proprie, și femeia simbolul, chemarea și nostalgia altei vieți? Sau a fost numai un veșnic prilej de frămîntare, fără altă împlinire decît singurătatea conștiinței propriei ființe, sentimentul zănatic al neputinței dezlipirii de propriul eu (s.n., ID)? Greu de răspuns.”

Cum nu tot așa de ușor poate aprecia Vulcănescu temeiurile celorlalte legături ale lui Nae Ionescu cu amantele sale, mai cu seamă că „ecuația legăturilor lui feminine s-a sfîrșit de mai multe ori în naufragii sufletești”.

*

Simplificînd poate nepermis lucrurile, s-ar putea, după ce mai și citești empatic jurnalul deloc fericit al Elenei-Margareta Ionescu, să exclami fără să vrei: mult zgomot pentru nimic. Sau: parole, parole, parole, asta ar fi obiecția la dezlegarea misterului nopții albe, o replică pe care nu știm dacă Mircea Vulcănescu ar fi îngăduit-o atunci cînd nu avea și datele de laborator viu ale vieții unicei soții a lui Nae Ionescu.

De altfel, el însuși pare nedumerit, deconcertat în fața acestor totuși efemeride amoroase ale magistrului: „Ce-a căutat Profesorul în pasiunea lui efemeră pentru Ileana Baston? În flacăra lui arzătoare pentru Ștefania Zottoviceanu, în legătura lui spirituală și curtenitoare cu Maruca Cantacuzino, în tovărășia Elenei Popovici-Lupa, ori în prietenia lui adîncă, de la urmă, pentru Cella Delavrancea?”

Mircea Vulcănescu nu ezita să lege cumva subteran de aceste popasuri amoroase și anumite obiceiuri și tendințe ale lui Nae Ionescu, „cuc zburat din cuibul propriu”. Cum ar fi, de pildă, interesul lui pentru eleganța vestimentară pe cînd o avea ca iubită pe Maruca Cantacuzino, sau coincidența accentuării influenței publice atunci cînd profesorul era împreună cu Cella Delavrancea: „Îl socoteam, mărturisește Vulcănescu, moralmente răspunzător de multe lucruri tulburi petrecute în viața noastră publică de după 1932, de întorsătura machiavelică pe care o luaseră evenimentele interne de la venirea la putere a liberalilor: moartea lui Duca, a lui Vintilă Brătianu, exaltarea anumitor sentimente ale tineretului și sterilizarea altor tendințe politice ale lui, pe care eu le socoteam bune.”

Enigma legăturii lui Nae Ionescu cu celebra pianistă – pasiune sau prietenie? – o va descifra M. Vulcănescu abia în 1940, cu puțin înainte de moartea acestuia, cînd a simțit în vila sa plutind „o atmosferă de dulceață, de liniște, de lumină”, în timp ce pe masa de lucru a filosofului domina „bustul femeii iubite”, spre care el arăta interogativ: „Frumos lucru! Nu?”

Surpriza e convertită dubitativ: „Să se fi împăcat oare Nae Ionescu cu sine și cu viața? Să fi atins echilibrul lui definitiv, ultim? Să fi fost gata a muri? E ceea ce afirmă, în amintirile ei despre Nae Ionescu, privitoare al această vreme, Maruca Cantacuzino.”

Și tot o surpriză era constatarea făcută la reintrarea în casă în ziua morții profesorului: „Deși toate lucrurile erau la locul lor, casa părea acum dezacordată. Etajera era goală. Bustul ieșit din mîinile Miliței [Pătrașcu] fusese spart și aruncat afară-n cioburi, de ciuda iconoclastă a surorii lui.”

Merge în dormitorul profesorului, unde zăcea „întins trupul lui spart”, o atmosferă care-i trezește-n minte ceva din Vestigiile lui Marcel Iancu, pictor, arhitect și eseist de origine evreiască: ...

Mircea Vulcănescu infirmă invențiile de peste timp asupra cauzei morții lui Nae Ionescu.[4] El a văzut buletinul și rețetele de la doctorii care descriau scenariul bolii, iar sora lui, presimțind o oarecare presupunere, i-a răspuns aspru: „Nu e nimic”, după care a adăugat: „Totul s-a petrecut normal. Un procuror a venit azi dimineață să ceară trupul pentru autopsie. Copiii l-au refuzat, declarînd că n-au nicio bănuială.”

*

Secretul sau enigma şi dramatismul care au marcat crepusculul personalităţii lui Nae Ionescu transpar, credem, și dintr-o fotografie pe care același Mircea Vulcănescu o privea cu nesaţ: „Îl văd pe Nae Ionescu, la el acasă, în cămara lui de lucru. În picioare, cu spatele la rafturi, se sprijină de bibliotecă. A albit, are mîinile în buzunar şi un aer în aparenţă degajat. Dar chipul e dureros răvăşit şi privirea parcă e în gardă. Pare un lup rănit care se apără de haita cîinilor ce-l înconjoară. (…)

Pe cine priveşte Profesorul, fix, cu privirea dureroasă şi dispreţuitoare, ce pare a fi străpuns o taină şi care parcă spune: „Cum? Numai atît? Adică ce vrei? Care-i noima? Adică pe mine?

Viaţa pe care a trăit-o? Moartea pe care-o vede venind şi căreia, la fel cu Roland din legendă, îi aruncă mănuşa? Ori e diavolul care vine, ca şi în Faustul goethean, să-şi ceară preţul? Şi Profesorul priveşte la el? Ori priveşte deja dincolo de ce vede?

Nimeni nu va putea răspunde.”^[5]

Cum tot aşa de greu de răspuns este, se pare, dacă Nae Ionescu a manifestat necondiţionat acel „refuz aristocratic al seducţiunilor uşoare: eroarea confuziei de planuri” şi dacă a fost întotdeauna un om întreg, aşa cum îl descria în primăvara lui 1941 acelaşi Mircea Vulcănescu: „Singur şi sigur în mijlocul forfotei din jur, ca un căpitan de corabie, stăpîn pe cîrmă, în mijlocul tălăzuirilor.”^[6]

Să fi rămas Nae Ionescu mai totdeauna un Ulysse printre sirene? Cine va putea răspunde? Şi cînd? Cert este doar că, pentru o personalitate obsedată de virtual, de posibil, de absolut dar și de politic, timpul rămîne, cum bine s-a spus, cel mai bun şi cel mai sigur silogism, și asta mai cu seamă prin ceea ce s-a scris, se scrie și se va scrie de acum înainte despre Nae Ionescu, un tipar pe care natura pare să-l fi spart.

---

[1] Ușor modificat, textul a apărut în monografia: Nae Ionescu. Între metafizică, politică și teologie, București: Ed. Muzeul Literaturii Române, 2022.

[2] v. paginile despre femeile profesorului, în Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut, ed. cit., p. 108-116; vom cita din acest fragment fără vreo altă trimitere.

[3] Vezi amintirile lui Mircea Vulcănescu, op. cit., paragrafele: „Femeile”, „Preludiu”, „Fugă”, „Menuet”, „Allegro și final”, p. 108-117; citatele fără trimiteri provin din aceste fragmente.

[4] Un comentariu dens și lung, convingător asupra acestui subiect face Dan Zamfirescu: v. Nae Ionescu, Tratat de metafizică, București: Ed. „Roza Vînturilor”, 1999, p. 268-315; sînt demontate arguții prin invocarea a varii documente, de la texte de gazetă la exegeze pertinente, epistole și mărturisiri de jurnal ale lui O. Goga, Vasile Băncilă, Petre Andrei, Armand Călinescu, Mihail Sebastian, Miron Radu Paraschivescu, Alice Voinescu, Carol al II-lea.

[5] Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 152.

[6] Idem, „Ulysse printre sirene”, Pan, nr. 3, 1-15 aprilie 1941, p. 3.

INDICAȚII DE CITARE:

Ion Dur „Cum a iubit Nae Ionescu? Naufragii amoroase” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023