Ne întoarcem deci la Lâna de aur, trilogia în versuri de Franz Grillparzer, care se petrece demult și departe, la început în Colhida, pe malul oriental al Mării Negre, țară considerată „barbară“ de călătorii greci. Frumoasa, pasionata Medea, fiica regelui Colhidei, inițiată în arta magiei, se lasă fermecată de tiradele lui Jason, conducătorul Argonauților veniți să caute legendara lână de aur și să o readucă în Grecia. Știind și unde această lână e ascunsă și cum să învingă balaurul care o păzea, ea îl ajută să o fure și, fără să asculte de prezicerile tatălui ei, i se dăruiește lui Jason.
Ultima parte a trilogiei, intitulată Medea, are loc cu ani mai târziu în Corint, cetatea peloponeziacă. După multe aventuri, Medea și Jason, care acum au doi copii, au fost alungați din tărâmul natal al lui Jason. Căsătorit cu o străină, cu o „barbară“, Jason e și el disprețuit. În Corint însă, regele cetății, vechi protector al lui Jason, e gata să-l primească și pe el și pe Medea, iar fiica lui, juna Creusa, încearcă, fără succes, să o învețe pe Medea obiceiurile grecești. Un mesager venit din Delphi anunță însă în numele zeilor că și Jason și Medea sunt blestemați și proscriși, pentru că l-ar fi otrăvit pe Pelias, monarhul care îl trimisese pe Jason să caute lâna de aur. Regele Corintului, declarându-l pe Jason soț al Creusei, îl salvează pe el, dar o alungă pe Medea. Ea, acuzată pe nedrept, îi reamintește lui Jason că tot ce au făcut, bine sau rău, au făcut împreună. Jason însă o respinge. Medea își ia deci rămas bun de la el, gata să plece cu copiii ei. Când însă regele Corintului o anunță: „Copiii rămân aici.“ (v. 1132), Medea nu se mai poate stăpâni și-i strigă lui Jason: „Tu, care, prefăcut, râmâi aici / Și-n falsă puritate mă privești de sus, / Îți spun, ai să-ți frângi mâinile“ (v. 1138-40).
Știind ce se va întâmpla – Creusa va îmbrăca o haină otrăvită, o cană vrăjită va incendia palatul regal – Medea meditează avându-i încă alături pe copiii ei adormiți. La începutul lungului ei monolog ea privește cerul, mereu același: „Se lasă noaptea, stelele răsar, / Cu blânda, dulcea lor lumină, / Astăzi la fel cum au fost ieri…“ (v. 2065-6). Destinul uman, dimpotrivă, „Pe cât de neschimbată e natura, / Pe-atât de schimbător e omul, soarta lui.“ (v. 2065-6, 2071-2), și, bine înțeles, propria ei soartă. „Când îmi aduc aminte de povestea vieții mele, / Îmi pare că vorbește altă voce, că-o ascult, / Și-o întrerup: Prietene, ce spui nu poate fi!“ (v. 2073-4).
„Cea care acum nutrește gânduri ucigașe“, cum a putut fi ea cândva „atât de pură, atât de blândă, de nevinovată / Precum un prunc la sânul mamei lui?“ (v. 2076, 2079-80) se minunează Medea, aducându-și aminte cum tatăl ei, stăpânul țării, o binecuvânta atunci, împreună fratele ei. Cât de mult o iubea! Dar vai, își dă ea seama, e o minciună! „Ea te-a trădat și s-a trădat pe sine!“ (v. 2100) Ai blestemat-o să nu aibe pe nimeni lângă ea! Cuvântul tău, părinte, s-a împlinit! E „ocolită ca un animal sălbatic, părăsită de cel pentru care te-a părăsit!“ (v. 2112-3).
În drama lui Grillparzer, monologul Medei pune o întrebare greu de uitat: cum să înțelegem diferența dintre mine, cel care sunt, și viața mea, lungul șir de fapte pe care le-am făcut? Vom căuta un răspuns rândul viitor.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius