Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată pe Olympiastadium
Berlin, 22 septembrie 2011
Iubiţi confraţi întru Episcopat,
Iubiţi fraţi şi surori,
Privirea spre circumferinţa largă a stadionului olimpic pe care voi îl umpleţi astăzi în număr aşa de mare trezeşte în mine mare bucurie şi încredere. Vă salut cu iubire pe voi toţi: credincioşii din Arhidieceza de Berlin şi din Diecezele germane, precum şi pe numeroşii pelerini veniţi din ţările vecine. În urmă cu cincisprezece ani, pentru prima dată un Papă a venit în capitala federală Berlin. Cu toţii avem o amintire vie despre vizita veneratului meu Predecesor, Fericitul Ioan Paul al II-lea, şi despre beatificarea Parohului Domului din Berlin Bernhard Lichtenberg – împreună cu Karl Leisner – care a avut loc chiar aici, în acest loc.
Gândindu-ne la aceşti fericiţi şi la toată ceata de sfinţi şi fericiţi, putem înţelege ce înseamnă a trăi ca mlădiţe ale adevăratei viţe care este Cristos şi a aduce mult rod. Evanghelia de astăzi ne-a readus în minte imaginea acestei plante, care este căţărătoare în mod foarte bogat în frunze în Orient şi simbol de forţă vitală, o metaforă pentru frumuseţea şi dinamismul comuniunii lui Isus cu discipolii şi prietenii săi.
În parabola viţei Isus nu spune: “Voi sunteţi viţa”, ci: “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15,5). Asta înseamnă: “Aşa cum mlădiţele sunt legate de viţă, tot aşa voi îmi aparţineţi mie! Însă aparţinându-mi mie, aparţineţi şi unii altora”. Şi această aparţinere unii altora şi Lui nu este o oarecare relaţie ideală, imaginară, simbolică, ci – aş vrea aproape să spun – o aparţinere lui Isus Cristos în sens biologic, pe deplin vitală. Este Biserica, această comunitate de viaţă cu El şi a unui pentru celălalt, care este întemeiată în Bitez şi aprofundată de fiecare dată mai mult în Euharistie. “Eu sunt viţa adevărată”; însă asta în realitate înseamnă: “Eu sunt voi şi voi sunteţi eu” – o nemaiauzită identificare a Domnului cu noi, Biserica sa.
Cristos însuşi, de data aceea, aproape de Damasc l-a întrebat pe Saul, persecutorul Bisericii: “De ce mă persecuţi?” (Fap 9,4). În felul acesta Domnul exprimă comuniunea de destin care derivă din intima comuniune de viaţă a Bisericii sale cu El, Cristos înviat. El continuă să trăiască în Biserica sa în felul acesta. El este cu noi şi noi suntem cu El. – “De ce mă persecuţi?” – Deci pe Isus îl lovesc persecuţiile împotriva Bisericii sale. Şi, în acelaşi timp, noi nu suntem singuri atunci când suntem asupriţi din cauza credinţei noastre. Isus este cu noi.
În parabolă Isus continuă: “Eu sunt viaţa cea adevărată şi Tatăl meu este viticultorul” (In 15,1) şi explică faptul că viticultorul ia cuţitul, taie mlădiţele uscate şi le curăţă pe cel care aduc rod pentru ca să dea rod şi mai mult. Ca să exprimăm cu imaginea profetului Ezechiel, aşa cum am ascultat în prima lectură, Dumnezeu vrea să scoată din pieptul nostru inima moartă, de piatră, ca să ne dea o inimă vie, de carne (cf. Ez 36,26). Vrea să ne dăruiască o viaţă nouă şi plină de forţă. Cristos a venit să-i cheme pe păcătoşi. Ei au nevoie de medic, nu cei sănătoşi (cf. Lc 5,31 ş.u.). Şi astfel, aşa cum spune Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica este “sacramentul universal de mântuire” (Lumen gentium, 48) care există pentru păcătoşi, pentru a le deschide calea convertirii, a vindecării şi a vieţii. Aceasta este adevărata şi marea misiune a Bisericii, conferită ei de Cristos.
Unii privesc Biserica oprindu-se la aspectul ei exterior. Atunci Biserica apare numai ca una din multele organizaţii într-o societate democratică, după ale cărei norme şi legi trebuie apoi să fie judecată şi tratată şi o figură aşa de greu de înţeles cu este “Biserica”. Dacă apoi se adaugă şi experienţa dureroasă că în Biserică există peşti buni şi răi, grâu şi neghină, şi dacă privirea rămâne fixată asupra lucrurilor negative, atunci nu se mai revelează misterul mare şi profund al Bisericii. Deci nu mai apare nici o bucurie pentru faptul de a aparţine acestei viţe care este “Biserica”. Insatisfacţia şi nemulţumirea se răspândesc dacă nu se văd realizate propriile idei superficiale şi eronate despre “Biserică” şi propriile “vise despre Biserică”! Atunci încetează şi cântarea fericită “Sunt recunoscător Domnului care prin har m-a chemat în Biserica sa”, pe care generaţii de catolici au cântat-o cu convingere.
Domnul continuă în discursul său: “Rămâneţi în mine şi eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi dacă nu rămâneţi în mine,… pentru că fără mine – s-ar putea traduce şi: în afara mea – nu puteţi face nimic” (In 15,4).
Fiecare dintre noi este pus în faţa acestei decizii. Domnul, în parabola sa, ne spune din nou cât este ea de serioasă: “Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa, şi se usucă. Se adună, se aruncă în foc şi arde” (In 15,6). În această privinţă afirmă sfântul Augustin: “Unul sau celălalt revine mlădiţei, ori viţa ori focul; dacă [mlădiţa] nu este în viţă, va fi în foc; deci pentru ca să nu fie în foc, să fie în viţă” (In Joan. Ev. tract. 81,3 [PL 35, 1842]).
Alegerea cerută aici ne face să înţelegem, în mod insistent, semnificaţia existenţială a deciziei noastre de viaţă. În acelaşi timp, imaginea viţei este un semn de speranţă şi de încredere. Întrupându-se, Cristos însuşi a venit în această lume pentru a fi fundamentul nostru. În orice necesitate şi ariditate El este izvorul care dăruieşte apa vieţii care ne hrăneşte şi ne fortifică. El însuşi poartă asupra sa orice păcat, frică şi suferinţă şi, în sfârşit, ne purifică şi ne transformă misterios în vin bun. În aceste momente de necesitate uneori ne simţim ca terminaţi sub un teasc, asemenea ciorchinilor de struguri care sunt zdrobiţi complet. Dar ştim că, uniţi cu Cristos, devenim vin matur. Dumnezeu ştie să transforme în iubire şi lucrurile apăsătoare şi asupritoare în viaţa noastră. Important este ca “să rămânem” în viţă, în Cristos. În această scurtă pericopă evanghelistul foloseşte cuvântul “a rămâne” de douăsprezece ori. Acest “a rămâne în Cristos” marchează întregul discurs. În timpul nostru de nelinişte şi de scepticism, în care aşa de multă lume pierde orientarea şi sprijinul; în care fidelitatea iubirii în căsătorie şi în prietenie a devenit aşa de fragilă şi de scurtă durată; în care vrem să strigăm, în necesitatea noastră, ca discipolii din Emaus: “Doamne, rămâi cu noi pentru că se face seară (cf. Lc 24,29), da, este întuneric în jurul nostru!”; aici Domnul înviat ne oferă un refugiu, un loc de lumină, de speranţă şi încredere, de pace şi siguranţă. Unde seceta şi moartea ameninţă mlădiţele acolo în Cristos există viitor, viaţă şi bucurie.
A rămâne în Cristos înseamnă, aşa cum am văzut deja, a rămâne şi în Biserică. Întreaga comunitate a celor care cred este puternic unită în Cristos, viţa. În Cristos noi toţi suntem uniţi împreună. În această comunitate El ne susţine şi, în acelaşi timp, toţi membrii se susţin reciproc. Ei rezistă împreună la furtuni şi oferă protecţie unii altora. Noi nu credem singuri, ci credem cu toată Biserica.
Biserica drept vestitoare a Cuvântului lui Dumnezeu şi împărţitoare a sacramentelor ne uneşte cu Cristos, viţa cea adevărată. Biserica drept “plinătate şi completare a Răscumpărătorului” (Pius al XII-lea, Mystici corporis, AAS 35 [1943] pag. 230: “plenitudo et complementum Redemptoris”) este pentru garanţie a vieţii divine şi mediatoare a roadelor despre care vorbeşte parabola viţei. Biserica este darul cel mai frumos al lui Dumnezeu. De aceea spune şi sfântul Augustin: “Fiecare îl are pe Duhul Sfânt în măsura în care iubeşte Biserica lui Cristos” (In Joan. Ev. tract. 32, 8 [PL 35, 1646]). Cu Biserica şi în Biserică putem vesti tuturor oamenilor că Isus Cristos este izvorul vieţii, că El este prezent, că El este marea realitate spre care tânjim. El se dăruieşte pe sine însuşi. Cine crede în Cristos, are un viitor. Pentru că Dumnezeu nu vrea ceea ce este arid, mort, artificial, care la sfârşit va fi aruncat, ci vrea lucrurile rodnice şi vii, viaţa din belşug.
Iubiţi fraţi şi surori! Vă doresc vouă tuturor să descoperiţi tot mai profund bucuria de a fi uniţi cu Cristos în Biserică, de a putea găsi în necesităţile voastre întărire şi răscumpărare şi să deveniţi tot mai mult vinul delicios al bucuriei şi al iubirii lui Cristos pentru această lume. Amin.
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius