O privire cantitativă asupra textelor de lectură utilizate către sfârșitul sec. al XVIII-lea comparativ cu cele de peste trei-patru decenii scoate imediat la iveală o diferență semnificativă: dacă pe la 1770-1780 preponderau textele (traduceri, cele mai multe în proză, dar și teatru sau versuri) sentimentale, cu substrat moral, dar cu toate avatarurile unor iubiri nefericite, nepermise, distruse de conveniențe sociale etc., către 1810-1820 ponderea lecturilor basculează spre lecturi modeste cu caracter enciclopedic, calendare, povestiri morale, istorice sau sfaturi de bună gospodărie.
Explicația schimbărilor care survin după 1810-1820 trebuie căutată înainte de orice în democratizarea culturii: este vorba, fără îndoială, și de sporirea numărului de școli și organizarea lor sistematică, dar este vorba mai ales de faptul că tiparul capătă acum o dezvoltare incomparabilă cu cel din perioada anterioară, care se datorește, în primul rând, accesului pe care laicii și ceea ce numim astăzi „întreprinzătorii particulari“ îl capătă mai facil și mai ieftin decât înainte. Nu este încă vorba de tipografii românești independente în Principate, dar întreprinzătorii recurg la cele aflate sub jurisdicție străină: traducători sau editori independenți n-au așteptat să apară tipografiile românești pentru a aduce cărți în Principate, ci s-au adresat celor străine. Dacă facem abstracție de excepția Florii darurilor, tipărită încă în 1700 sub domnia luminatului Constantin Brâncoveanu în tipografia de la Mănăstirea Snagov (dar cu cheltuiala unui laic, paharnicul Sarachin), primele ediții românești din cărțile populare apar la Sibiu, în tipografia lui Peter Bart: Alexandria plătită de Simeon Pantea din Selcioa de Sus în 1794, iar în 1796 cea apărută la Movilău, în tipografia protopopului Mihail Strilbițki, apoi Viața lui Bertoldo tot la Sibiu, în 1799 ș.a.m.d.
Spre aceste tipografii se îndreaptă și micii întreprinzători care văd o posibilă afacere nu numai în colportarea de cărți, ci și în proiectarea și difuzarea unor volume care să intereseze un număr important de cumpărători pe care îi testează și îi asigură prin metoda prenumeranților sau a abonaților. În mod firesc, favoriți în această structură sunt cei care aveau deja legătură cu lumea tipografiilor, a colportorilor de calendare și alte tipărituri și cel mai activ în domeniu era deja Zaharia Carcalechi, brașovean dintr-o familie de aromâni fără mijloace, pe care părinții încearcă să-l trimită la Buda, pe lângă vreun negustor de la care să deprindă meseria. Numai că ajuns la Buda, probabil în 1812, Carcalechi a preferat să intre în relație cu tipografia Universității și devine un fel de comis-voiajor pentru Țările Românești, „ferlegher“ (editor) își zice el, adică însărcinat să ducă eventualele manuscrise la tipografie și să aducă cărți gata tipărite pentru vânzare. Carcalechi tipărește întâi un Calendar „cu istorii foarte frumoase cu șase închipuiri“ (adică ilustrații) în 1817, pe care îl vindea singur. I. Pervain bănuiește că tot Carcalechi este și acel Alexie Lazaru care tipărise în 1814 Întâmplările războiului franțozilor, adică războaiele napoleoniene, eveniment cu largi ecouri în interesul public și deci susceptibil să se vândă bine, mai ales că la sfârșitul broșurii apare un apel patetic adresat cititorilor pentru a-l sprijini în editarea unui săptămânal românesc. Speranța editorului de a începe publicarea unui periodic cu un săptămânal era însă fără nădejde din motive politice: știm că toate încercările de a publica reviste săptămânale, începând cu aceea a lui Piuariu Molnar din 1793-1794, au fost respinse de autoritatea transilvană, dar și de cea de la Viena, chiar și cele care ar fi imitat publicații în nemțește, tocmai pentru că săptămânalele erau mai greu controlabile, puteau ușor disimula și publica printre știrile oficiale și unele informații sau îndemnuri capabile să alimenteze sentimentele naționale ale cititorilor1 etc. Ca „ferlegher“, Carcalechi tipărește două traduceri ale lui Alecu Beldiman, Moartea lui Avel de Gessner în 1818 și Tragodia lui Orest de Voltaire în 1820, ocazie în care „plecata slugă“ Carcalechi găsește ocazia să strecoare câteva rânduri exagerate la adresa traducătorului. Dar este foarte probabil că Zaharia Carcalechi a ajuns la formula „culegerilor“ sau broșurilor din seria Bibliotecii românești tocmai prin tatonări infructuoase de acest fel și tipărituri ocazionale, mereu reluate, ceea ce arată în el un factor activ și perseverent în această epocă de începuturi.
Prima variantă a culegerii intitulată Biblioteca românească apare la Buda, în 1821, într-un volum format mic de 192 de pagini cu un conținut improvizat: după mulțumiri adresate mecenatului care a plătit tiparul, se publică între pp. 1-68 niște istorioare, „folositoare învățături“ și o poveste: Lauzus și Lidia. Între pp. 69-81 un fragment din istoria romanilor pregătită probabil de D. Bojâncă după Breviarium ab urbe condita al lui Eutropius, exemplificator, ca să aprecieze cititorii dacă vor să-l continue, apoi tot felul de istorioare romanțioase (Istoria de Sanford și Merlon), morale (De Androcles cu leul) sau de știință popularizată (Despre muște și furnici sau O aflare nouă pentru tămăduirea ciumei). Preocuparea pentru politici culturale mai largi, cu caracter național, se vede și din faptul că se publică rubrica intitulată Izvoru cărților, o listă cu cărțile românești apărute și mai ales de persoane care vor traduce, cum e Nicola Nicolau cu Plutarhu nou, tradus din nemțește, sau Vasilie Ghergheli de Ciocotici cu Omu de lume, dar și „marele vornic Costache Conache ce au tălmăcit cărți din limba franțozască și cu mare râvnă cumpără cărți romanești“, ca și Șerban Negel, menționat mai departe. Încercarea n-a avut succesul scontat și a doua fasciculă a „bibliotecii“ n-a mai apărut, dar ea revine în 1829 cu un proiect mai realist.
Editorul lansează publicația sa cu intenția de a difuza lunar câte o broșură de cca 60 de pagini care să aibă rubrici sau măcar o structură permanentă, destinată unor grupuri de cititori specializate după interes: în acest fel se poate urmări și schița problemelor care îi interesau îndeosebi pe cititori și, până la un punct, ce fel de cititori anume. Intitulată Biblioteca românească sau adunări de multe lucruri folositoare, „întocmită în 12 părți, întâia oară tălmăcită de prea învățați bărbați și tipărită pentru neamul românesc prin Zaharie Carcalechi, izvoditorul acestei biblioteci“, nici această nouă formulă nu ajunge la succesul sperat și nu apare decât cu două fascicule în 1829 și cu alte două în 1830. Se observă ușor de asemenea cele două componente ale fiecărui număr; una distractivă, cu diverse traduceri, și alta legată de mesajul politic național pe care redactorul îl urmărește în chip evident. Din prima categorie fac parte în primul volumaș două traduceri ale unor povestiri cu caracter anecdotic, fără nume de autor, Învingerea (încredințarea) despre sine singur de un lord Șoticesc, adică scoțian, și Testamentul (diata) unui Jidov bogat, anume Pinedo din Amsterdam, și două texte cu caracter istoric: unul al lui Damaschin Bojâncă, colaboratorul permanent și istoricul atitrat al publicației, cu o Prefație la istoria romanilor, urmată de prima parte a unei compilații privind Istoria romanilor, începute în 1821, care se va continua și în fasciculele următoare. În al doilea volumaș se continuă istoria romană sub titlul – care atrage atenția și asupra acțiunii de a forma termeni tehnici de natură intelectuală în general – Pășire mai departe în Istoria romanilor, o cronologie a istoriei mondiale sub numele Istoria lumii (arătări hronologhice), și Istoria lui Radu Șerban, toate datorate aceluiași Damaschin T. Bojâncă.
_________________
1 Mai pe larg la I. Lupaș, Cea mai veche revistă literară românească, în Anuarul Institutului de Istoria Națională din Cluj, vol. I (1920-1921), pp. 120-122.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius