E această poveste într-adevăr despre mine?

[altmariuscultural]

Toma Pavel
România literară nr. 34-35/2022

https://romanialiterara.com/2022/09/e-aceasta-poveste-intr-adevar-d...

Iată întrebarea pe care, în drama lui Grillparzer, și-o pune Medeea, eroina născută în Colhida și ajunsă în Grecia ca soție a seducătorului Jason, după ce îl ajutase să cucerească prețioasa lână de aur. Jason însă, căruia acum i se oferă mâna Creusei, prințesa Corintului, o părăsește pe „barbara“, pe străina Medeea. Tatăl acesteia, domnitor în Colhida, o prevenise să nu-și părăsească țara și familia, dar Medeea nu l-a ascultat. Cea care de la o răscruce de drumuri la alta a ajuns aici – se frământă ea — sunt oare eu însămi, aceeași eu însămi din inocenta mea junețe? Sunt eu Medea de atunci, iubitoare și iubită? Și care, acum, aici, în Grecia, tocmai am pregătit o rochie otrăvită pentru rivala mea, Creusa, și voi da foc palatului din Corint? Sunt eu propria mea viață? Și dincolo de cazul unic al Medeii, suntem, fiecare dintre noi, identici cu suma a tot ce am făcut și ni s-a întîmplat? Acum câteva decenii, Paul Ricoeur, autor unanim respectat, a propus noțiunea de „identitate narativă“, conform căreia specificitatea fiecărei ființe umane ar fi formulată de ceea ce povestește ea însăși despre sine sau de ceea ce alții povestesc despre ea. Cuprinzând deci biografia sau autobiografia cuiva, aceste narațiuni ne-ar spune, fără greș, cine este persoana în chestiune. Așa să fie oare? Autobiografiile nu sunt ele mai degrabă un amestec de spovezi (iată ce-am săvârșit), pledoarii (și cu toate astea, n-am nicio vină) și auto-elogii (priviți cine sunt)? La fel în biografii: portretele pe care le schițează nu sunt ele mai degrabă idealizate sau uneori, dimpotrivă, prea critice? Sigur că cea mai mare parte dintre datele unei biografii trebuie să fie exacte. Da, extraordinarul om de teatru Liviu Ciulei s-a născut la București, a mers la Liceul Lazăr, a intrat la Conservator, a devenit directorul Teatrului Bulandra, a pus în scenă și a jucat în nenumărate piese, a plecat din țară, a predat la New York University, s-a întors… Dar această enumerare ne spune cu adevărat cine era el? Cum ar putea deveni „identitatea narativă“ altceva decât o listă de date? Când își aduce aminte de viața ei, povestită parcă de altcineva, Medeea lui Grillparzer exclamă: „Prietene, ce spui nu poate fi!“ Gabriel Marcel, filosof atent la bătăile tăcute ale inimii, și el declară „Eu nu sunt viața mea!“ Înaintăm pe drumul vieții înconjurați de contingență, solicitați de dorințe și de norme greu de împăcat între ele, adesea puși în situații în care nici cele mai prudente decizii nu au cum să-și prevadă consecințele pe termen lung. Pentru acest gînditor, ființa umană e mereu „pe drum“: homo viator, cum o numește el, reluând o veche formulă medievală. Putem mai degrabă să sperăm decât să știm ce se va întâmpla, hotărârile noastre fiind mai întotdeauna încercări de scurtă sau de lungă durată, rareori definitive. În trilogia lui Grillparzer, Medeea părăsește Colhida, revoltată de o fără-delege a tatălui ei (pe care nu am menționat-o) și atrasă de amorul lui Jason. Ea cel puțin știe ce imprudență sau chiar eroare a comis. Uneori însă greșim fără să știm, fără să bănuim măcar de ce și în ce fel nu am făcut ce ar fi trebuit. Așa se întâmplă în minunata legendă a lui Parsifal, despre care… pe curând.