Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Bundestag (parlamentul german)
Berlin, 22 septembrie 2011
Distinse Domn Preşedinte Federal,
Domnule Preşedinte al Bundestag,
Doamnă Cancelar Federal,
Doamnelor şi domnilor Deputaţi,
Este pentru mine o mare onoare şi un motiv de mare bucurie să vorbesc în faţa acestei înalte Camere – în faţa Parlamentului ţării mele Germania – care se reuneşte aici pentru a reprezenta poporul, care l-a ales în mod democratic, pentru a munci pentru binele Republicii Federale Germania. Aş dori să-i mulţumesc Domnului Preşedinte al Bundestag-ului pentru invitaţia de a ţine acest discurs, ca şi pentru cuvintele pline de prietenie şi de preţuire cu care m-a întâmpinat. În acest moment mă adresez vouă, stimaţi Domni şi Doamne, desigur şi ca un conaţional care se simte legat pentru întreaga viaţă de rădăcinile sale şi participă urmărind ceea ce se întâmplă în ţara sa natală. Însă invitaţia de a ţine acest discurs îmi este adresată în calitate de Papă, de Episcop al Romei, care poartă responsabilitatea supremă pentru toţi creştinii catolici. Prin aceasta voi recunoaşteţi rolul care-i revine Sfântului Scaun în calitate de partener în interiorul Comunităţii Popoarelor şi a Statelor. Plecând de la această responsabilitate aş dori să vă propun câteva consideraţii asupra fundamentelor Statului de drept liberal.
Permiteţi-mi să încep reflecţiile mele asupra fundamentelor dreptului cu o scurtă istorie luată din Sfânta Scriptură. În prima carte a Regilor se relatează că tânărului rege Solomon, cu ocazia încoronării sale, Dumnezeu i-a permis să-i ceară o favoare. Ce va cere tânărul rege într-un moment aşa de important? Succes bogăţie, viaţă lungă, nimicirea duşmanilor? El nu a cerut nimic di acestea. A cerut în schimb “Dă-i slujitorului tău o inimă supusă, pentru ca să ştie să facă dreptate poporului tău şi să ştie să distingă binele de rău” (1Re 3,9).
Cu această istorie Biblia vrea să ne arate ce trebuie să fie cu adevărat important pentru un om politic. Criteriul său ultim şi motivaţia pentru munca sa de politician nu trebuie să fie succesul, şi cu atât mai puţin profitul material. Politica trebuie să fie o angajare pentru dreptate, care reprezintă condiţia de bază a păcii. Desigur omul politic va căuta şi succesul fără de care nu va putea intra în activitatea politică. Însă succesul trebuie să fie subordonat criteriului justiţiei, al voinţei de a face ceea ce este drept şi al înţelegerii a ceea ce este drept. Însă succesul poate să devină seducător şi astfel se deschide calea către falsificarea a ceea ce este drept şi către distrugerea justiţiei. “Renunţa la dreptate şi atunci cu ce se mai deosebeşte statul de o bandă de tâlhari?” a spus Sfântul Augustin1. Noi germanii ştim din proprie experienţă că aceste cuvinte nu sunt o simplă sperietoare. Noi am experimentat separarea puterii de dreptate, folosirea puterii împotriva dreptăţii pentru a o zdrobi, astfel că Statul a devenit instrumentul care a distrus dreptul, a devenit o bandă de tâlhari foarte bine organizată, care putea să ameninţe lumea întreagă şi să o conducă pe marginea prăpastiei. A sluji dreptăţii şi a combate nedreptatea este şi rămâne misiunea fundamentală a omului politic. Într-un moment al istoriei în care omul a dobândit o putere până acum de neimaginat, această misiune devine şi mai urgentă. Omul este în stare să distrugă lumea. El poate să se manipuleze pe sine. El poate, ca să spunem aşa, să-l facă pe om dar şi să nege omului umanitatea lui.
Cum recunoaştem acum ce este drept? Cum putem distinge între bine şi rău, între adevăratul drept şi dreptul aparent? Cererea lui Solomon rămâne problema decisivă în faţa căreia se află şi astăzi politica şi oamenii politici.
Pentru cea mai mare parte a problemelor de drept criteriul majorităţii poate să fie un criteriu suficient. Însă este evident că în ceea ce priveşte chestiunile fundamentale ale dreptului, în care sunt în joc demnitatea omului şi a umanităţii, principiul majorităţii nu este suficient: în procesul de formare a dreptului fiecare persoană care are o responsabilitate trebuie să caute ea însăşi propriile criterii de orientare. În secolul al III-lea, marele teolog Origene a justificat astfel rezistenţa creştinilor în faţa unor reglementări juridice în vigoare: “Dacă cineva s-ar afla printre Sciţi, care se conduc după legi păgâne, şi ar fi constrâns să trăiască în mijlocul lor… acesta, fără îndoială, ar acţiona foarte înţelept dacă în numele legii adevărului, care pentru sciţi este ilegalitate, împreună cu alţii care au aceeaşi opinie ca şi el, ar forma asociaţii chiar şi împotriva legilor în vigoare…”2. Pe baza acestei convingeri, partizanii din rezistenţă au luptat împotriva regimului nazist şi împotriva oricărui regim totalitar, aducând astfel un serviciu dreptului şi întregii umanităţi. Pentru aceste persoane era de o evidenţă incontestabilă faptul că dreptul în vigoare era de fapt o nedreptate.
Însă în deciziile unui om politic democrat, întrebarea dacă acestea corespund cu adevărat legii adevărului, dacă pot deveni cu adevărat legii drepte, nu este aşa de evidentă. Astăzi nu este evident de la sine, ce anume este cu adevărat drept, raportat la chestiunile antropologice fundamentale, şi poate deveni o lege dreaptă. La întrebarea cum poate recunoaşte cineva ceea ce este cu adevărat drept şi cum poate să slujească astfel dreptului în legislaţie, nu a fost niciodată uşor de răspuns iar astăzi, datorită abundenţei de cunoştinţe şi de capacităţi, o astfel de întrebare devine şi mai dificilă.
Cum se recunoaşte ce este drept? De-a lungul istoriei, organizările juridice au fost aproape întotdeauna motivate religios: în baza referinţei la divinitate se decide ceea ce este drept între oameni. În contrast cu celelalte religii, creştinismul nu a impus niciodată statului sau societăţii un drept revelat, o organizare juridică care să derive din revelaţie. În schimb creştinismul a indicat mereu, ca adevărate izvoare ale dreptului, natura şi raţiunea, armonia între raţiunea obiectivă şi cea subiectivă, o armonie care presupune că ambele sunt fundamentate în Raţiunea Creatoare a lui Dumnezeu. Astfel teologii creştini s-au asociat unei mişcări filosofice şi juridice care se formase deja din secolul al II-lea î.C. În prima jumătate a celui de-al doilea secol precreştin, a avut loc întâlnirea între dreptul natural social, teoretizat de către filosofii stoici, şi marii maeştri ai dreptului roman3. În acest context s-a născut cultura juridică occidentală, care a avut şi are şi astăzi o importanţă determinantă pentru cultura juridică a omenirii. Această legătură precreştină între drept şi filozofie a deschis calea care a purtat, trecând prin Evul Mediu creştin, la dezvoltarea juridică a Iluminismului până la Declaraţia Drepturilor Omului şi până la legea fundamentală germană, prin care poporul nostru a recunoscut în 1949, că “drepturile inviolabile şi inalienabile ale omului sunt fundamentul oricărei comunităţi umane, al păcii şi al dreptăţii în lume”.
Pentru evoluţia dreptului şi pentru progresul omenirii a fost decisiv faptul că teologii creştini s-au opus dreptului religios politeist, cerut de credinţa în divinităţi, şi s-au dat de partea filozofiei, recunoscând ca izvor juridic valid pentru toţi corelaţia dintre raţiune şi natură. Această alegerea o făcuse deja sfântul Paul atunci când afirma în Scrisoarea către Romani: “Cât timp păgânii, care nu au Legea, fac din fire faptele Legii, ei care nu au Legea, sunt Lege pentru ei înşişi. Ei arată că fapta Legii este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor, cât şi gândurile lor …” (Rom 2, 14-16). Aici apar cele două concepte fundamentale de natură şi de conştiinţă, în care “conştiinţa” nu este altceva decât “inima supusă” a lui Solomon, raţiunea deschisă limbajului fiinţei.
Dacă până în epoca iluminismului, a Declaraţiei Drepturilor Omului după cel de-al doilea război mondial şi până la formarea legii fundamentale a poporului nostru, problema fundamentelor legislative a fost astfel clarificată, în ultimii cincizeci de ani s-a produs o schimbare dramatică de situaţie.
Ideea dreptului natural este considerată astăzi mai degrabă o doctrină catolică, care nu merită luată în consideraţie în afara ambientului catolic, astfel că este ruşinos parcă să-i menţionezi doar şi numele. Aş vrea să arăt pe scurt cum s-a ajuns la această situaţie.
În primul rând este fundamentală teza potrivit căreia între “a fi” şi “a trebui să fie” ar exista un abis insurmontabil. De la fiinţă nu s-ar putea trece la datorie, pentru că ar fi vorba despre două orizonturi cu totul diferite. La baza acestei teorii este concepţia pozitivistă despre natură şi raţiune, care este astăzi în mod general acceptată. Dacă natura este considerată – folosind cuvintele lui Hans Kelsen – “o asociere de date obiective, legate unele de altele în relaţie de cauză şi efect”, atunci cu adevărat de la ea nu se poate obţine nici o indicaţie care să aibă vreun caracter etic4. O concepţie pozitivistă a naturii, care înţelege natura în mod pur funcţional, aşa cum o prezintă ştiinţele naturii, nu poate oferi nici o trecere către etos şi către drept, ci oferă doar răspunsuri la fel de funcţionale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru raţiune în perspectiva pozitivistă, care este considerată de mulţi ca singura viziune ştiinţifică. În această perspectivă ceea ce nu este verificabil sau falsificabil nu intră în sfera raţiunii propriu-zise. De aceea etica şi religia trebuie considerate preocupări subiective care nu intră în sfera raţiunii, în sensul strict al cuvântului. Acolo unde domneşte exclusiv spiritul raţiunii pozitiviste – adică în marte parte din conştiinţa noastră publică – izvoarele clasice ale cunoaşterii etosului şi a dreptului sunt lăsate în afara jocului. Aceasta este o problemă dramatică care interesează pe toţi şi despre care este necesară o dezbatere publică; invitaţia urgentă către acest moment este intenţia esenţială a acestui discurs.
Conceptele pozitiviste de natură şi de raţiune, viziunea pozitivistă în general asupra lumii, reprezintă în ansamblu un moment grandios al cunoaşterii şi al capacităţilor umane, la care nu trebuie în nici un fel să renunţăm. Însă ea nu poate să fie o cultură care să fie suficientă şi care să corespundă fiinţei omului în toată amploarea sa. Acolo unde raţiunea pozitivistă se consideră singura cultură suficientă, reducând toate celelalte realităţi culturale la stadiul de subcultură, ea reduce omul, ba mai mult, ameninţă umanitatea sa. Spun lucrul acesta tocmai pentru Europa, în care ambiente tot mai vaste caută să recunoască doar pozitivismului statutul de cultură dominantă, şi de fundament pentru formarea dreptului, în timp ce toate celelalte convingeri şi valori ale culturii noastre sunt reduse la stadiul de subcultură. Astfel Europa se pune pe sine însăşi, în faţa celorlalte culturi ale lumii, într-o condiţie de lipsă de cultură şi sunt provocate în acest fel curente extremiste radicale. Raţiunea pozitivistă, care se prezintă în manieră exclusivistă şi nu este în stare să perceapă ceva dincolo de ceea ce este funcţional, se aseamănă clădirilor în întregime din ciment armat dar fără ferestre, în care ne producem singuri clima şi lumina şi nu mai vrem să le primim din lumea mare a lui Dumnezeu. Şi totuşi nu putem să ne minţim că într-o astfel de lume auto-construită noi ne folosim “în secret” tot de elementele creaţiei lui Dumnezeu, pe care le transformăm în produsele noastre. Trebuie să deschidem din nou ferestrele, trebuie să privim din nou vastitatea lumii, cerul şi pământul, şi să învăţăm să ne folosim de toate aceste în mod just.
Însă cum vom facem noi acest lucru? Cum putem găsi intrarea în vastitate, în totalitate? Cum poate raţiune să găsească măreţia sa fără să cadă în iraţional? Cum poate să apară din nou natura în toată profunzimea sa, cu exigenţele şi indicaţiile sale?
Aş vrea să amintesc un proces al istoriei politice recente, cu speranţa că noi voi fi greşit înţeles şi nici nu voi suscita polemici unilaterale. Aş spune că apariţia mişcării ecologiste în politica germană, începând cu anii şaptezeci, chiar dacă nu a deschis largi ferestre, a fost şi rămâne totuşi un apel pentru un aer mai curat, un strigăt care nu poate fi ignorat şi nici dat la o parte, doar pentru că poate părea iraţional. Persoane tinere au înţeles că în raportul nostru cu natura este ceva care nu funcţionează, că materia nu este doar un material pentru dorinţa noastră de a face; au înţeles că pământul însuşi are propria lui demnitate iar noi trebuie să urmăm indicaţiile sale. Este clar acum faptul că eu aici nu fac propagandă nici unui partid politic, departe de mine acest lucru.
Atunci când în raportul nostru cu realitatea există ceva care nu funcţionează, atunci cu toţii trebuie să reflectăm în mod serios asupra întregului şi cu toţii trebuie să ne întoarcem la problema fundamentelor culturii noastre. Vă rog să-mi permiteţi să insist mai mult asupra acestui punct. Importanţa ecologiei este de acum de netăgăduit. Trebuie să ascultăm limbajul naturii şi să-i răspundem în mod corespunzător. Aş dori însă să accentuez mai intens o problemă care şi astăzi ca şi ieri este prea uşor ignorată: există şi o ecologie a omului. Şi omul are o natură pe care trebuie să o respecte şi pe care nu poate să o manipuleze după propria plăcere. Omul nu este o libertate care se creează pe sine. Omul nu se creează singur. El este raţiune şi voinţă, dar este şi natură, iar voinţa sa este dreaptă atunci când ascultă natura şi o respectă acceptându-se pe sine aşa cum este, ca unul care nu s-a făcut pe sine însuşi. Aşa şi numai aşa se realizează adevărata libertate umană.
Să ne întoarcem la conceptele fundamentale de natură şi de raţiune de la care am plecat. Marele teoretician al pozitivismului juridic, Kelsen, care la vârsta de 84 de ani – în 1965 – a abandonat dualismul între “a fi” şi “a trebuie să fie”, (papa a adăugat liber: “Mă alină faptul că la 84 de ani încă se mai poate spune ceva bun”), a spus că normele pot deriva doar din voinţă. În consecinţă natura ar putea conţine în sine norme doar dacă o voinţă le-a pus în ea. Acest lucru însă presupune existenţa unui Dumnezeu creator a cărui voinţă este exprimată în natură. “A discuta însă asupra adevărului acestei credinţe este un lucru în zadar”, spunea Kelsen5.
Aş îndrăzni să întreb: Este oare aşa? Este oare în zadar să ne gândim că raţiunea obiectivă care se manifestă în natură nu presupune o Raţiune creatoare, un Cerator Spiritus? În acest moment ar trebui să ne vină în ajutor patrimoniul cultural al Europei. Pe fundamentul convingerii în existenţa lui Dumnezeu s-a născut ideea drepturilor omului, ideea egalităţii tuturor oamenilor în faţa legii, cunoaşterea inviolabilităţii demnităţii umane în fiecare persoană şi a conştiinţei responsabilităţii omului pentru faptele sale. Aceste cunoştinţe ale raţiunii constituie memoria noastră culturală. A o ignora sau a o considera ca simplă istorie ar însemna să amputăm cultura noastră în integralitatea sa şi o privăm de integritatea sa.
Cultura europeană s-a născut la întâlnirea dintre Ierusalim, Atena şi Roma, întâlnirea intre credinţa în Dumnezeul lui Israel, raţiunea filosofică a grecilor şi gândirea juridică a romanilor. Această triplă întâlnire formează identitatea intimă a Europei. În conştiinţa responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu şi în recunoaşterea demnităţii inviolabile a omului, a fiecărui om, această întâlnire a fixat criterii de drept, a căror apărarea este misiunea noastră istorică în aceste momente.
Tânărului rege Solomon, în momentul în care a preluat puterea, i-a fost ascultată cererea. Ce ar fi dacă şi nouă legislatorilor de astăzi ne-ar fi permis să cerem ceva? Ce ne-am dori? Cred că şi astăzi, în cele din urmă, nu ne-am putea dori altceva decât o “inimă ascultătoare”, adică capacitatea de a distinge între bine şi rău şi de a stabili astfel un drept autentic, pentru a sluji astfel justiţiei şi păcii. Vă mulţumesc pentru atenţie!
Note
1 De civitate Dei IV, 4, 1.
2 Contra Celsum GCS Orig. 428 (Koetschau); cf. A. Fürst, Monotheismus und Monarchie. Zum Zusammenhang von Heil und Herrschaft in der Antike, în: Theol.Phil. 81 (2006) 321-338; citatul p. 336; cf. şi J. Ratzinger, Die Einheit der Nationen. Eine Vision der Kirchenväter (Salzburg – München 1971) 60.
3 Cf. W. Waldstein, Ins Herz geschrieben. Das Naturrecht als Fundament einer menschlichen Gesellschaft (Augsburg 2010) 11 ş.u.; 31-61.
4 Waldstein, op. cit., 15- 21.
5 Citat conform Waldstein, op. cit. 19.
Traducător: pr. Bogdan Herciu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius