Musulmanii ne-au surprins anul acesta prin invazia lor masivă în Europa. Au mai venit ei şi până acum, de bună seamă, dar mai puţini o dată. Iar în literatură, exilul arabilor în ţările occidentale a fost dintotdeauna un bun prilej de a descrie suferinţe, eşecuri, drame sentimentale şi sinucideri. Fie că s-au stabilit la Veneţia şi s-au creştinat precum Othello, fie că au ajuns la Londra şi au încercat să se integreze prin studii precum Mustafa Sa’eed Othman, eroul romanului Anotimpul migrării către nord i de Tayeb Salih, condiţiile exilului lor au fost întodeauna dramatice şi, din umbră, au fost pândiţi de un rău mereu ameninţător şi incontrolabil.
Romanul lui Salih a fost imediat bine primit şi apreciat de critici ca o poveste a unui geniu al romanului arab, o operă „stranie, încântătoare şi eliptică”ii, „cea mai reuşită dintre numeroasele creaţii ale literaturii moderne arabe preocupate de culturile în contact”iii.
Cele două culturi în contact sunt cea sudaneză şi cea britanică, văzute prin prisma tragediei „Othello”, cea mai populară piesă shakespeariană printre arabi. „Anotimpul migrării către nord” reprezintă astfel un caz special de intertextualitate, o întâlnire complexă între un background arabo-african şi imaginaţia europeană, o întâlnire prin care destinul lui Othello e corectat şi re-autenticizat de către un autor musulman. Cele două personaje principale ale romanului, Mustafa Sa’eed Othman şi naratorul nenumit al povestirii, sunt doi africani stabiliţi pentru mai mulţi ani în Anglia, unde, asemenea autorului Sahib, sunt trimişi la studii. Povestea începe atunci când naratorul se întoarce în satul său natal, aflat undeva pe Nil, departe de capitala Khartoum, şi găseşte acolo un străin, pe Mustafa Sa’eed, un om trecut de cincizeci de ani şi îndrăgit de localnici pentru că nu vrea decât binele satului şi al locuitorilor săi.
Într-o seară, după ce a băut mai mult, Mustafa recită un poem într-o engleză perfectă. Naratorul este luat prin surprindere şi află cu surpriză că trecutul lui Mustafa este bântuit de stafii: şi-a ucis din gelozie soţia albă, pe Jean Morris, a împins spre sinucidere alte trei amante cu care a trăit în paralel şi a petrecut şapte ani într-o temniţă din Anglia pentru crimele sale. Repetatele aluzii la Othello menţin asemănarea cu eroul lui Shakespeare, deşi Mustafa are acum o soţie africană, Hosna Bint Mahmoud, şi e vindecat de boala geloziei. Accentul cade mai mult pe trecutul lui englez şi pe contradicţiile dintre cultura britanică şi cea sudaneză, contradicţii care îl frământă şi pe narator. Din acest motiv, atunci când Mustafa dispare, înecat probabil în apele Nilului, naratorul va fi atât de obsedat de acest personaj ciudat încât la un moment dat se va recunoaşte şi în el, şi în proiecţia renascentistă a lui Mustafa.
În viziunea Barbarei Harlowiv, romanul lui Salih este o reluare a piesei lui Shakespeare în formula arabă a unui mu’aradah, adică al unui text rescris dintr-un punct de vedere opus, fie că este comic, sentimental, ironic sau serios. Prin reinterpretarea înţelesului şi reconfigurarea personajelor se dă un alt sens textului iniţial, mai potrivit pentru cititorul modern. Prin urmare, Salih nu urmăreşte atât gelozia conjugală a maurului shakespearian, cât furia colectivă îndreptată împotriva colonizatorilor britanici, şi, astfel, el răstoarnă prezentarea sentimentală a Orientului. Uciderea lui Jean Morris nu este rezultatul unei clipe de întunecare a minţii lui Mustafa, ci o acţiune calculată cu sânge rece: Sa’eed este şi Othello şi Iago în acelaşi timp, iar violenţa, duplicitatea şi ezitările lui, ca şi cele ale naratorului, sunt rezultatul întâlnirii a două civilizaţii, a două culturi, dar nu aflate în contact, ci într-un conflict deschis, aşa cum a afirmat Salih cu variate ocazii.
Sub influenţa lui Shakespeare, autorul a dorit să creeze un personaj simbolic pentru relaţia iluzorie şi incorectă dintre cultura arabo-islamică şi cea vest-europeană. Lui Salih nu i s-a părut convingător felul în care a fost primit Othello la Veneţia, după ce a acceptat poziţia unui general de armată care trebuie să lupte pentru salvarea Europei. Drama lui Othello în versiunea lui Shakespeare este una sentimentală, când, de fapt, ar fi trebuit să fie culturală. De aceea Salih îl face pe Othello al lui să îşi ucidă soţia ca un refuz al rolului impus asupra lui de cultura europeană, renunţând la perspectiva romantică asupra dramei maurului şi situând-o într-un context socio-cultural şi politic plin de duşmănii. Mustafa se simte în Anglia ca un colonizator, dar nu îşi joacă bine rolul, pentru că nu e un rol realist. De aceea vrea să se întoarcă acasă, să renunţe la rol şi să-şi regăsească rădăcinile. Dificultatea constă însă în faptul că nu se mai poate debarasa de măştile folosite atât de des în Europa. Şi acasă rămâne tot un actor. Concluzia e evidentă: niciodată nu poţi să te mai întorci cu adevărat în patrie dacă ai trăit prea mulţi ani departe de ea. Imaginea lui Othello este deci corectată de Salih prin cele două persoane colonizate de britanici, dar revenite acasă asemenea colonizatorilor. Ceea ce descoperă prea târziu aceşti doi Othello sudanezi este că rădăcinile lor sunt tăiate definitiv şi nu se mai pot bizui nici pe cei din străinătate, nici pe oamenii lor. Revelaţia e suficient de dureroasă pentru a-i împinge chiar şi la sinucidere. E o variantă sugerată de dispariţia lui Mustafa în apele Nilului după ce într-o scrisoare l-a însărcinat pe narator să fie tutorele fiilor săi şi de posibilitatea ca naratorul însuşi să nu fie salvat la finalul romanului din aceleaşi valuri ucigătoare ale Nilului.
Fenomenul suprapunerii lui Mustafa Sa’eed şi a naratorului cu Othello este un proces care face parte din „arabizarea lui Othello”, din traiectoria reprezentării lui Othello în literatura şi critica arabă cu toate oscilaţiile posibile între două limite – fascinaţia şi frica faţă de eroul shakespearian. Ele sunt ilustrate şi în alte romane, precum „Atallah” (una din formele arabe ale numelui Othello, 1960) de Mahmud Isma’il Jad Qina, „Lina” (1982) de Samar Attar, „Viaţa secretă a lui Sa’eed ” (1982) de Emile Habiby şi „Bufonul” (1973) de Muhammat Maghut.
Naratorul aflat în vizită la văduva lui Mustafa îşi aminteşte cum răposatul îi povestea de dragostea lui pentru Jean Morris şi cum a urmărit-o timp de trei ani, simţindu-se de parcă era un intrus venit să colonizeze Anglia. Ca o replică la întrebarea lordului Herbert Kitchener, cuceritorul Sudanului, adresată în 1896 adversarului înfrânt, Mahoud Wad Ahmed, de ce a venit în ţara lui ca să o pustiiască, de parcă uitase că el, Kitchener, era cel care venise în Sudan, Mustafa le va spune judecătorilor britanici atunci când îl pedepsesc pentru crimele lui: „Da, dragii mei domni, am venit ca un invadator în casele voastre: sunt picătura de otravă pe care aţi injectato în venele istoriei.”
Otrava există de ambele părţi. Când englezii au construit în Sudan căile ferate necesare pentru transportul armatelor britanice şi şcolile unde îi învăţau pe copii să le vorbească limba, au transformat, tot ei, prin „molipsire” culturală, victimele în colonizatori. De aceea Mustafa readuce otrava în viaţa femeilor albe: fanteziile sale orientale şi minciunile folosite în jocul seducerii le vor contamina, crezând că le va infecta şi pe ele cu otrava mortală. Din victimă Mustafa devine victimizator, convins sincer că va reuşi să elibereze Africa prin sex.
Opoziţia Africa-Europa transformă romanul lui Salih într-un adevărat tratat de imagologie. Ce cred în acest roman englezii despre sudanezi? Ce cred sudanezii despre englezi? Dar ambii despre ei înşişi?
Întâi, se conturează foarte clar ceea ce cred sudanezii despre ei înşişi ca naţiune. Să nu uităm că romanul a fost scris când ţările africane îşi câştigau pe rând independenţa şi era colonialismului apunea definitiv. Dar aşteptările legate de independenţă nu sunt răsplătite, violenţa şi distrugerile continuă, rasismul se menţine şi el. Pe alocuri, autorul îi face pe prietenii sau rudele naratorului să vorbească despre situaţia creată după retragerea englezilor. Astfel, unchiul naratorului, Abdul Mannan, crede că era mai multă ordine pe timpul ocupaţiei engleze, guvernul sudanez devenind cu totul neputincios după ce ţara şi-a câştigat independenţa. Dacă se apucă să construiască ceva, nu o face decât în scopuri electorale şi nu îşi duce niciodată proiectele până la sfârşit. Mahjoub, un prieten de-al naratorului, este şi el nemulţumit că toţi banii se concentrează în capitală, iar cei din provincie nu au nici şcoli, nici spitale. Ce folos că oameni cu studii în străinătate sunt în guvern, îi reproşează el naratorului, dacă nu reuşesc să facă nimic? De aceea naratorul se teme să îi povestească prea multe despre conferinţa organizată de el, unde a întâlnit noii conducători ai ţării, îmbrăcaţi elegant, cu degetele pline de inele şi cu pantofi scumpi în picioare. Toţi cei din ministere nu vor decât să trăiască confortabil, într-o încăpere cu aer condiţionat, să îşi petreacă vacanţele în Europa şi să cumpere în magazinele cele mai scumpe, nepăsându-le deloc de oamenii sărmani din junglă.
Deşi naratorul este optimist şi crede că trenurile, spitalele şi şcolile construite de englezi vor rămâne ale lor, iar limba cuceritorilor va fi vorbită fără nici un sentiment de vină sau de recunoştinţă, simte totuşi că s-ar putea să se înşele: „Vom fi din nou ceea ce eram – oameni obişnuiţi – şi, dacă suntem minciuni, suntem minciuni scornite de noi înşine.”
Părerea sudanezilor despre englezi este şi ea împărţită. Unii sunt împotriva europenilor, alţii le acceptă superioritatea. Un sudanez întâlnit de narator în tren îi explică strategiile englezilor: se foloseau de nativi ca să impună taxe şi de albi ca să îi scutească de ele, creând astfel în sufletul sudanezilor ură pentru compatrioţi şi dragoste pentru britanici. Au educat oamenii în aşa fel încât să gândească precum albii, au încurajat nulităţile şi le-au dat cele mai bune joburi pentru a-i putea conduce de la distanţă.
La o întâlnire între narator şi colegii de la Universitatea din Khartoum, printre care este şi un englez, conversaţia este paşnică, dar profund contradictorie, dovedind cât de adâncă este prăpastia care îi desparte. Mustafa este pomenit drept primul sudanez student la Oxford şi primul sudanez căsătorit cu o englezoaică. Dar tot ei îl cred şi suporterul englezilor, care îi ajuta în misiunile lor „dubioase” din Orientul apropiat. Cu atât mai mult cu cât Mustafa făcea parte din tribul nomad Ababda, care i-a ajutat ca ghizi pe englezii conduşi de Kitchener să cucerească Sudanul.
Şi politicienii de stânga, şi lorzii care l-au promovat pentru că era egalul lor prin inteligenţă şi mariajul cu o albă sunt la fel de periculoşi, crede englezul, ca şi cei care văd numai supremaţia albilor: atât extrema stângă, cât şi cea dreaptă se bazează pe aceeaşi „energie emoţională exagerată”. Mustafa, în opinia colegului englez, a fost transformat într-un clovn de un grup restrâns de britanici nesăbuiţi, care au încurajat noile superstiţii ale industrializării, naţionalizării şi unităţii arabe sau africane. Sudanezii s-au plâns de colonizare, dar, când au plecat cuceritorii, au creat o nouă legendă a neo-colonizării, dovadă că nu mai pot trăi fără britanici.
Mai sunt şi alte exemple ilustrative pentru ce cred englezii despre sudanezi sau despre ei înşişi: Maxwell Foster- Keen, un profesor de la Oxford devenit apărătorul lui Sa’eed, îi spune la judecată că este cel mai bun exemplu al felului cum au eşuat englezii în colonizarea Africii. În ciuda tuturor eforturilor depuse de britanici în a-l educa, Sa’eed se comportă de parcă atunci ar fi ieşit din junglă. Un alt englez, în casa căruia Mustafa petrece Crăciunul anului 1925, îi va spune: „Eşti un ticălos, dar nu-mi displac ticăloşii pentru că sunt şi eu unul.”
Sa’eed şi naratorul nu sunt nici albi, nici negri, nici occidentali, nici orientali, nici arabi sau europeni. Trăiesc în acel „in-between space”, în acea intermediaritate uneori mai greu de suportat decât un teritoriu clar delimitat Se aseamănă pomului african care produce şi lămâi şi portocale în acelaşi timp şi care, admirat de cei doi eroi, îi face să se întrebe dacă au îndeplinit promisiunile unei altoiri culturale. Mustafa a devenit un hibrid mai ales datorită neobişnuitei sale dotări intelectuale. La şcoală şi universitate, întâi în satul de origine, apoi la Khartoum, Cairo şi în Anglia, e un student de excepţie. Înţelege repede, reţine mult, scrie bine şi citeşte cu mare plăcere: nimic nu i se pare prea greu. Mintea lui uimitoare este „ascuţită precum un cuţit”, „muşcă şi taie ca dinţii unui plug”. Dacă ceilalţi colegi vorbesc engleza cu accent arab, el o vorbeşte ca un nativ. Simţindu-l superior, colegii îl poreclesc „englezul negru”, sudanezul cu totul excepţional care, la vârsta de 24 de ani, ajunge lector la Universitatea din Londra.
Dar calităţile intelectuale ale lui Mustafa nu-l salvează de la alienare. E izolat şi arogant. Tare ca o stâncă. O studentă îndrăgostită de el îi mărturiseşte că nu pare o fiinţă omenească, ci o maşină fără inimă. În repetate rânduri i se recomandă să îşi uite intelectul în favoarea intuiţiei şi a sentimentelor mai umane. Iar când e judecat pentru crimele sale, judecătorul îi va spune că în ciuda strălucirii sale academice este totuşi un om necugetat, pentru că n-a ştiut să se folosească de cel mai nobil sentiment pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor: dragostea de aproape. Este de fapt un defect care ascunde complexele sale de inferioritate rasială şi o hibriditate distructivă, de neînţeles. Reîntors în Africa, Mustafa va înţelege că viaţa în exil provoacă o răceală adânc înrădăcinată în suflet şi o incapacitate de a iubi cu adevărat. Este „gheaţa” nordului, pe care reuşeşte să o topească acasă, dar numai parţial. Camera lui, care ar câştiga imediat simpatia unui britanic pentru că are un şemineu în plină zonă subecuatorială, le dovedeşte sudanezilor că nu se mai poate dezbăra de partea lui „albă”.
Şi naratorul este un hibrid, dar cu o poziţie imagologică mai nuanţată. Când la întoarcerea lui în sat este rugat să dea detalii despre Anglia, le va spune consătenilor săi că britanicii sunt, cu mici diferenţe, exact ca ei: se căsătoresc şi îşi cresc copiii conform unor principii şi tradiţii încetăţenite, sunt oameni morali şi buni, au şi ei visele şi temerile lor, ceea ce îi face pe unii mai puternici, iar pe alţii mai slabi. Prin urmare, şi colonizatorii sunt oameni obişnuiţi, iar viaţa în Anglia este ca în Sudan, nici mai bună, nici mai rea. Venirea albilor în Sudan „nu a fost o tragedie, aşa cum ne imaginăm noi, nici o binecuvântare cum cred ei. A fost un act melodramatic care se va transforma, o dată cu trecerea anilor, într-un mit puternic.” Astfel, sub cerul plin de compasiune al deşertului sudanez, naratorul simte că este frate cu toţi oamenii, fie ei beţivi, hoţi, curvari sau criminali. Simte că are puterea să dărâme totul pentru ei şi să reconstruiască totul din nou, să înfrângă sărăcia şi să supună până şi soarele, făcându-l să devină smerit. În mod straniu însă rămâne nedumerit: să fie sufletul lui hibrid cel care îi dă putere sau, dimpotrivă, să fie ambiguitatea un defect de rău augur?
Plimbându-se o noapte prin sat, are o revelaţie: ceea ce i s-a întâmplat lui Mustafa i se poate întâmpla şi lui, iar ceea ce spunea uneori Mustafa despre sine, că nu este Othello, ci o minciună, ar putea fi adevărat şi despre naratorul aparţinând atât nordului, cât şi sudului. De aceea i se pare că Mustafa n-a existat niciodată, că e doar un coşmar, o obsesie, o parte a lumii sale ca o fantomă care nu se lasă dusă şi de aceea îl simte ca adversar şi prieten în acelaşi timp. Când va descuia camera lui Mustafa după moartea acestuia, îl găseşte în prag, ca o vedenie ale cărui chip şi umeri, trunchi şi picioare devin treptat ale lui şi îl fac să se trezească faţă în faţă cu propria-i imagine.
Mustafa i-a luat forma pentru a-l invita să-i continue viaţa acolo unde s-a oprit prin moarte. Naratorul ar putea-o face căsătorindu-se cu Hosna, soţia africană a lui Mustafa. E atras de ea, i se pare chiar că este singura femeie pe care o iubeşte cu adevărat. De o frumuseţe neobişnuită şi cu o ţinută nobilă, Hosna este varianta neagră a Desdemonei, a soţiei rămasă credincioasă soţului şi după moartea acestuia. Nu doreşte să se recăsătorească după dispariţia lui Mustafa, în ciuda mai multor oferte. Printre ele se află şi cea a lui Wad Rayyes, un consătean mult mai în vârstă şi un mare amator de femei. Hosna îi propune naratorului să se căsătorească cu ea de formă, pentru a o apăra de Wad, dar naratorul stă pe gânduri şi, prin ezitarea lui, o condamnă la moarte: Hosna anunţă ferm că, dacă tatăl ei o obligă să se căsătorească cu Wad, îl va omorî şi se va sinucide apoi şi ea. Ceea ce se şi întâmplă în cele din urmă, Hosna fiind dezumanizată de jocul puterilor patriarhale şi transformată într-un obiect condamnat la distrugere prin ceea ce Kate Milletv numea o colonizare „interioară”. Adevăraţii colonizatori ai femeilor sudaneze se dovedesc a fi propriii lor bărbaţi, atunci când le obligă să gândească şi să se comporte numai aşa cum vor ei. De aceea femeile din sat nu ştiu să se opună bărbaţilor ca Hosna: nici Bint Majzoub, o prietenă a naratorului, care în mod cu totul neobişnuit pentru o femeie musulmană se învârteşte numai în cercul bărbaţilor, bea alcool, fumează şi vorbeşte fără perdea despre lucruri dezmăţate, nici mama naratorului sau una din fostele neveste ale lui Wad nu înţeleg revolta Hosnei şi refuzul de a-l accepta pe Wad. Desigur că nici una dintre ele nu l-a citit pe Shakespeare, nu ar fi fugit de acasă cu un iubit neagreat de familie şi nici nu s-ar fi opus tatălui, asemenea Desdemonei veneţiene. Iată o nouă dilemă pentru narator: comparând femeile africane cu fetele neinhibate din Vest, nu poate să-şi mai dea seama unde trebuie să fie calea de mijloc. Cititorul înţelege însă că autorul condamnă structurile sociale vechi ale Sudanului şi luptă pentru o modernizare a ţării sale: „Prin sacrificiul Hosnei, se naşte, în durere şi sânge, femeia sudaneză modernă.”vi
Moartea acestei femei nesupuse, iubită de ambii eroi, ca şi moartea lui Mustafa, de altminteri, anticipează cumva şi o posibilă moarte a naratorului. Disperat că Hosna a murit, naratorul se avântă în apele Nilului, crezând că prin înot îşi va curma suferinţa. Apele Nilului reverberează cu un sunet vechi şi familiar, iar naratorul pare să intre în armonie cu valurile fluviului. Înoată până când ajunge la „jumătatea drumului între nord şi sud”, la calea de mijloc a hibridităţii, urmată de el până atunci cu mândrie. Dar încercarea e sumbră: naratorul nu mai poate continua, nu mai poate înota nici înainte, nici înapoi. Se gândeşte un moment să se predea forţelor râului, care îl fac să nu mai ştie dacă este conştient sau nu, dacă doarme sau e treaz, dacă fuge de sine sau emigrează. Brusc se hotărăşte altcumva: râul i-a devenit deodată străin, ca şi calea de mijloc, şi nu vrea să mai facă parte din el. Alege viaţa şi o dată cu ea trece de o singură parte a baricadei.
Romanul se încheie cu strigătul de ajutor al naratorului, pe care cititorul îl poate presupune ca fiind suficient de puternic pentru a fi auzit. Iar dacă naratorul este într-adevăr recuperat din apele învolburate ale Nilului, mesajul lui Tayeb Salih se conturează clar: Africa va învinge toate suferinţele lumii şi va deveni, pentru eroul mântuit de ambiguităţi, un nou centru salvator al lumii.
_______________
i Tayeb Salih, Season of Migration to the North, New York, 1968.
ii Mike Velez, „On Borderline between Shores: Space and Place in Season of Migration to the North”, College Literature, 37,1, 2010, p. 191.
iii Allen Roger, The Arabic Novel: An Historical and Critical Introduction, Syracuse, Syracuse University Press, 1995, p. 159.
iv Barbara Harlow, „Sentimental Orientalism: Season of Migration to the North”, ed. Mona Takienddine Amyuni, Season: A Casebook, Beirut, American University of Beirut, 1985, pp. 75-79.
v Kate Millet, Sexual Politics, London, Sphere Books, 1971, p. 23.
vi Mona Takieddine-Amyuni, „Images of Arab Women in Midaq Alley by Naguib Mahfouz, and Season of Migration to the North by Tayeb Salih”, International Journal of Middle East Studies, 17, 1, 1985, p. 34.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius