Cristian Cercel - prezentul fără viitor

[altmariusideea]

Cristian CERCEL

Prezentul fără viitor

 https://revistavatra.org/2020/08/24/secolul-21-istorie-recenta-si-f...

Teza pe care o propune textul de față este că trecerea de la comunism la postcomunism și, apoi, de la postcomunism la ceea ce am putea numi eventual postcomunism târziu sau post-postcomunism se oglindește și în configurația raporturilor dintre trecut, prezent și viitor. Astfel, de la o temporalitate orientată în special către viitor, care viitor oferea legitimitate prezentului (perioada comunistă), am trecut la o temporalitate unde legitimitatea prezentului se construia prin referință atât la trecut, cât și la viitor (perioada postcomunistă). Ceea ce a urmat, în perioada asupra căreia se axează ancheta de față, și mai cu seamă începând cu 2007, a fost și continuă să fie o temporalitate în care viitorul este absent și în care prezentul își extrage legitimitatea în special din propria permanentizare și într-o oarecare măsură și dintr-o orientare către trecut. Ne aflăm într-un prezent continuu, în care viitorul nu (prea) mai e.

 

Temporalitatea orientată către viitor

În lung-metrajul de debut al lui Cristian Mungiu, Occident, melodia „Noi în anul 2000” se repetă obsesiv. Miza este transparentă, și anume sublinierea amar-ironică a contrastului dintre speranțele, optimismul și visurile care se regăseau în versurile cântecului pe de-o parte și realitatea începutului de mileniu într-o Românie aflată într-o dezolantă tranziție, aparent fără de sfârșit. În loc de vise îndrăznețe preschimbate în fapte și în locul unei țări ca primăvara, Mungiu ne prezintă o societate în care idealul viitorului a devenit emigrarea în Occidentul-miraj. Copiii care se visau eroi au devenit tineri care poartă penibile costume publicitare. Filmul a apărut chiar în 2002 anul în care obligativitatea vizelor pentru călătoriile cetățenilor români în țările Uniunii Europene (cu excepția Marii Britanii) a fost eliminată – și mesele zilnice la McDonald’s.¹ Ceea ce vreau însă să subliniez în contextul anchetei de față, intitulată „anchetă de istorie recentă și futurologie imediată”, este că prin recursul la „Noi în anul 2000”, care contrastează cu realitățile din anul 2000, Occident dă de înțeles că deosebirea între anii 1970 (când Horia Moculescu a compus melodia) și anii 2000 poate fi înțeleasă și ca diferența dintre două temporalități distincte, dintre două moduri distincte, chiar dacă legate între ele, de a configura și articula raporturile dintre trecut, prezent și viitor.

„Noi în anul 2000” drept coloană sonoră a filmului lui Mungiu scoate la iveală faptul că despărțirea de orânduirea socialistă a reprezentat așadar și o despărțire de viitorul comunist. În articolul 2 din Constituția României socialiste stătea scris: „…clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate – țărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condițiile trecerii la comunism”.² Legitimitatea prezentului socialist era presupusă ca venind din ceea-ce-nu-e-încă-dar-urmează-să-fie, din viitorul care se construia în prezent. Prezentul era trecere, prezentul construia viitorul, viitorul era comunism. Viitorul explica și justifica sau cel puțin ar fi trebuit să explice și să justifice prezentul. Căderea Zidului Berlinului a însemnat și colapsul idealului comunist proiectat într-un viitor pe cale să se edifice. Această despărțire s-a tradus și continuă să se traducă într-o îmbrățișare a unui prezent expandat gata să se permanentizeze, care în mare măsură a încetat să mai fie preocupat de construcția viitorului.³

Temporalitatea socialist-comunistă era îndatorată ideii de progres, implicând totodată și o sinergie între prezent și viitor, precum și între prezentul-care-va-deveni-trecut și viitorul-care-va-deveni-prezent. Versurile melodiei „Noi în anul 2000” o spun cel mai bine: „Noi în anul 2000 / Când nu vom mai fi copii / Vom face ce-am văzut cândva / Toate visele îndrăznețe / În fapte le vom preschimba / Vom fi meșteri iscusiți / Să vă facem fericiți / Pe voi, părinții, ce veți fi / La a doua tinerețe în 2000”.

Imaginarea și proiectarea viitorului nu se regăseau însă doar în produse ale culturii de masă precum melodia compusă de Horia Moculescu. Preocuparea intensă pentru viitor se oglindea de pildă și în programul editorial al Editurii Politice, care publica numeroase traduceri, dar și scrieri ale unor autori români pe temă.⁴ Viitorul era o temă care stârnea interes atât la nivel politic, cât și la nivel științific. La sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, futurologia autohtonă cunoștea o adevărată vogă, legitimată de Nicolae Ceaușescu însuși.⁵ În acest context, avea loc la București în 1972 cea de-a Treia Conferință Mondială de Cercetare a Viitorului, cu tema „Viitorul comun al oamenilor”.⁶ Viitorologia românească se afla în legătură cu cea internațională.

Acest remarcabil și multiform interes pentru viitor nu avea cum să fie lipsit de tensiuni. În a doua parte a anilor 70 și în anii 80, peste temporalitatea orientată spre un viitor-pe-cale-de-a-fi-construit s-a suprapus tot mai mult construcția unui trecut istoric mistificat(or) și voit legitimator, cu stridențe naționaliste.⁷ Dezacordul dintre rigidizarea crescândă a ceaușismului și caracterul eminamente plural și deschis al cercetărilor futurologice – sau dezacordul dintre un viitor unic și o pluralitate de viitoruri posibile –, contradicția dintre reprezentarea unei ideale societăți comuniste a viitorului și un prezent cu prea multe lipsuri ca să poată fi realmente legitimat de viitorul pe care se presupunea că îl construiește, ori contradicția dintre această reprezentare ideală și predicțiile tot mai catastrofice cu privire la viitorul umanității, au pus și ele sub semnul întrebării regimul de temporalitate care a caracterizat perioada ceaușistă și a ei încercare de a făuri „omul nou”.

Timpul și configurarea raporturilor dintre trecut, prezent și viitor în comunismul românesc ar merita fără doar și poate să fie investigate mai îndeaproape.⁸ Cert este însă că înainte de 1989 viitorul se profila ca orizont al politicii și al societății. Ba chiar s-ar putea spune că sacrificarea prezentului în favoarea unui viitor iluzoriu a contribuit în mod semnificativ la căderea regimului Ceaușescu. Însă viitorul era.

Temporalitatea balansând între viitor și trecut

Schimbarea de regim a adus cu sine renunțarea la construirea orânduirii socialiste. Noua Constituție nu avea să mai includă nicio referință la un prezent în care se construiește un viitor. Totuși, în locul trecerii către comunism sau în locul creării condițiilor trecerii către comunism a apărut o altă reprezentare a unei intermediarități, și anume tranziția. La capătul tranziției se aflau democrația adevărată, economia de piață, văzută în mod naiv drept sinonimă cu prosperitatea, Europa, Vestul.

Democrația trebuia învățată, deprinsă, un proces care, după cum profețea Silviu Brucan în ianuarie 1990, într-un interviu acordat cotidianului francez (de dreapta) Le Figaro, urma să dureze în jur de două decenii. Nu mai construiam „omul nou”, proces de inginerie socială asociat cu totalitarismul comunist, trebuia în schimb să schimbăm mentalitățile, proces esențialmente democratic.

Istoria luase sfârșit, iar viitorul era unul singur și aproape că devenise prezent, cel puțin în Vest, după cum ne anunța politologul american Francis Fukuyama:

„Pe vremea bunicilor noștri, multe persoane de bun-simț prevedeau un luminos viitor socialist în care proprietatea privată și capitalismul ar fi fost desființate și, în care, însăși politica ar fi fost într-un fel învinsă. Astăzi, dimpotrivă, ne este greu să ne imaginăm o lume mult mai bună decât a noastră sau un viitor care să nu fie în esență democratic și capitalist.”⁹

Viitorul exista, se arăta aproape tangibil, iar tot ceea ce trebuia să facem era să ne grăbim să ajungem la el, să ne străduim să îl prindem din urmă. Astfel, puteam intra la rândul nostru în post-istorie, alături de societățile care se găseau deja acolo.¹⁰ Viitorul pe care ni-l doream era prezentul Europei/Vestului.

În acest context, chipul concret al acestui viitor pe care trebuia să îl facem prezent l-a reprezentat așa-numita „integrare în structurile euro-atlantice”, „proiectul de țară”. În ciuda aparentelor conflicte politice, acest proiect a fost îmbrățișat de fapt și de drept de toate forțele politice autohtone. În plus, având forma unei alianțe militare interguvernamentale și a unei uniuni politice și economice interstatale, viitorul, prin reprezentanții săi, ne putea chiar comunica, în mod oficial și neoficial, criteriile pentru a ajunge și noi la el. După 1989, viitorul s-a transformat, încet-încet, într-un set de adaptări și modificări legislative, de bune practici, de căsuțe de bifat, într-o foaie de parcurs: viitorul ca acquis communautaire.

Însă despărțirea de utopicul viitor comunist și înlocuirea sa cu viitorul integrării euro-atlantice, viitor tangibil, dar și deluzoriu, nu a reprezentat pur și simplu înlocuirea unei temporalități orientate către viitor cu o alta. Pe de-o parte, legitimitatea postcomunistă a provenit, într-adevăr, din reprezentarea unui viitor european/occidental, a viitorului Istoriei ajunse la finele ei, a viitorului care era deja prezent dincolo de doar câteva granițe și de un ocean. Pe de altă parte însă, temporalitatea postcomunistă a fost (și continuă să fie) orientată tot mai mult către trecut, o orientare manifestată pe de-o parte prin ideea repudierii trecutului comunist, iar pe de altă parte prin reprezentarea integrării europene drept o „întoarcere la Europa”, o reprezentare care se hrănea cel mai adesea din mitologizarea epocii interbelice, spoind nu o dată trecutul fascist.¹¹

Simbolic, Editura Politică, cea care, prin titlurile publicate în colecția „Idei Contemporane” dovedea un real interes pentru futurologie și pentru posibile viitoruri ale umanității, s-a transformat în Editura Humanitas, preocupată până peste poate de recuperarea trecutului (dar nu a trecuturilor) și de memorie (mai degrabă la singular decât la plural). La fel de simbolic, Silviu Brucan, cel care în 1990 profețea că românilor le vor trebui două decenii ca să deprindă democrația, a ajuns invitat permanent al unei emisiuni intitulate „Profeții despre trecut”.

Știam deci destul de precis cum trebuie să arate și unde se află viitorul, iar în cazul în care eram totuși nesiguri, aveam pe cine să întrebăm și avea cine să ne arate calea. În acest context, trecutul s-a transformat în principalul obiect de dezbatere și de controversă, trecutul ca memorie, trecutul ca trecut care nu vrea să treacă,¹² trecutul care trebuie prelucrat, confruntat, legiferat, condamnat, restituit, poate muzeificat, poate patrimonializat, trecutul ca problemă morală, juridică, economică, politică. Confruntarea politică, mai ales în anii 90, s-a înfățișat drept o confruntare între trecutul comunist (reprezentat de PDSR și de partidele sale satelit) și trecutul „istoric” (Convenția Democrată era, nu-i așa?, o alianță a partidelor „istorice”), În acest context, atât pe plan politic, cât și cultural, trecutul a continuat să irumpă cu regularitate, cel mai adesea sub forma scandalurilor privind trecutul comunist ori securist al diferiților actori politici ori intelectuali.

Mai mult chiar, posibilitatea realizării viitorului nostru cel european era adesea plasată în directă corelație cu rezolvarea adecvată a acestui trecut, în special de către activiștii memoriei anticomuniste.¹³ Trecutul care nu voia să treacă, anume cel comunist, era obstacol: „vechile elite” se aflau în continuare „la butoane”, barând accesul către viitor. Populația era încă tributară mentalităților și metehnelor „comuniste”. Vizibil ori insidios, trecutul ne răpea ori ne putea răpi viitorul. În plus, echilibrul subțire dintre reprezentarea trecutului pre-comunist (și anticomunist) drept furnizând legitimitate prezentului post-comunist (și anticomunist) pe de-o parte și, pe de altă parte, conștientizarea faptului că nici acel trecut nu este tocmai neprihănit, a încurcat și mai tare ițele temporalității postcomuniste.

În orice caz însă, regimul de temporalitate al primelor decenii postcomuniste, extrăgându-și legitimitatea atât din reprezentarea unui viitor european și occidental, cât și din reprezentarea unui trecut care trebuie fie repudiat (cel comunist), fie afirmat (cel interbelic), fie pur și simplu confruntat (in toto sau pe bucăți) a ajuns la epuizare odată cu integrarea în Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), precedată de condamnarea oficială a regimului comunist (18 decembrie 2006). Fostul viitor comunist a fost oficial renegat drept o eroare a trecutului, o excrescență utopică a unui regim ilegitim și criminal. Viitorul european a devenit, în sfârșit, prezent. Transformat în prezent, viitorul a devenit un fost viitor. Viitorul a fost.

Temporalitatea prezentului stagnant: viitorul nu (mai) e

Odată cu integrarea în Uniunea Europeană, viitorul a sosit. Iată-ne în postistorie. Ce urmează după postistorie? Mai urmează de fapt ceva? Ce fel de temporalitate s-a configurat și se configurează?

Ceea ce se petrece între 2001 și momentul prezent – cele două borne ale periodizării cu care operează ancheta de față – este trecerea de la temporalitatea postcomunistă în care prezentul era legitimat întrucâtva atât de viitor, cât și de trecut, cu complicațiile de rigoare, la o temporalitate (post-postcomunistă?) a prezentului eternizat, o temporalitate prezentistă,¹⁴ în care viitorul nu mai există sau dacă există este orice altceva doar potențialul rezultat al unei construcții sociale și politice colective nu. Momentul 2007 poate fi privit drept momentul simbolic al acestei treceri, drept momentul de cotitură, chiar dacă, așa cum se întâmplă întotdeauna, trăsături ale noului regim de temporalitate se pot găsi și în ultimele faze ale celui vechi, iar trăsături ale vechiului regim de temporalitate în fazele de început ale celui nou.

Dacă în anii 90, tranziția era pe toate buzele, anii 2000 sunt anii în care, pe lângă discursurile despre tranziție care deja se standardizaseră, încep să se audă tot mai mult și discursurile despre sfârșitul tranziției. Astfel, diferiți actori politici au încercat să marcheze finalul tranziției și să se erijeze în cei care au dus tranziția la sfârșit. Călin Popescu Tăriceanu anunța că rezultatul alegerilor din 2004 marchează finalul tranziției, pentru ca cinci ani mai târziu, în entuziasmul provocat de niște exit-polluri înșelate ori înșelătoare, Mircea Geoană să afirme că victoria împotriva lui Traian Băsescu reprezintă sfârșitul tranziției.¹⁵ Apoi, pe parcursul deceniului al doilea al mileniului, deceniu ce tocmai s-a încheiat, tranziția a dispărut practic din repertoriul discursiv politic ori pseudoanalitic.

Modificarea raporturilor dintre trecut, prezent și viitor pe care o sugerează această dispariție a tranziției se arată a fi chiar mai radicală decât cea indusă de momentul 1989. Prezentul nu mai este nici trecerea de la orânduirea socialistă la comunism, nici tranziția către economia de piață și integrarea în structurile euro-atlantice. Prezentul a devenit prezent fără viitor. Ne aflăm în ceea ce istoricul francez François Hartog numește „prezentism”, sentimentul „prezentului auto-suficient”, prezentul care își este propriul orizont.¹⁶

Viitorul și-a pierdut capacitatea de a legitima. Ca un făcut, criza economică globală începe la scurtă vreme după 2007, pretext și prilej tocmai bun pentru ca guvernarea Băsescu-Boc să adopte o politică de austeritate extrem de dură. În acest context, în 2010 (anul în care pensiile și salariile au fost tăiate), melodia lui Horia Moculescu, „Noi în anul 2000”, are parte de un remake-adaptare, a lui Guess Who, intitulată „Locul potrivit”.¹⁷ Ca și în filmul lui Mungiu, mesajul versurilor din anii 70 este contrapus realităților prezentului. Din textul inițial nu au mai rămas însă decât versurile de început, după care izbucnește abrupt noul text: „Și noi știm c-a trecut mult timp / Va trece încă pe-atât, presimt”. Videoclipul se folosește de o sumedenie de elemente vizuale care fac trimitere la trecutul comunist (o gimnastă, copii care poartă uniforme de șoimi ai patriei sau de pionieri, bananele ca simbol al luxului alimentar în comunism, bătrânul pianist cu insigna „Fruntaș în întrecere 1971” etc.), dar și la prezentul emigrării către țările Uniunii Europene, fenomen care a explodat masiv după integrarea din 2007. La Guess Who, emigrarea nu mai este plan de viitor, ca în filmul lui Mungiu, ci fenomen de masă al prezentului. Fostul viitor idealizat s-a transformat într-un prezent precarizat. 2010, anul în care apare remakeul în cauză, este și anul în care Traian Băsescu le mulțumea românilor că muncesc în străinătate și nu cer șomaj în România.¹⁸

Între 2010 și 2020 am mai avut niște rânduri de alegeri, niște ieșiri în stradă și niște schimbări de guvern. Politica autohtonă a ajuns să regurgiteze monoton și recurent discursul ruperii de trecut, semn al unei stagnări lipsite de orice orizont. În discursuri și scrieri lemnoase, președintele-autor Klaus Iohannis se prezintă pe sine ca fiind cel care rupe cu vechiul mod de a face politică și cel care garantează un viitor european.¹⁹ Sunt discursuri pe care le-am mai auzit deja, doar că între timp s-au golit și mai tare de conținut. Temele repetate la nesfârșit, anticorupția și anticomunismul ca antipesedism sau antipesedismul ca anticomunism,²⁰ nu pot oferi altceva decât perspectiva unui prezent continuu. Este vorba despre teme care își produc singure propria legitimitate, prin repetarea lor virulentă, unde fiecare act de reiterare mai pune o piatră la drumul spre autoritarism pe care am pornit, pas cu pas, de ceva vreme. Potențialul viitor pe care îl sugerează este fie viitorul esențialmente identic cu prezentul, în care pseudolupta contra corupției și lupta contra unui comunism inexistent continuă la infinit, căci dacă faci din anticorupție și anticomunism esența programului politic, vei avea întotdeauna nevoie de corupție și comunism ca să îți autojustifici existența, fie viitorul distopic în care la un moment dat un vajnic luptător sau o vajnică luptătoare de partea Binelui ne va anunța la o oră de maximă audiență că lupta s-a terminat, că am izbândit, că în România nu mai sunt nici corupți, nici comuniști, nici pesediști. Există și reprezentarea viitorului ca viitor al antreprenorilor și businessului – prea-compatibilă cu cele precedente – și este posibil să se impună ca proiect politic al tehnocrației apolitice, dacă nu cumva acest lucru s-a întâmplat deja.²¹ Doar că este o reprezentare individualist-elitistă care nu are cum să facă altceva decât să contribuie la expandarea și reproducerea prezentului  (eventual pe o scară mai întinsă).

Odată cu integrarea europeană, prezentul s-a transformat așadar în prezentul stagnant al precarității, în prezentul permanent al anticorupției fără de sfârșit, sau în prezentul expandat al antreprenoriatului care se reinventează veșnic. Viitorul a încetat să mai furnizeze vreun punct de referință pentru prezent. Ne-am conectat pe deplin la narațiunea și la circuitele economice ale globalizării neoliberale, am ajuns în cele din urmă în postistoria lui Fukuyama, la care tânjeam în anii 90. Doar că această postistorie, cu al ei prezent peren care mai ieri era viitorul pe care-l doream, nu mai făgăduiește nimic. Viitorul, dacă mai există, este viitorul-catastrofă, viitorul-amenințare (climatică, pandemică, nucleară, militară).

Fără viitor, permanentizat și stând sub semnul precarizării, permanentizării și expandării, prezentul continuă să mai arunce priviri către trecut, fie că este vorba de trecutul comunist care continuă – la nivel politic – să fie repudiat cu virulență, fie că este vorba de varii reprezentări paseiste, care idealizează diferite trecuturi – de pildă cel monarhic ori cel interbelic. Trecuturile-alternativă, trecuturile în care se află înscrise alte potențiale viitoruri, trecuturile care pot eventual servi la o reconceptualizare progresistă, democrată, egalitară a viitorului ori a viitorurilor, sunt marginalizate. Trecutul și trecuturile sunt în continuare utile doar atât timp cât pot fi folosite ori rescrise în așa fel încât să servească nevoilor politice și ideologice ale prezentului peren. Căci viitorul, cel puțin viitorul politic al unei societăți construite în comun, nu prea mai e. De la această constatare ar trebui să pornească potențialele construcții politice ale unor alternative la starea de fapt.

_________________

[1] Este ceea ce observa și Andrei Gorzo, cu ceva mai multă virulență decât o fac eu acum, într-o cronică de întâmpinare apărută în Dilema (care pe atunci încă nu era „veche”) în octombrie 2002: „Mungiu a avut inspirația de a dezgropa cântecul Noi, în anul 2000 („…Când nu vom mai fi copii, / Vom face ce-am visat cândva…”). Și juxtapunerea dintre cântecul acela, cu optimismul lui fals, cu hidoasa lui voioșie la comandă”, și imaginile „pe bune” din anul 2000 – Ursus și Germanos, să te măriți cu un străin, să pleci Dincolo și să mănânci în fiecare zi la McDonald’s – juxtapunerea asta te face praf.“ Vezi Andrei Gorzo, „Un loc numit Dincolo – Occident“, Dilema, octombrie 2002, https://agenda.liternet.ro/articol/4767/Andrei-Gorzo/Un-loc-numit-D... (ultima accesare, 13 aprilie 2020).

2 „Constituția Republicii Socialiste România din 1965”, textul actului republicat în Buletinul Oficial nr. 65/29 oct. 1986, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37735 (ultima accesare, 13 aprilie 2020) .

3 Vezi François Hartog, Régimes d’historicité. Présentisme et expériences du temps (Paris: Éditions du Seuil, 2003); Hans Ulrich Gumbert, Our Broad Present: Time and Contemporary Culture (New York: Columbia University Press, 2014). Vezi și Reinhart Koselleck, Vergangene Zukunft. Zur Semantik geschichtlicher Zeiten (Frankfurt am Main: Suhrkamp Verlag, 1989).

4 Vezi de pildă Mircea Malița, Cronica anului 2000 (București: Editura Politică, 1969); Radovan Richta (ed.), Civilizația la răscruce: implicațiile sociale și umane ale revoluției științifice și tehnice, trad. de Ihor Lemnij și Petru Năvodaru (București: Editura Politică, 1970); Alvin Toffler, Șocul viitorului, trad. de Leontina Moga și Gabriela Mantu (București: Editura Politică, 1973); Sergiu Tămaș, Cercetarea viitorului (București: Editura Politică, 1976); I. T. Frolov, Progresul științei și viitorul omului, trad. de Leonte Tismăneanu (București: Editura Politică, 1977); Ioniță Olteanu (ed.), Dialoguri despre viitor: cu Edward Kornish, Herman Kahn, Willis Harman, Alvin Toffler (București: Editura Politică, 1982). A se vedea și lucrările lui Pavel Apostol: Omul anului 2000 (Iași: Junimea, 1972), Calitatea vieții și explorarea viitorului (București: Editura Politică, 1975) sau Viitorul (București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977).

5 Vezi studiile semnate de Ana-Maria Cătănuș: „Official and Unofficial Futures of the Communist System: Romanian Futures Studies between Control and Dissidence”, în The Struggle for the Long-Term in Transnational Science and Politics: Forging the Future, ed. Jenny Andersson și Eglė Rindzevičiūtė (New York: Routledge, 2015), pp. 169-194; “Ceaușescu și studiile viitorului în România, I: Johan Galtung la București, 1974”, Arhivele Totalitarismului 25:1-2, 2017, pp. 250-267; „Ceauşescu şi studiile viitorului în România, II: Alvin Toffler la Bucureşti, 1976”, Arhivele Totalitarismului 25:3-4, 2017, pp. 240-252.

6 Mihai Botez și Mircea Ioanid (ed.), Viitorul comun al oamenilor. Comunicări prezentate la cea de-a III-a Conferință mondială de cercetare a viitorului, București, septembrie 1972, trad. de Claudia Dimitriu (București: Editura Politică, 1972).

7 Katherine Verdery, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, trad. de Mona Antohi și Sorin Antohi (București: Humanitas, 1994).

8 Vezi și Katherine Verdery, “’Etatizarea‘ timpului în România ceaușistă“, în Socialismul: ce a fost și ce urmează, trad. de Mihai Stroe și Iustin Codreanu (Iași: Institutul European, 2003), pp. 71-106.

9 Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, trad. de Mihaela Eftimiu (București: 1994), p. 49.

10„Într-un viitor previzibil, lumea va fi împărţită într-o zonă postistorică şi o altă zonă încă înţepenită în istorie.” Fukuyama, op. cit., p. 29.

11 Nostalgia pentru perioada socialismului de stat ca discurs critic față de prezent a reprezentat la rândul ei cel mai adesea o formă de împotmolire în trecut fără să ofere nimic pentru viitor.

1² Expresia a făcut carieră în Germania. Vezi Ernst Nolte, „Vergangenheit, die nicht vergehen will,” Frankfurter Allgemeine Zeitung, 6 iunie 1986; vezi și Eric Conan, Henry Rousso, Vichy, un passé qui ne passe pas (Paris: Fayard, 1994).

¹³ Sara Jones, „Memory Competition or Memory Collaboration? Politics, Networks, and Social Actors in Memories of Dictatorship,” în The Changing Place of Europe in Global Memory Cultures: Usable Pasts and Futures, ed. Christina Kaenzle și Maria Mayr (Cham: Palgrave Macmillan, 2017), pp. 63-86, aici pp. 80-83.

1⁴ Hartog, Régimes d’historicité, în special pp. 113-218.

1⁵ Mirela-Luminița Murgescu și Bogdan Murgescu, „Tranziție, tranziții: conceptualizarea schimbării în cultura română”, în Istoria României prin concepte: perspective alternative asupra limbajelor social-politice, ed. Victor Neumann și Armin Heinen (Iași: Polirom, 2010), pp. 419-446, aici pp. 435-442.

1⁶ François Hartog, „Présentisme et emancipation”, interviu de Sophie Wahnich și Pierre Zaoui, Vacarme 53, 8 noiembrie 2010, https://vacarme.org/article1953.html (ultima accesare, 8 mai 2020); vezi și Hartog, Régimes d’historicité.

1⁷ Guess Who, „Locul potrivit“, https://www.youtube.com/watch?v=S5JBFYLII4g (ultima accesare, 8 mai 2020).

1⁸ „Băsescu: Să nu mai facem o dramă din faptul că românii pleacă să muncească în afara țării“, Adevărul, 5 august 2010, https://adevarul.ro/news/societate/basescu-nu-mai-facem-drama-faptu... (ultima accesare, 8 mai 2020).

1⁹ Klaus Iohannis, Primul pas (București: Curtea Veche, 2014); Klaus Iohannis, Pas cu pas (București: Curtea Veche, 2015).

20 Cristian Cercel, „No Politics, No Society: The Unbearable Lightness in Interpreting Romania”, openDemocracy, 6 ianuarie 2020, https://www.opendemocracy.net/en/can-europe-make-it/no-politics-no-... (ultima accesare, 8 mai 2020).

²¹ https://futuremakers.ro (ultima accesare, 9 mai 2020).