Ion Dur - Cum a iubit Nae Ionescu?[1]

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/ion-dur-cum-a-iubit-nae-ionescu-credinta-unei-...

Credința unei soții trădate

Puterea credinței. Prezența lui Hristos în viața soției lui Nae Ionescu, Elena-Margareta,  e fundamentală. O ține vie, cu nădejde în puterea ei de a merge mai departe, cu speranțe divine dătătoare de energie sufletească și, paradoxal, cu iubirea ei pentru Nae aproape neștirbită. Imploră, tot în franceză, pe Iisus, pe Sfînta Tereza, pe Iuda, pe Sfînta Maria, pe Dumnezeul Atotputernic să o scape de griji și neajunsuri. În tot și în toate, trăiește în și pentru Mîntuitor. Așa ne-o dezvăluie rîndurile din 18 oct. 1935, sau cele de la miezul nopții de 23 febr. 1936, cînd scrie: „Sau Cezar, sau nimic. Am învins încă o dată; l-am acceptat pe nihil.”[2]

După șapte ani de exorcizare, cu arzînda în suflet „candelă ascunsă” a iubirii și a însingurării, o candelă închisă ermetic și despre care nu vorbește nimănui, cu sentimente neatinse de vreo întinare, în oct. 1937, în Italia, în stațiunea de la Montecatini, dar oriunde și oricînd s-ar afla, e neîncetat frămîntată de același gînd și de același dor, chiar dacă a hotărît să uite totul.

Iubirea ei pentru Nae o urmărește pretutindeni („deși mi-am dat toată osteneala să mi-l scot din suflet”): „E, probabil, singura mea dragoste adevărată, e mai tare decît toată voința mea, e mai tare decît toate sforțările mele, fiindcă e stăpîna mea: e stăpînă pe trupul meu, e stăpînă pe sufletul meu înfometat de afecțiune, pe inteligența mea, modelată aspirațiilor noastre comune.

Eram atît de fericită cînd îl știam sub același acoperiș cu mine, ca și cînd mă îmbrățișa. Cînd mergeam – cu toată deosebirea noastră de înălțime – trupurile noastre aveau același ritm. (…) Cînd ne priveam, citeam unul în sufletul celuilalt ca într-o carte deschisă. Și totuși, o asemenea dragoste a trebuit să moară.”[3]

După care descifrează și cauzele acestei îndepărtări: aspirațiile politice ale lui Nae Ionescu, ambiția și nestatornicia lui, prietenii falși, femeile care-i dădeau tîrcoale, familia ei, poate chiar invidia și gelozia celorlalți.     

E melancolică și incapabilă să simtă ceva pentru alți bărbați: „El era lumină, era strălucire; ei sunt întuneric, pămînt.” Nae, atotputernicul, era în fibrele cărnii ei, în bătăile inimii sale, în sînge și în nervi, în suflet. Se apropia de cincizeci de ani și credea că nu mai poate fi măgulită dacă vreun bărbat îi face curte, chiar dacă i se spunea „bella bionda” (frumoasă blondă). Îi e dor numai de el, de ochii și de părul lui, de mîini și de glas, de îmbrățișările și de inteligența, de dragostea lui de altădată.

*

Elena-Margareta Ionescu, sau Mitz cum i se mai spunea, trăia într-o voită complicitate cu sine: pe de o parte, spunea tuturor, inclusiv lui Nae, că nu-l mai iubește, ceea ce, uneori, aproape că credea și ea, pe de altă parte, iubirea ei pentru el e idolatrizată, îi face viața suportabilă, de la el primește în continuare o „lumină inexplicabilă”: „Dar adevărul, adevărul e numai al meu; dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta e singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e a mea și numai a mea.”[4]

E greu dacă nu imposibil de înțeles această autoamăgire, această conștientă și irezistibilă subjugare, prin care, cum spunea cînd era tot la Montecatini, dragostea lui Nae „s-a scurs în mine ca o otravă dulce, ca un filtru îmbietor mi-a încălzit sîngele, mi-a înfrigurat trupul, mi-a stimulat gîndul și m-a lăsat plină de dor. Îmi lipsește așa cum îți lipsește pîinea cea de toate zilele, cînd n-o ai”[5].

Poate înțelegem existența tragică a femeii trădate în iubire numai apelînd la parabole biblice, în ele să-i aflăm enigma, în ele să dăm peste vreun răspuns satisfăcător. Cum găsim, de pildă, în Evanghelia după Matei: „Căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară.” E o ambiție aproape diabolică de a întreține o iubire în formolul unor amintiri indelebile, substituind-o astfel realității: „Îl iubesc cu sau fără voia lui, îl iubesc cu sau fără știința lui, îl iubesc fiindcă îl iubesc. Și știu că nu merită această iubire, dar i-o dau fiindcă e a lui. N-o merită ambiția lui, n-o merită vanitatea lui, n-o merită nestatornicia lui, dar o merită făptura lui deosebită de celelalte.”[6]

Puterea sinelui cel mai adînc. Amestec de senzualitate și spirit, de iluzie vidă și speranță deșartă, aspirație spre mondenitate pe care o prețuiește totuși mai puțin decît viața sufletească, trăind în visurile ei adolescentine neschimbate, într-o casă fictivă și într-o dragoste întreținută de imaginar, Elena-Margareta Ionescu luptă cu sine pentru a se învinge. Păstrează neatinsă și cu ambiție nestinsă idealitatea unei iubiri sub forma unui real tămăduitor. Pentru ea, personalitatea lui Nae Ionescu a încremenit în stadiul cînd s-au iubit cu adevărat. Își administrează zilnic doza aceea psihedelică de iubire pentru a putea trăi, chiar dacă crede că viața, pentru ea, nu mai are niciun sens, mai cu seamă că în ceea ce a trăit pînă atunci i s-au pus de nenumărate ori „bețe-n roate”.

https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/04/ion-dur-ilustratie.jpeg?w=640 640w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/04/ion-dur-ilustrat... 96w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/04/ion-dur-ilustrat... 192w" sizes="(max-width: 320px) 100vw, 320px" />

Punctele ei fixe de sprijin sunt copiii, care s-au făcut de-acum mari și nu prea mai au nevoie de ea, chiar dacă ei rămîn, cum mărturisește, „singurul lucru care promovează existența mea, pe lîngă ceea ce am făcut pentru Nae și din el (s.n., ID)”[7]. În sinea sa e mîndră, orgoliul i se hrănește permanent din reprezentări nostalgice și din aceste rezervoare de energie vitală. Un exercițiu care, se pare, că îi reușește: „Trebuie să învingem pămîntul din noi și să triumfe spiritualitatea. Norii nu sunt poetici decît pe un cer albastru, senin, în zilele de primăvară: melancolia îmbinată cu seninătatea sufletească.”[8] Sau: „O dragoste neîmpărtășită e mai frumoasă decît una reală, care constă din hărțuieli zilnice, scene de gelozie, certuri inevitabile. E pură. Sunt nebună, nu? Ce idee! Sunt numai puțin fantască. Fantezia e răsplata nenorocului meu, e compensația răutății oamenilor, e arma mea de apărare.”[9]

Își interoghează sentimentele, dorințele, plăcerile, stilul de viață, o încearcă autoironia în raport cu toate acestea, i se face curte și are admiratori, comentează arta și muzica pe care le întîlnește, după cum îi place să se piardă în exercițiul introspecției, al stimei de sine, al dialogului imaginar cu sine și cu geometria exteriorului, al replicilor bogate pe care și le dau reciproc cele două ființe care se ascund în ea, în aceeași Mitz: „una care trăiește și una care o controlează pe cea dintîi”[10].  

Pe cînd avea 48 de ani, ca să uite de sine, cu toate că de fiecare dată încearcă să ajungă la sinele său cel mai adînc, călătorește și merge la cură balneară în stațiunea Montecatini, de unde pleacă la Florența (unde se va întîlni, preț de o oră, cu Principesa Elena a României), la Roma (unde asistă la un miting al cămășilor negre, care, într-un „freamăt nebun”, din „gîtlejuri tinere” strigau lui Mussolini „Eviva il Duce”), pretutindeni avînd însă ca umbră obsesivă silueta lui Nae.

O răscolește plăcut, se lasă sedusă de amintiri, arhivă care îi asigură densitatea unei vieți sufletești numai de ea știută. Scăpată de pretențiile și îndatoririle pe care le presupunea viața la București (unde singura oază de relaxare erau concertele de la Operă, comentate cu profesionalism[11]), aici, în Italia fascistă a sfîrșitului de octombrie 1937, doamna (toaletele și comportamentul ei îndrituiau un atare epitet, care-i și plăcea) Elena-Margareta se simte „un căluț sălbatic din stepă, care zburdă și se hîrjonește, fiindcă nu știe încă ce e arcanul care-l va prinde, nici mîna dresorului”[12].

Începe „romanul femeii învinse”. Stînd cumva pe liziera biografiei lui Nae Ionescu și a soției sale, continuăm să observăm ce se petrece în livingul acestor destine. Anul 1938 va fi, pentru Elena-Margareta Ionescu, unul în care începe „romanul femeii învinse, al femeii nimicite, al femeii fără mîndrie, al femeii fără urmă de amor propriu”[13]. E un an al clacării, al spovedaniei și al unui mic rechizitoriu făcut lui Nae. După ce, cu un an în urmă, suferea puțin din cauza faptului că nu mai era invitată (de niște „gîște mici și proaste”) la întîlniri mondene sau de altă natură („Oare n-am existat decît în funcție de Nae?”), acum se simte neputincioasă, obosită, tristă și plictisită de viață. E o femeie învinsă și căzută, fără voința și putința de a se mai ridica. Nu mai e nici măcar musca din diligență (vezi fabula lui La Fontaine La coche et La mouche), ci o „epavă, o epavă vie, care poartă cu durere înfrîngerea”[14]. Deviza potrivit căreia e bine să gîndești limpede și să trăiești curat capătă un nonsens. „Nu mai sunt bună de nimic”, „N-a mai rămas nimic bun în mine”, iată cheia lamentațiilor și al unei revolte în genunchi.

Se roagă la Dumnezeu să-i dea odihna veșnică, pe care n-ar vrea să și-o ia singură. E contrariată și de convulsiile societății românești, ajunsă sub dictatura lui Carol al II-lea. „Ne-am găsit un nou stăpîn. Turcii, rușii, fanarioții, toți pe rînd ne-au îngenuncheat și ne-au umilit. În vinele noastre curge sînge de sclav; nu suntem învățați să stăpînim, nici să fim liberi. Avem neapărată nevoie de un stăpîn.

Cînd mă gîndesc că această dictatură a fost prevestită de Nae încă din 1931-32. Oare nu de asta n-a mai vrut să fie sfătuitor și îndrumător al regelui?”[15]

*

Suntem în 1939. După ce a fost închis în lagărul de la Miercurea-Ciuc (1938, 13 ian.–21 iunie 1939), Nae Ionescu va avea domiciliu obligatoriu în vila sa de la Băneasa. Elena-Margareta Ionescu suportă tot mai greu jugul vieții ei. Crede că are o existență de sfînt: „Sunt zile cînd mă hrănesc cu pîine, roșii, ceai, cafea. Locuiesc într-o garsonieră mică, port ciorapi mai ieftini decît o servitoare, nu mă duc la niciun spectacol și-mi merge mai prost ca oricînd. (…) O fi vreun blestem asupra mea, care e mai puternic decît toate rugăciunile mele, decît toate străduințele mele.”[16] Din acest an, avem o însemnare a generalului Panaitescu, căsătorit cu sora lui Nae Ionescu, Antoaneta, unde se spune că profesorul i se destăinuia acesteia că soția lui era o „femeie isterică”.

Elena Margareta Ionescu e în luptă cu limita vieții, iar ceea ce o mai leagă de lumea de aici sunt, în continuare, cei doi copii: „Dacă n-ar fi fost Radu și Răzvan și n-aș considera ca o lașitate faptul de a-i lăsa fără niciun sprijin, cu siguranță că încheiam demult cu viața, care, pentru mine personal, nu mai prezintă absolut niciun interes și e un izvor nesecat de chinuri, fără întrerupere.”[17]

Finalul unei tragedii o arunca la marginile absurdului. Rîndurile din 15 martie 1940 ne dezvăluie starea năucitoare pe care o simte Elena-Margareta la aflarea morții lui Nae Ionescu: „Cum pot eu să înțeleg un asemenea lucru? Nae mort, Nae pămînt? El, care a fost numai spirit, numai inteligență și strălucire? E cu putință, Doamne, e cu putință așa ceva? Odată cu el se năruie tot ce a clădit cu talentul lui de 20 de ani încoace. N-a scris mai nimic și nu rămîne pentru mai tîrziu mai nimic de pe urma lui; și totuși, a fost omul a cărui spiritualitate a avut un efect covîrșitor asupra întregei țări.”[18]

Prezent în casa lui Nae Ionescu imediat după moartea acestuia, Mircea Vulcănescu se oprește, în amintirile sale, asupra imaginii cernite a Elenei-Margareta Ionescu: „În ușă, trandafirie și bălaie, dreaptă ca o remușcare, sau ca o statuie grecească, cu cutele Minervei pe frunte, sta-nmărmurită, biruindu-și plînsul, soția [de totdeauna a – cuvinte tăiate cu creionul în manuscris, n.n., ID] lui Nae Ionescu, mama copiilor lui, revenită în sfîrșit, ca Solveig din legenda lui Peer Gynt, la căpătîiul peregrinului, din care nu mai găsise decît trupul.”[19]

În pofida destrămării relațiilor dintre cei doi soți, deasupra tuturor dezamăgirilor pe care filosoful i le-a pricinuit ani la rînd, în forul intim al Elenei-Margareta Ionescu, iubirea ei pentru Nae a rămas neștirbită, încremenită în apogeul ei. De aici sentimentul propriei extincții, surparea enormă pe care o simte la dispariția fizică a celui pe care l-a iubit mai presus de orice: „Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinerețea mea, viața mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele și toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decît pentru tine și pentru copilașii noștri.”[20]

Și invocînd cele scrise de filosof pe un exemplar din Tristan și Isolda, pe care i l-a oferit cîndva (Procul et prope, dum vivam et ultra – „Departe și aproape, cît timp vom fi în viață și chiar după aceea”), Elena-Margareta încheie trist și cu speranța unei (re)întîlniri spirituale: „Oamenii ne-au despărțit, dar în eternitate nu ne poate despărți nimeni.”[21]

Însemnările care au urmat, cele mai multe în germană și franceză, exprimă resemnare, seninătate în cuget și multă supunere în fața divinității atotputernice.

---

[1] Ușor modificat, textul a apărut în monografia: Nae Ionescu. Între metafizică, politică și teologie, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2022. Paginile de față continuă pe cele din numărul precedent al Revistei Anthropos.

[2] Ion Dur, op. cit., p. 39. Din acest an, 1936, Nae Ionescu va locui în vila pe care şi-a construit-o la Băneasa, imobil în care a funcţionat – poate și astăzi – Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa.

[3] Ibidem, p. 40.

[4] Ibidem, p. 47.

[5] Ibidem, p. 46.

[6] Ibidem, p. 47.

[7] Ibidem, p. 57.

[8] Ibidem, p. 51.

[9] Ibidem, p. 53.

[10] Ibidem, p. 45.

[11] Despre George Enescu are impresii surprinzător de negative, chiar dacă lumea muzicală vedea în el un geniu. Iată ce spunea la 1 decembrie 1937: „Compoziţiile lui, după umila mea părere, sînt echivalente cu zero. Interpretarea lui? Uneori excelentă, dar numai uneori, atunci cînd muzica se potriveşte firii lui. Altfel… mult temperament, cînd trebuie şi cînd nu trebuie, completă lipsă de stil sau, dacă vreţi, totul stil Enescu. Bach, Beethoven, Mozart, Saint Saens, Lalo e (sic!) unul şi acelaşi lucru pentru el. Din toate scoate muzică sentimentală, uneori graţioasă, care merge la inima publicului căutător de efecte uşoare. E idealul muzicantului pentru marele public, care nu vede în muzică decît un sentiment sau joc, dar nu idei. Enescu poate fi Musset sau Watteau, niciodată nu va fi un Michelangelo sau un Dante” (v. p. 78).

[12] Ibidem, p. 73.

[13] v. Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, ed. cit., p. 90.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, p. 86.

[16] Ibidem, p. 96.

[17] Ibidem, p. 97.

[18] Ibidem, p. 98.

[19] Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut, Humanitas, București, 1992, p. 115.

[20] Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, ed. cit., p. 98.

[21] Ibidem.

INDICAȚII DE CITARE:

Ion Dur „Cum a iubit Nae Ionescu? Credința unei soții trădate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023