Dificultăţile de la începutul domniei lui Constantin cel Mare

[Convergențe - Lumina]

Sfântul Împărat Constantin cel Mare

Dificultăţile de la începutul domniei

Anul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena 

Adrian Agachi 

Joi, 6 iunie 2013

http://www.ziarullumina.ro/anul-sfintilor-imparati-constantin-si-el...

Sarcina unui împărat a fost întotdeauna infinit mai grea decât a oricărui om aflat în subordinea sa. Deşi în general considerăm că o funcţie înaltă ne aduce numai beneficii şi momente plăcute, în clipa în care ajungem să o dobândim, realizăm cât de mult ne-am înşelat. Nici pentru împăratul Constantin cel Mare lucrurile nu au stat altfel, el fiind nevoit să înfrunte o serie de evenimente potrivnice încă de la debutul domniei sale îndelungate.

În primele materiale publicate la secţiunea actuală am discutat pe larg tipologia împăratului Constantin cel Mare în perioada tinereţii sale. Aminteam acolo mărturiile unor istorici bisericeşti care lăudau curajul şi setea de virtute ale tânărului Constantin. Desigur, există o doză de efect oratoric în descrierile lor, dar nu trebuie să ne imaginăm că lucrurile au stat la polul opus în realitate, aşa cum se grăbesc să afirme o serie de istorici contemporani, în pofida criteriului obiectivităţii, care stă deasupra oricărui demers de descriere a evenimentelor trecute. Sfântul Împărat Constantin a fost un general priceput, capabil să îşi motiveze soldaţii, însă niciodată un tiran, aşa cum ni-l înfăţişează unii cercetători. Nu a fost însetat de putere, dar s-a aşteptat să o dobândească într-o bună zi, aşa cum era şi normal, de vreme ce era fiul unui cezar, Constantius Chlorus. Aşadar, a fost neplăcut surprins când Galerius l-a preferat în această funcţie pe Maximin Daia, un obscur personaj a cărui calitate principală consta în docilitatea sa - mai mult o mască a propriei viclenii. Confruntat cu o atitudine ostilă din partea conducerii imperiale, Sfântul Constantin a fost nevoit să aleagă calea abilităţii diplomatice în sens pozitiv, căutând prilejul potrivit de a se elibera din ceea ce ameninţa să devină o captivitate în toată regula. Aşa cum spuneam în materialele anterioare, el a fost constrâns să fugă pe ascuns la tatăl său, căruia i-a devenit succesor la scurt timp. În pofida numirii sale drept cezar al imperiului (o funcţie secundară celei de augustus; odată cu tetrarhia au devenit disponibile două locuri de augustus şi două de cezar, cei numiţi în a doua funcţie având rolul de a-i seconda pe cei din prima), Sfântul Constantin ştia că urmează o perioadă dificilă pentru el. Au existat momente în care Apusul a avut trei conducători simultan: Constantin, Severus şi Maxentius. Prin urmare, calea cea mai potrivită de urmat era cea a alianţelor. Cu toate că Maxentius era fiul său, fostul împărat Maximian a considerat că o alianţă matrimonială cu Sfântul Constantin s-ar putea dovedi calea cea mai sigură pentru a întări puterea în zona apuseană a Imperiului Roman. El a ales să îi ofere propria fiică, pe Fausta, drept nevastă lui Constantin, iar acesta din urmă a acceptat căsătoria. Pacea dintre Constantin şi Maximian a continuat o perioadă de timp fără probleme, dar, curând, relaţiile dintre ei s-au deteriorat.

Tentativa de uzurpare şi sfârşitul lui Maximian

Maximian se retrăsese de la conducerea imperiului odată cu Diocleţian, în anul 305. În pofida acestui fapt, bătrânul conducător nu se săturase de gustul puterii, la care renunţase mai mult de frică, fiind convins că nu are cum să îl învingă pe puternicul Galerius. Poate că şi alianţa cu Sfântul Constantin o încheiase în ideea că acesta l-ar putea ajuta să ocupe din nou treapta supremă în Imperiul Roman. Iluziile lui Maximian erau hrănite de respectul pe care trupele îl aveau încă pentru el, dar şi de ideea că propriul său fiu trebuia eliminat cumva forţat din toată intriga respectivă. Ruptura dintre Maximian şi Maxentius a fost una amplă. Fiul refuza să îi întoarcă tatălui poziţia anterioară la care acesta din urmă râvnea. Aşadar, Maximian şi-a îndreptat atenţia asupra teritoriilor Sfântului Constantin. S-a dus la palatul unde locuia Constantin cel Mare şi s-a plâns de comportamentul propriului fiu, afirmând că doreşte să stea mai aproape de fiica sa, Fausta, decât de acesta. Constantin nu s-a îndoit de spusele socrului său. Maximian, însă, plănuia să îl alunge de pe tron şi să se înscăuneze în locul său. Utilizând un moment prielnic, când Sfântul Constantin plecase într-un război de uzură cu câteva triburi germanice care prădaseră ţinuturile sale aflate la graniţă, Maximian a declarat că are surse sigure care afirmă că ginerele său a murit în timpul expediţiei. Aşadar, s-a încoronat în locul acestuia. Prinzând repede de veste, Constantin cel Mare a venit înapoi şi i-a cerut socoteală socrului său, care s-a apărat cu acelaşi pretext pe care îl folosise. În cele din urmă, Maximian şi-a dat seama că situaţia devenise delicată. Avea un fiu care nu mai voia să îl vadă şi un ginere care devenise pe bună dreptate suspicios cu privire la intenţiile lui. S-a decis să apeleze la crimă şi a încercat să o atragă în complotul său pe însăşi fiica sa, Fausta. I-a cerut acesteia să scape de o parte din gărzile care păzeau dormitorul imperial. A tocmit apoi un eunuc să comită crima. Planul era ca, după ce crima fusese săvârşită, el să intre şi să ucidă pe loc asasinul, iar totul să rămână secret. Fiica sa, însă, urmând exemplul fiicei lui Saul, Micol, a afirmat că îl va ajuta, dar, în secret, i-a dezvăluit planul soţului său. Constantin cel Mare nu şi-a judecat socrul pe baza acestor presupuneri, deşi, având în vedere starea de fapt, ar fi putut să îl condamne la moarte. Din contră, s-a prefăcut că nu ştie nimic şi l-a lăsat să îşi ducă planul la înfăptuire, pentru a vedea dacă propriul său socru este capabil de un asemenea gest. Eunucul a găsit în seara respectivă doar un maldăr de haine bine înfăşate pe patul imperial. Imediat, a intrat şi Maximian în cameră, care l-a ucis pe loc, convins că ginerele său a murit. În realitate, Constantin cel Mare era în apropiere şi a văzut cu ochii lui toată scena. Prins asupra faptului, Maximian a fost pus să aleagă între o execuţie publică şi o sinucidere privată. Legea romană permitea acest aspect. A ales să se spânzure şi a murit într-un mod ruşinos, dar după măsura faptelor pe care dorea să le săvârşească.

A fi împărat însemna adesea a fi constrâns să iei decizii la care nu te aştepţi, pe care nu le doreşti, dar nici nu le poţi evita. Ce trebuie să remarcăm este modul responsabil în care Sfântul Constantin cel Mare a decis să se ocupe de situaţia delicată în care se afla propriul său socru. A închis ochii la tentativa acestuia de uzurpare a tronului, iar apoi a decis să nu dea crezare zvonului cum că acesta caută să-l omoare, până când nu a avut dovada clară a complotului. Doar un mare caracter poate alege să îşi rişte viaţa într-un asemenea mod: Maximian putea oricând să schimbe modalitatea asasinării, apelând, spre exemplu, la otravă. De aici avem de învăţat că trebuie să ne încredem viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi să nu ne grăbim să judecăm o persoană care pare că vrea să ne facă rău.