„Arune Pumnul e şi el ardelean, iar «ardelean» înseamnă a duce un gând până la capăt.”
(Lucian Blaga)
Aron Pumnul a fost o personalitate enciclopedică pentru epoca în care a trăit, afirmându-se ca lingvist, istoric, istoric literar, filosof, profesor, publicist, militant politic şi animator al vieţii spirituale a românilor din Bucovina. S-a născut la 27 noiembrie 1818, în satul Cuciulata, de lângă Făgăraş, într-o familie de oameni săraci. Din cauza unei boli de inimă, care îi va cauza şi moartea, începe şcoala doar la vârsta de 14 ani. Urmează clasele primare la Liceul Romano-Catolic din Odorheiul Secuiesc (1832-1836), după care devine elev la Gimnaziul din Blaj (1836-1840) şi la Liceul Episcopal de aici (1840- 1841). Etapa blăjeană are o deosebită importanţă în biografia lui Aron Pumnul, prin viaţa aspră trăită aici, prin educaţia şi morala în care erau pregătiţi elevii. Îşi termină liceul (care avea o durată de doi ani) la Liceul Piariştilor din Cluj (1841-1842), unde este coleg cu Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian, Ioan Dragoş, fraţii Buteanu, Petru Dobra, Iacob Mureşianu şi alţi fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848. Datorită rezultatelor sale excepţionale obţinute la învăţătură, la terminarea liceului este trimis, cu o bursă, la Facultatea de Teologie a celebrei Universităţi din Viena (1842- 1846). Aici Aron Pumnul a făcut temeinice studii de filosofie, teologie, istorie, literatură, lingvistică, pedagogie etc. La Viena întemeiază Societatea Teologilor Români, una din formele precursoare ale Societăţii România Jună, creată în 1871, în almanahul căreia Eminescu îşi va publica poemul Luceafărul, capodopera sa lirică. În timpul studiilor vieneze, Aron Pumnul trimite revistei lui George Bariţiu, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, primul său studiu de lingvistică, Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva.
Revenit în ţară, în 1846, ocupă, la Blaj, fosta catedră de filosofie a lui Simion Bărnuţiu. Paralel cu pregătirea cursului de filosofie, colaborează la revistele blăjene ale lui Timotei Cipariu, Organul luminarei, Organul naţional şi Învăţătoriul poporului. De asemenea, se implică activ în evenimentele revoluţionare de la 1848, fiind principalul artizan al primei adunări de la Blaj, din 30 aprilie 1848, cunoscută sub numele de Adunarea din Duminica Tomii.
Datorită participării sale la revoluţie, după înfrângerea acesteia, Aron Pumnul este condamnat la moarte de către puterea maghiară stăpânitoare în Transilvania acelei vremi, punându- se un premiu pe capul său. Se refugiază în Ţara Românească, fiind numit, de către Nicolae Bălcescu, din partea Guvernului Provizoriu de la Bucureşti, comisar de propagandă pentru judeţul Râmnicu Sărat, având misiunea de a explica poporului spiritul noii Constituţii. Odată cu intrarea trupelor otomane şi ţariste în cele două principate, comisarii de propagandă sunt nevoiţi să ia calea exilului. Aron Pumnul se refugiază în Bucovina, trecând prin peripeţii care constituie o autentică pagină de roman. Dacă nu s-ar fi refugiat în Ţara Românească, iar apoi în Bucovina, el ar fi avut soarta dramatică a multor lideri revoluţionari transilvăneni, care au fost executaţi (Constantin Romanu Vivu, Ioan Buteanu, Al. Bătrâneanu, Vasile Simonis, Ştefan Moldovan, Ioan Dan, Vasile Turcu).
La Cernăuţi, Aron Pumnul este întâmpinat de către Iraclie Porumbescu, tatăl viitorului mare compozitor, care îl introduce în familia Hurmuzachi, a vestiţilor boieri patrioţi. Fiind deja un nume cunoscut, este cooptat, pentru scurt timp, redactor la ziarul Bucovina, scos de fraţii Hurmuzachi. În 1849, înfiinţându-se prima catedră de limba şi literatura română la Gimnaziul Superior din Cernăuţi, devine, prin concurs, titularul acestei catedre.
De Bucovina se leagă cei mai rodnici ani din viaţa lui Aron Pumnul. Aici se manifestă el ca un autentic „apostol al românismului”. În Bucovina, Aron Pumnul „a avut acelaşi rol ca Lazăr în Bucureşti. El a deşteptat conştiinţa naţională a românilor bucovineni. Aceasta este partea cea mai luminoasă a activităţii sale”, scria, pe bună dreptate, Constantin Loghin1. Mai întâi, Aron Pumnul obţine aprobarea autorităţilor pentru a organiza un ciclu de conferinţe literare, în care a vorbit despre originea latină a limbii şi a poporului român. Pentru satisfacerea nevoilor didactice ale învăţământului în limba română, Aron Pumnul redactează o gramatică a limbii române, în nemţeşte, traduce manuale în limba română, tipărind apoi patru tomuri din faimosul său Lepturariu, tomuri care, divizate în opt secţiuni, formau manualele de limba şi literatura română pentru cele opt clase ale gimnaziului.
Lepturariul său reprezintă prima crestomaţie a literaturii române, incluzând texte bisericeşti, creaţii folclorice şi ale unor scriitori culţi din toate provinciile locuite de români, devansând, cu mai bine de un deceniu, Conspectul asupra literaturei române şi a literaţilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică (I, 1875; II, 1876), datorat lui Vasile Gherman Pop. Unitatea culturală şi lingvistică a românilor era menită să sugereze unitatea lor politico-geografică. Chiar şi concepţia lui lingvistică, fantezistă şi, de la un punct, aberantă şi ridicolă (pentru care a şi fost aspru criticat de Maiorescu, blamat de Petrino, satirizat de Alecsandri), se subordonează, în cele din urmă, idealului naţional. În fond, Aron Pumnul a subliniat originea latină a limbii române, pe care a încercat să o apere de influenţele străine.
Aron Pumnul a întemeiat prima bibliotecă de cărţi româneşti, găzduită chiar în casa lui, printre elevii care aveau grijă de această bibliotecă numărându-se şi Mihai Eminescu. Când I. G. Sbiera a iniţiat Societatea pentru Cultura şi Literatura Poporului Român din Bucovina (aceasta a fost denumirea propusă, neaprobată de autorităţi!), care alesese printre membrii ei de onoare şi pe mitropoliţii ardeleni Şaguna şi Şuluţiu, pe Cipariu, Bariţiu, A.T. Laurian, Al. Papiu Ilarian, Alecsandri şi Bolintineanu, Aron Pumnul figurează printre membrii celui dintâi comitet de conducere al acestei prestigioase societăţi literare şi culturale, o autentică Academie a Bucovinei.
Aron Pumnul s-a implicat în primele alegeri libere din Bucovina autonomă (1861) şi a depus mari eforturi pentru acordarea de burse unor studenţi merituoşi, dar săraci.
În 1860, este chemat profesor la recent înfiinţata Universitate din Iaşi, propunându-i-se un salariu mai mare, dar refuză această ofertă, spunând că locul său este lângă tinerii bucovineni, pe care trebuie să-i educe în spirit naţional. În 1861, starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte vizibil, încât nu mai poate frecventa şcoala. „Nu pot neci trăi, neci muri”, se confesează el unui prieten. La capătul acestei suferinţe cumplite, Aron Pumnul se stinge din viaţă, în ziua de 24 ianuarie 1866, avându-l la căpătâiul său pe Mihai Eminescu. Avea doar 48 de ani, vârstă la care, în cazul altor scriitori, aventura scrisului abia începe. Trecerea lui în nefiinţă s-a transformat, pentru românii bucovineni, într-o adevărată zi de doliu naţional. Se ştie că la moartea lui Aron Pumnul, elevii săi au tipărit o broşură, Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitulul lor profesoriu Arune Pumnul, răpăusat într-a 12/24 ianuariu 1866, a doua poezie din această broşură, intitulată La mormântul lui Pumnul, fiind semnată „M. Eminoviciu, privatist”.
La împlinirea a 150 de ani de la moartea lui Aron Pumnul, nu i s-ar putea aduce un omagiu mai mare decât reeditându-i-se celebrul Lepturariu (1862-1864) – carte de căpătâi a lui Eminescu –, prima istorie din toate provinciile locuite de români. A doua lucrare de acest gen, datorată lui Vasile Gherman Pop, a fost reeditată în 1982, în timp ce istoria lui Aron Pumnul, apărută cu mai bine de un deceniu înainte, nu s-a bucurat de acest privilegiu, în ciuda diferenţei de valoare şi destin literar dintre cei doi autori.
Iată de ce am făcut secţiei de specialitate a Academiei Române propunerea ca reeditarea Lepturariului să fie înscrisă în planul de cercetare al unui institut de cercetare, aflat în subordinea Academiei Române, pentru că doar o echipă de profesionişti, lingvişti şi literaţi deopotrivă, poate face acest lucru, în contul obligaţiilor de serviciu (iar soluţia este una singură: o ediţie anastatică, dublată de transcrierea interpretativă a textelor).
De asemenea, posteritatea îi rămâne datoare învăţatului ardelean cu un volum în care să fie reunite toate studiile şi articolele sale, precum şi altul cu toate scrisorile păstrate de la el, cele mai multe fiind inedite.
În mod semnificativ, viaţa şi opera lui Aron Pumnul i-au inspirat (ocazionat) lui Eminescu atât debutul poetic, cu versurile amintite mai sus, cât şi cel publicistic, prin studiul O scriere critică, apărut în „Albina” din Viena, la 7/19 ianuarie 1870, în care ia apărarea fostului său profesor, atacat de poetul D. Petrino. În acest studiu, Eminescu va scrie că Aron Pumnul „a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pământeşti, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; – nu! el e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistinţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune”.
_______________
1 Constantin Loghin, Istoria literaturii române. (De la început până în zilele noastre). Ediţia a III-a revăzută, Cernăuţi, 1939, p. 151-152.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius