Epistole inedite ale lui Nichita Stănescu

[altmariusliterar2]

Restituiri:
 de Nicolae Scurtu

http://www.romlit.ro/epistole_inedite_ale_lui_nichita_stnescu

Biografia şi bibliografia poetului şi eseistului Nichita Stănescu (1933–1983) sunt temeinic cunoscute datorită eforturilor istoricului literar Mircea Coloşenco (n. 1938) care a cercetat, cu atenţie, presa literară postbelică, arhive publice şi particulare, precum şi traducerile din opera acestuia ce s-au publicat în spaţiul european şi intercontinental.  Opera lui Nichita Stănescu a fost antologată, comentată şi adnotată de acelaşi sagace cercetător literar, Mircea Coloşenco, în cinci tomuri masive, ce reprezintă un autentic omagiu adus celui mai reprezentativ poet contemporan.  În ultimul tom1 sunt publicate şi unele epistole ale lui Nichita Stănescu, cam puţine, doar şaizeci, atâtea câte a identificat şi adnotat istoricul literar.  Am mai descoperit, recent, încă trei epistole ale lui Nichita Stănescu, trimise poetului Radu Cârneci, dintre care una2 s-a publicat în revista Ateneu, iar celelalte, inedite, le încredinţez acum României literare.  Epistolele acestea, deloc convenţionale, surprind printr-o dezarmantă sinceritate întrucât poetul Nichita Stănescu nu ocultează adevărul, nu ezită să comunice tot ceea ce crede şi, mai ales, ceea ce constată, cu tristeţe, anumite deziluzii şi chiar decepţii în viaţa literară.  Informaţiile privitoare la denigrările din revista Argeş, la prietenia, constantă, a lui Nicolae Breban, la cărţile pe care leapublicat în anul 1970 şi la unele colaborări la revista Ateneu, se constituie, de fapt, în mărturii extrem de preţioase pentru istoria literară contemporană.  Restitui, aici, încă două autografe ale lui Nichita Stănescu, unul pentru Victoria Ana Tăuşan – Poetei Victoria Ana Tăuşan îi sărut mâna cu emoţie, înclinându-mă în faţa inefabilului şi a feminităţii poeziei sale, Nichita Stănescu. [O viziune a sentimentelor. Versuri. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, 118 pagini] şi celălalt pentru Gheorghe Tomozei – Primului şi ultimului editor particular de după război, lui Tom, recunoştinţa lui Nichita, ianuarie, 1970. [Cinci degete. Piteşti, Întreprinderea Poligrafică Piteşti, 1970, 16 pagini. Biblioteca Argeş era coordonată de poetul Gheorghe Tomozei].  *  [Bucureşti, 2 martie 1970] Stimate domnule Radu Cârneci,  Vă mulţumesc din suflet pentru gestul colegial al revistei Ateneu de a-mi lua apărarea prin nota lui Mihail Sabin, împotriva denigrării la care am fost supus în mod sistematic de către revista Argeş.  Vă rog să mă socotiţi un cititor şi un prieten loial al revistei d[umnea]v[oa]s[tră].  Nichita Stănescu  * [Bucureşti, 1 noiembrie 1970] Mult stimate şi iubite prietene Radu Cârneci, Scrisoarea ta, datată din 13 oct[ombrie], s-a îndurat să ajungă la mine abia ieri. Ca toate scrisorile scrise în 13! Am citit-o şi am roşit de jenă pentru ceea ce s-a întâmplat cu versurile tale la revista România literară, unde de bine de rău sunt un fel de adjunct.  Îţi sunt dator o explicaţie (care bineînţeles nu justifică neapariţia sonetelor tale în revistă ci mă explică pe mine faţă de tine), cu mâna pe inimă. La începutul acestei veri am resimţit o mare deziluzie şi oboseală, în ceea ce priveşte activitatea Uniunii Scriitorilor cât şi a revistelor literare din oblăduirea ei. Nu m-am mai dus aproape la nici o şedinţă de birou şi nu m-am mai prezentat aproape deloc la revistă. Ideal ar fi fost să îmi iau un concediu fără plată aşa cum se obişnuieşte în astfel de situaţii sau în altele similare.  Neputând, însă, să-mi permit un atare lux, am profitat de vechea amiciţie pe care Nicolae Breban3 mi-o poartă şi am fost „lăsat la vatră“ pe această perioadă cu salariul devenit brusc un fel de pensie precoce.  Cărţile4 ce le-am scos în vara asta, mi-au retezat o parte importantă din datoriile de la Fond5, nevăzând în schimb nici un fel de drepturi de autor cu ochii. În schimb am stat în provincie, la părinţi, cea mai mare parte din timp, unde am compus Cartea de recitire6 cuprinzând un amplu eseu asupra scriitorilor preeminescieni, pe care-i iubesc şi de la care am tras cu urechea tot felul de minuni de limbă românească.  Aşa se face că o parte din puţinele mele relaţii de prietenie le-am neglijat, ba mai mult decât atât, nici măcar presa literară curentă n-am mai urmărit-o. Te-aş minţi dacă nu ţi-aş spune că în acest răstimp am făcut şi câteva beţii monstruoase sfârşite cu remuşcări şi angoase postalcoolice, ca să reiau, mai apoi, de la capăt şi înteţit, băutura.  Probabil că nici ţie nu-ţi sunt străine astfel de întâmplări, „cu sensul la urmă”, cum zice un proaspăt scriitor. În fine. Acum am reluat mersul la revistă, cu gând să fac câte ceva acolo pentru colegi, iar când nu, măcar să opresc unele subiectivităţi exercitate mai ales asupra domeniului atât de gingaş al poeziei, unde nu numai grijă trebuieşte ci şi delicateţe. Ţine-m-ai Doamne! Uneori mă bate gândul să renunţ şi să încerc să-mi câştig existenţa numai din scris, dar aici există riscul să scrii prea mult şi să te demonetizezi, pierzându-ţi interesul pe care l-ai stârnit pentru scrisul tău.  Am să mă interesez cu grabă de versurile tale şi am să-ţi dau o ştire în acest sens, în timpul cel mai scurt cu putinţă.  Trebuie să-ţi mulţumesc încă o dată pentru vorbele bune pe care mi le-ai scris şi pentru intenţia de a publica o elegie7 în numărul din noiembrie. Ţi-aş fi recunoscător, dacă ai avea putinţa să-mi trimiţi şi mie, la revistă, numerele din Ateneu în care sunt pomenit, ele mi-au scăpat din pricinile pe care acum le cunoşti şi îţi dai seama câtă plăcere mi-ar face să le citesc şi să le mulţumesc celor care s-au obosit scriind despre mine.  De asemeni, pregătesc pentru Ateneu un ciclu de versuri pe care ţi-l voi supune atenţiei şi aprecierii, în cel mult zece zile.  Dragul meu prieten Radu Cârneci! Dacă din când în când n-aş avea un destin mizerabil probabil că loialitatea ce există în mine pentru prietenii şi colegii mei, aş şti cum aş putea să o materializez.  Acum, în această duminică seara, de 1 noiembrie, aud de departe chiotele unei nunţi şi o armonică stridentă, întrerup aici scrisoarea şi beau ultima înghiţitură de vişinată din pahar în cinstea ta, trimiţându-ţi un sentiment ales,  Nichita  Note _______________________________ Originalele acestor epistole, inedite, se află în biblioteca poetului Radu Cârneci, iar cărţile cu autografe se găsesc în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.  1. Nichita Stănescu – Opere. [Volumul] 5. Publicistică. Corespondenţă. Grafică. Ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco. Bucureşti, Editura Academiei şi Univers Enciclopedic, 2003, p. 1020–1045. (Corespondenţă).  2. Nicolae Scurtu – O epistolă necunoscută a lui Nichita Stănescu în Ateneu, serie nouă, 51, nr. 541, septembrie 2014, p. 6, col. 1–5.  3. Nicolae Breban (n. 1934), prozator, eseist şi memorialist. Membru al Academiei Române. În anul 1970 era redactor-şef adjunct al revistei România literară. Ion Hangiu, în Dicţionarul presei literare româneşti (1790–2000), nu-l aminteşte pe Nichita Stănescu ca făcând parte din redacţia României literare.  4. Nichita Stănescu – În dulcele stil clasic. [Versuri]. Bucureşti, Editura Eminescu, [1970], 212 pagini; Poezii. [Bucureşti], Editura Albatros, [1970], 248 pagini + 1 portret (Cele mai frumoase poezii, nr. 117) şi traducerile, în limba franceză şi engleză a cărţii 11 elegii.  5. Fondul Literar a fiinţat în cadrul Uniunii Scriitorilor. A fost condus de Ioanichie Olteanu şi Traian Iancu. Avea menirea de a ajuta băneşte pe unii dintre scriitori.  6. Nichita Stănescu – Cartea de recitire. [Bucureşti], Editura Cartea Românească, [1972], 151 pagini.  7. Nichita Stănescu – Elegia a opta, Hiperboreeana (Excelsior) în Ateneu, 7, nr. 11, noiembrie 1970, p. 16.