Diana Baraboi Bătrânețea în viziunea lui Hrabanus Maurus

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/diana-baraboi-batranetea-in-viziunea-lui-hraba...

Hrabanus Maurus, în lucrarea sa De universo libri viginti duo, în cea de-a șaptea carte, capitolul I intitulat De aetatibus hominis („Despre vârstele omului”), considera că senectus („bătrânețea”) reprezintă cea de-a șasea vârstă a oamenilor, după infantia („pruncia”, care dura până la șapte ani), pueritia („copilăria”, cea până la paisprezece), adolescentia („adolescența”, până la douăzeci și opt), iuventus („tinerețea”, vârstă care dura până la cincizeci de ani) și gravitas („maturitatea”, de la cincizeci până la șaptezeci de ani). Ultima etapă a vârstei umane este senectus („bătrânețea”, de la șaptezeci de ani), ei adaugându-i-se o parte finală, senium („istovirea forțelor”), căreia, ca un veritabil pasionat de etimologii care, de-a lungul întregii opere, a încercat să stabilească legături între etimologia unui cuvânt și semnificatul lui mistic, Hrabanus îi explică și originea: Senium autem pars ultima senectutis, dicta, quod sit terminus sextae aetatis. (De univ. 7, 1, 3) „Dar istovirea forțelor (senium) este ultima parte a bătrâneței, numită [astfel] deoarece este finalul celei de-a șasea (sextae) vârste”.

Referitor la același subiect, Hrabanus explică un al doilea termen din punct de vedere etimologic, și anume senex („bătrân”), despre care notează: Senes autem quidam dictos putant a sensus diminutione, eo quod iam prae vetustate desipiant. (De univ. 7, 1, 28) „Dar unii cred că au fost numiţi bătrâni (senes) de la o slăbire a simţurilor (sensus), pentru că acum își pierd simțurile din pricina vârstei”, continuând cu mențiunea că senex („bătrân”) este folosit doar pentru masculin, în timp ce pentru feminin se folosește termenul anus („bătrână”).   

Totuși, trebuie amintit că, în primul caz, între cei doi termeni nu există nicio înrudire din punct de vedere lingvistic, senium provenind din senex („bătrân”), în timp ce sextus provine din numeralul cardinal sex („șase”). Nici în cel de-al doilea caz nu putem vorbi de corectitudine lingvistică, întrucât senex este, cel mai probabil, derivat dintr-un vechi adjectiv *senos („bătrân”), nefiind nici măcar înrudit cu sensus, un derivat al verbului sentio („a simți”). Bineînțeles, o lucrare scrisă în secolul al IX-lea nu poate fi judecată după criteriile științifice din zilele noastre, iar pentru Hrabanus legătura dintre forma cuvântului și sensul acestuia era indisolubilă. El, precum și alți scriitori medievali, credea în forța cuvintelor și în caracterul sacru al acestora, căci cine știa un cuvânt, acela putea să-l înțeleagă, să pătrundă dincolo de bariera lingvistică, să descifreze sensul lui tainic.

Hrabanus nu a încercat nicidecum să facă un elogiu al bătrâneții, precum Cicero, care, prin glasul lui Cato cel Bătrân, îi atribuia acesteia un loc măcar egal, dacă nu superior, tinereții, nici să se consoleze (deși lucrarea a fost scrisă în anul 847, când era deja bătrân și împovărat de numeroase boli), ci a tratat acest subiect în aceeași manieră în care își obișnuise deja cititorii, ca un adevărat pedagog și doritor de a transmite mai departe toată cunoașterea de care dispunea, mai exact, oferind lămuriri etimologice, apoi alegorii susținute, de cele mai multe ori, de versete biblice.

            Călugărul Hrabanus îi aseamănă pe bătrâni cu copiii, aducând argumente științifice pentru acea vreme, și anume că oamenii cu sângele rece sunt neștiutori, spre deosebire de cei cu sângele cald, care, dimpotrivă, sunt înțelepți. Astfel, întrucât sângele bătrânilor s-a răcit, în timp ce acela al copiilor încă nu s-a încălzit pe deplin, comportamentul lor este similar: pruncii, în joaca lor, nu știu ce fac, la fel ca bătrânii care și-au pierdut puterea de judecată din pricina vârstei înaintate.

Din punct de vedere mistic, un bătrân (senex) poate fi un om care deține dreptatea deplină și o cunoaștere excelentă, așa cum s-a scris despre Avraam, care a murit „bătrân și sătul de zile” (Facerea 25, 8), căci bătrânețea cinstită nu se măsoară în ani, ci ea este reprezentată de viața neîntinată (cf. Înțelepciunea lui Solomon 4, 8-9), dar poate reprezenta în egală măsură slăbirea simţurilor sau greşeala prostească, dându-l ca exemplu pe Solomon, care, bătrân fiind, s-a îndepărtat de Dumnezeu (cf. 3 Regi 11, 4).

Hrabanus vede avantajele bătrâneții, precum și neajunsurile ei: bătrânețea este cea care îl eliberează pe om de plăceri și de poftele care l-au stăpânit în tinerețe, tot ea aduce înțelepciune; totuși, deopotrivă cu boala, ea slăbește trupul, aducând neputință, ură și tristețe.

https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/04/raban-maur_alcuin_otgar.jpg?w=141 141w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/04/raban-maur_alcui... 282w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/04/raban-maur_alcui... 768w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/04/raban-maur_alcui... 800w" sizes="(max-width: 413px) 100vw, 413px" />
Hrabanus (stânga) sprijinit de Alcuin (mijloc) își dedică opera arhiepiscopului Otgar din Mainz (dreapta)
Manuscript: Wien, Österreichische Nationalbibliothek, cod.652, fol....

Bătrânețea (senectus) are, de asemenea, mai multe sensuri din punct de vedere alegoric, ea reprezentând și viața prezentă, măcinată de suferință, dar și frumusețea virtuților, și Biserica. Maurus amintește de Profetul David, care Îl ruga pe Dumnezeu să nu-l dea uitării la vremea bătrânețelor, căci atunci îi va lipsi puterea și va avea cea mai mare nevoie de ajutorul Lui (cf. Psalmul 70, 9). La sfârșitul capitolului, Hrabanus țese o frumoasă alegorie și în jurul versetului Senectus mea in misericordia uberi (Psalmul 91, 11) „Bătrânețea mea în mare milostivire”. Bătrânețea este mereu asociată cu cărunțeala, de aceea, ea reprezintă Biserica, deoarece în ea meritele sfinților strălucesc prin lumina pe care o emană precum pletele albe. Nu fără scop s-a folosit și cuvântul „mea”, deoarece se referă doar la bătrânețea omenească, afectată de boli, care îi arată omului că sfârşitul e aproape, căci doar Biserica le va oferi oamenilor viaţa veşnică, deopotrivă cu fericirea şi frumuseţea desăvârșită, atunci când vor străluci precum îngerii lui Dumnezeu.

            La o primă vedere, pare a fi contradictoriu faptul că un singur termen poate avea simboluri atât de diferite, mai ales că Hrabanus pleca de la o analiză etimologică, greșită sau nu; dar cum poate o singură formă a unui cuvânt să explice două sau mai multe simboluri? Pentru Hrabanus textul Sfintei Scripturi era o comoară fără margini, unde fiecare termen oferea nenumărate posibilități de interpretare, iar înțelegerea duhovnicească depășea mereu litera. Așadar, cum poate fi o contradicție că bătrânețea poate reprezenta atât viața prezentă, cât și Biserica, când Hristos Însuși se numește atât „pâinea cea vie” (Ioan 6, 51), cât și „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6) și „vița cea adevărară” (Ioan 15, 1)? Când El este numit în scrierile Sfinților Părinți atât Miel, cât și Leu, iar acest din urmă simbol este folosit deopotrivă și pentru diavol? Fiecare cuvânt era încărcat de simbolism religios, iar rolul teologului era acela de a da la iveală cât mai multe sensuri spirituale.

            Hrabanus nu a lăudat bătrânețea, după cum nu a lăudat nicio altă vârstă a omului, acestea nefiind altceva decât etape de trecere spre adevărata viață care începea după moarte. Pentru el, viața pe pământ era doar un timp de pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

INDICAȚII DE CITARE:

Diana Baraboi „Bătrânețea în viziunea lui Hrabanus Maurus” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023