Secolul 21: istorie recentă și futurologie (partea I)

[altmariusideea]

-continuare

Florin POENARU

După 20 de ani

Warren Susman a scris mai demult că „decada” este o procedură foarte americănească de a fragmenta și înțelege istoria, dezvoltată mai ales pe parcursul secolului XX. Jason Scott Smith a legat apariția gândirii pe decade de nașterea unei sensibilități a timpului în raport cu noțiunea de generație ce se afirmă o dată cu finalul secolului al XIX-lea. În mod evident când vorbim de „anii 30”, de exemplu, nimeni nu se gândește la 1830.

Focalizarea pe decenii presupune accentul pe discontinuități și pe evenimente de scurtă durată, dar intense, care de regulă marchează în mod fundamental însemnătatea deceniului respectiv. Astfel, credea Susman, raportarea la decenii este în mod profund opusă gândirii istoriei pe durate lungi, specifică istoriografiei lui Braudel, de exemplu. În plus, segmentarea pe decenii pare a introduce în mod inevitabil o „culturalizare” a timpului istoric, „the 60s”, „the 80s”, „the 90s” indicând la fel de bine curente, tendințe și schimbări de fashion.

În acest text propun o sinteză ce pare imposibilă: pe de o parte păstrarea unității de analiză a celor două decenii din secolul XXI (secolul fiind o unitate de timp la rându-i la fel de arbitrară ca oricare alta, popularizată mai ales de scrierile lui Eric Hobsbawm); pe de alta, identificarea unor procese mai ample (comparativ cu subliniera unor evenimente presupus decisive), care chiar dacă nu au fost neapărat inițiate în aceste două decenii, cu siguranță s-au reliefat cel mai proeminent și au căpătat consistență istorică atunci.

Declinul hegemoniei americane

Wallerstein a fixat acest moment, în mod paradoxal, încă de la finalul Războiului Rece și dizolvarea URSS – adică momentul de apogeu a supremației mondiale a SUA. (Pe de altă parte, desigur, constatarea declinului hegemoniei SUA e o temă recurentă încă de la începutul anilor 60). Lipsită de o contrapondere deopotrivă ideologică și geopolitică, SUA au fost nevoite să asume în totalitate costurile politice, militare și economice ale lumii unipolare. Dar costurile înseamnă în mod inevitabil pierderi, iar acestea au devenit din ce în ce mai mari pe măsură ce entuziasmul liberal al anilor 90 se disipa. Atentatul de la 11 septembrie 2001 este de regulă creditat drept evenimentul declanșator al declinului, mai ales din perspectiva consecințelor sale imediate și de lungă durată: războaie costisitoare în Afganistan și Irak, venite la pachet cu pierderea încrederii în capacitatea SUA de a conduce lumea în mod pașnic și democratic. Mai mult, invaziile au dus, inevitabil, apoi la un „război împotriva terorismului” care nu a afectat doar SUA, ci s-a manifestat în diferite zone ale globului, destabilizându-le.

Pentru autori liberali precum Ivan Krastev și Stephen Holmes, felul în care au reacționat SUA după 9/11 a erodat încrederea lumii în modelul liberal vestic și în democrația specifică acestuia și a dus la apariția scepticismului de tip iliberal atât în vestul și estul Europei, dar și acasă, prin alegerea lui Donald Trump. Conservatorii, de la Huntington la Steve Bannon, sunt de acord: aventurismul militar și geopolitic american nu este un semn de forță, ci un simptom al declinului. Scopul principal al lui Donald Trump este de a pune capăt acestui declin, care, în viziunea conservatoare, precum în cea liberală, este încă reversibil. Pentru conservatori declinul este însă imputabil globalismului și neoliberalismului, iar pentru liberali abandonării democrației și lipsei unei integrări globale mai profunde sub auspiciile americane. La stânga, partida e deja jucată. Ciclul hegemonic american s-a încheiat (precum a fost cazul ciclurilor anterioare, de la cel spaniol la cel britanic – vezi textele lui Giovanni Arrighi în special), urmează cel mai probabil dominația Chinei. Ca la orice astfel de trecere ciclică există ample turbulențe cauzate de încercarea vechiului hegemon de a opri sau stăvili procesul, precum și de repoziționarea celorlalți actori în noile alianțe și relații de putere.

Este exact ce s-a întâmplat în ultimele decenii în mod accelerat, dar acesta este încă un proces aflat abia la început. Pentru prima dată după al Doilea Război Mondial s-a creat o ruptură fundamentală între SUA și „vechea Europă” – așa cum a numit Donald Rumsfeld țările din vestul Europei care s-au opus participării la invazia din Irak. Relația cu Rusia a fost apoi celălalt subiect de antagonism major între cei doi aliați tradiționali ai perioadei postbelice. Reconstrucția și reafirmarea Rusiei începând cu anii 2000 drept actor global, chiar dacă minor, după dezastrul social din anii 90, precum și, mai semnificativ, apariția Chinei drept putere mondială la (vezi mai jos) au complicat și mai mult modul în care SUA a fost nevoită să își organizeze propriul declin.

Reacțiile neoconservatorilor au fost inepte în sine și, așa cum s-a dovedit mai târziu, motivate de corupția endemică din inima complexului industrial-militar american. Dar totodată au fost ancorate într-o înțelegere a lumii formate în anii 80 ai Războiului Rece. În mod evident nu aveau cum să funcționeze. Perioada Obama a fost o lungă operațiune de PR la nivel global ce viza recâștigarea unei minime forme de încredere după fiasco-ul Bush W., subîntinsă însă de operațiuni militare mai delicate, precum bombele aruncate din drone și raidurile nocturne ce au dus la prinderea lui Bin Laden, de exemplu. Practic președinția Obama a făcut curat după neoconservatori, dar totodată nu s-a putut abține să împrumute puțin din tactica acestora atunci când a susținut, chiar dacă implicit, lovitura de stat din Ucraina pentru a destabiliza Rusia. Ruptura adevărată a venit, într-adevăr, o dată cu Donald Trump care a recunoscut în mod explicit declinul și a propus un program de oprire a acestuia. În mod evident acest lucru nu s-a întâmplat și nici nu avea cum să se întâmple.

În schimb, ceea ce a accelerat Donald Trump, prin acțiunile sale lipsite de noimă la nivel internațional, a fost procesul firesc descris mai sus de regândire a alianțelor internaționale. Rusia, China și UE – prin medierea hegemonului acesteia, Germania – se află în relații complexe între ele, și de multe ori antagonice, dar cu siguranță sunt mai apropiate unele de altele decât acum două decenii, mai ales drept contrapondere la SUA și la acțiunile acestora. Turcia, un aliat de bază al SUA în regiunea Mării Negre și în Nato a pivotat spre Rusia și Iran în mandatul lui Trump. Implicarea haotică și duplicitară în războiul civil din Syria (asta fără a mai menționa situația din Irak), urmată de aplicarea de noi sancțiuni Iranului (care nu a făcut nimic altceva decât să consolideze puterea conservatorilor din această țară, să creeze o alianță ce anterior părea improbabilă între Rusia, Turcia și Iran și să antagonizeze UE care a fost ferm împotriva ideii de noi sancțiuni) au izolat SUA în Orientul Mijlociu, transformându-l în principalul element de instabilitate din zonă. Israel și Arabia Saudită au rămas astfel singurii aliați ai SUA în zonă, țări care au nevoie fundamentală de protecția militară a SUA în regiune, și ale cărei costuri nu pot fi acoperite de cumpărarea de armament pe care aceste state o fac de la producătorii americani.

Brexitul pare că va solidifica izolarea americană prin scoaterea din ecuație la nivelul UE a unui important pion american. Țările din Estul Europei, oricât de agresiv pro-americane și euro-sceptice au devenit după 2000, nu pot avea prea mult impact (geo)politic datorită rolului economic subordonat al acestora. În definitiv, ultimele două decenii au însemnat integrarea acestora drept zone de producție low-cost pentru mașina de export germană și zone de desfacere și consum pentru produsele de import vestice. Ambele asigură prosperitatea țărilor din zonă și ratele de creștere economică peste medie. În această ecuație, America nu le poate oferi nimic, nici măcar mult exacerbata protecție militară, care în definitiv nu e nimic altceva decât pretextul extragerii unei taxe de protecție, destul de costisitoare pentru țările în cauză, prin cheltuielile pentru cumpărarea de tehnică militară.

Așadar, atentatul de la 11 septembrie a fost mai degrabă un moment simbolic care a accelerat rapid procese aflate în desfășurare. Miile de miliarde cheltuite după acest moment pentru a impune o ordine globală au exacerbat costurile necesare pentru susținerea acestui eșafodaj la scară mondială, cu atât mai mult cu cât primul deceniu al secolului XXI a fost marcat de crize economice profunde chiar în inima capitalismului american, aducând din nou la lumină crize structurale și indepasabie ale sistemului mondial edificat în perioada postbelică, având SUA în centru.

Dacă e să identificăm totuși un moment edificator al declinului secular al hegemoniei americane în prima parte a secolului XXI acesta este unul local, și anume uraganul Katrina din 2005. El a dovedit în mod limpede incapacitatea structurală a statului american de a reacționa pentru gestionarea unei crize interne și locale. Cum ar putea un astfel de stat să conducă lumea? Situația pare că s-a repetat la o scală mai mare cu ocazia pandemiei, SUA fiind de departe cea mai afectată țară de pe glob tocmai datorită incapacității statului de a reacționa în situații de criză.

Ascensiunea Chinei

În ultimele două decenii s-au scris atâtea volume cu această sintagmă în titlu încât cel mai probabil ele pot acoperi întreaga suprafață a Chinei. Totodată, a existat o inflație galopantă de sinologi care fie prevesteau noua lume chinezească, fie din contră, atenționau împotriva iminentei influențe nefaste chinezești asupra întregii lumi. Pentru nu a întârzia nici o secundă în plus pe aceste meleaguri, merită amintite doar câteva date ce mi se par esențiale. În 2001, deci chiar la începutul perioadei pe care o analizăm aici, PIB-ul Chinei era cu 40% mai mic decât cel al SUA (de notat că 2001 este și anul în care China aderă la WTO). În 2008, chiar la debutul crizei, ecartul se micșorase la 65%, pentru ca în 2016, PIB-ul Chinei să fie cu 14% mai mare decât cel al SUA. Iar acesta este doar un indicator, și el imperfect, al transformării economice și sociale radicale prin care a trecut China în mai puțin de două decenii, probabil fără echivalent în istoria omenirii.

 

O succesiune de crize

Secolul 21 a început cu criza dot.com care a fost urmată imediat de scandalul Enron, ce a revelat practicile financiare oneroase la vârful Wall Street. În 2002 scăderea burselor a fost pusă pe seama instabilității geopolitice cauzate de efectele 9/11. Dar Marea Recesiune care a debutat în 2007-2008 cu efecte globale și care a marcat practic în mod fundamental decada ce a urmat a avut cauze istorice mult mai profunde. Considerată inițial a fi doar efectul unor neglijențe financiare sau a lăcomiei unor bancheri, s-a dovedit ulterior că ea a fost de fapt rezultatul unor acțiuni politice și economice vechi de jumătate de secol care căutau să rezolve criza de profitabilitate a capitalului global. Numele dat acestei soluții a fost neoliberalismul care a murit o dată cu criza, nu înainte însă de a oferi propriile soluții la problemele create tot de acesta: e vorba, desigur, de programele de austeritate care au produs și mai multă sărăcie, au continuat să transfere resurse dinspre săraci spre bogați și au îngreunat recuperarea post-criză. Dacă însă neoliberalismul a murit, problema principală a profitabilității capitalului la nivel global a rămas intactă.

Soluțiile propuse pentru redresarea de după crash-ul din 2008 își epuizaseră efectele în mod semnificativ încă înainte de criza provocată de pandemie, tocmai pentru că acestea nu au fost sistemice ci doar rezultatul unor compromisiuri viabile pe termen scurt. Cu sau fără pandemie o nouă recesiune era inevitabilă, marcând astfel două decenii de crize aproape neîntrerupte. Să ne amintim că, la rândul lor, anii 90, peste tot în lume, au fost marcați de diverse crize, unele mai severe precum în Rusia sau Estul Asiei, altele mai benigne precum în SUA la începutul acelui deceniu. Ce este însă caracteristic pentru perioada discutată aici este natura fundamental gloablă a acestor crize, precum și a efectelor acestora. Visul de integrare economică profundă a globaliștilor din anii 90 pare că s-a realizat, într-adevăr, cu prețul că orice turbulență poate destabiliza acum întreg sistemul, luându-le totodată capitaliștilor un instrument clasic de rezolvare a lor, anume externalizarea acestora și dispersarea lor geografică. Așadar, pandemia Covid poate că a venit ca un blessing in disguise oferind pretextul unei distrugeri creatoare ce va amâna încă o dată transformarea substanțială a sistemului ca atare.

Inegalități și clasă

Ultimele două decenii au marcat reîntoarcerea noțiunii de clasă în limbajul academic, jurnalistic, politic și public. Poate nu chiar așa cum și-ar fi dorit-o o teorie marxistă aplicată, fiind vorba de cele mai multe ori de înțelesuri mult culturalizate (clasă însemnând practic „bogații”, „elita” sau cei 1%), dar fenomenul este cert. „Middle class” (clasa de mijloc) este probabil campionul acestui reviriment al limbajului de clasă, cu toate implicațiile teoretice și practice ce decurg de aici. Concept critic sau, din contră, aspirație, clasa de mijloc exprimă totodată conștiința unei inegalități profunde ce structurează societățile lumii în mod general. Afirmarea și combaterea inegalității au fost la rândul lor caracteristice pentru ultimii 20 de ani, mai ales după criza începută în 2008.

Multe se pot spune despre acești termeni – și evident că s-a tot spus –, dar în mod incontestabil ne aflăm într-o perioadă a reafirmării conștiinței de clasă, nu doar a celor ce muncesc, ci, mai ales, așa cum a fost mai mereu de fapt, a celor bogați. Afirmarea poziției de clasă, sublinierea ei nu doar prin consum ostentativ, ci și prin acțiuni politice directe, nu a mai fost așa clară din vremea Belle Epoque. Practic nu mai e nevoie de analiză ideologică: clasa dominantă își afirmă interesele în mod direct, cotidian, și le proclamă ca drept. Bail-out-ul dat băncilor în avalul crizei a fost doar un simptom al unui fenomen mai amplu cunoscut drept socialism pentru bogați. O formă de luptă de clasă de sus în jos, care desigur că e mai veche, dar care a fost naturalizată în ultimele două decenii. Din punct de vedere social e poate cea mai importantă schimbare a acestor două decenii. Să fii bogat (chiar excesiv de bogat) nu doar că nu mai e o rușine, e un imperativ moral. „Săracule” a devenit o insultă (și, desigur, o memă). Hillary Clinton a făcut mai mult decât un pas greșit în campania electorală când a vorbit despre „a basket of deplorables”. Ea a exprimat de fapt un adevăr bine știut: săracii sunt deplorabili. Niște paraziți care împut (la propriu, conform filmului omonim de Oscar) viața bogaților. Din acest punct de vedere cel mai reprezentativ film al ultimelor două decade pare a fi, după mine, The Wolf of Wall Street pentru că descrie, în mod hiperbolic, și tocmai de aceea, extrem de realist, această transformare socială profundă.

Tangențial legat de acest subiect al inegalității și al claselor, ultimii 20 de ani au mai făcut vizibil un fenomen care la prima vedere pare contrafactual, dar nu este: o atenuare a disparităților dintre Nordul și Sudul Global sau, altfel spus, o slăbire semnificativă a importanței politico-economice a geografiei. Ca să nu fiu prost înțeles, mă grăbesc să dau câteva exemple. Un moscovit trăiește mult mai bine decât o familie înstărită din sudul italiei; un bucureștean din clasa medie are o viață mult mai bună, și un venit semnificativ mai mare, decât un newyorkez din clasa muncitoare. Membri din clasele înstărite din Brazilia, India sau China se deplasează cu elicopterul. Ceea ce trece drept venit mediu în unele state din Golf ar face geloși finanțiști care lucrează la Frankfurt.

Practic, este din ce în ce mai puțin întemeiată analiza în termeni Nord/Sud, Vest/Est ce și-a trăit momentul de glorie în anii Războiului Rece. Modul în care a produs efecte capitalismul neoliberal la nivel global a erodat această geografie deopotrivă mentală și economică. Clasa este acum cu adevărat fundamentală, nu faptul că te-ai născut în anumite zone ale lumii considerate istoric privilegiate, bogate sau „dezvoltate”. Discrepanțele traversează acum zone și țări considerate anterior relativ omogene. Acum 100 de ani era important dacă te nășteai în China, Rusia sau SUA (pe lângă clasa în care te nășteai, desigur), astăzi doar clasa pare că a mai rămas determinantă.

Această transformare specifică secolului 21 apare în forma sa cea mai profundă la nivelul tranformării orașelor. Practic, în ultimele două decenii asistăm la transformări urbane radical diferite de urbanismul secolului 20. În multe cazuri de pe glob este deja imposibil de vorbit de orașe ca atare (așa cum le știam până de curând), ci de arii urbane și suburbane întinse care înglobează diverse forme de activități, venituri și inegalități care pe vremuri erau asimilate unor regiuni economice și geografice extrem de disparate. Orice metropolă globală cuprinde acum zone centrale de high-tech și finanțe, o zonă semi-periferică de clasă de mijloc și proletari cu gulere albe și apoi o vastă zonă periferică, de incredibilă sărăcie și precaritate (slums, descrise de Mike Davis) – un pattern ce pare a fi valabil și pentru orașe fără nici un fel de anvergură globală sau regională.

Declinul mișcărilor anti-sistemice, moartea stângii politice  

Nu e locul aici pentru un parastas, mai ales că pare contrafactual. Nu asistăm de fapt la revirimentul stângii și al mișcărilor anti-sistemice post-2007 în diferite țări ale lumii din Chile până în India? Nu a transformat Bernie Sanders politica americană și imaginația globală înspre socialism? Pe scurt, nu. Peste tot în lume dreapta radicală este în plină afirmare sau deja la putere. Mesajele, tacticile, reflexele acesteia câștigă teren, tocmai pe fundalul morții stângii. Situația e atât de dramatică încât e mai interesant de analizat fenomenul resurgenței (relativ) noii drepte extremiste, în toate formele sale proteice, decât decesul stângii. Steve Bannon nu are corespondent la stânga, iar mișcarea cu adevărat internațională astăzi este cea a naționaliștilor și extremiștilor de dreapta suzeraniști: Bolsonaro, Trump, Orban, Salvini – și restul figurilor foarte bine cunoscute.

Recrudescența de dreapta pare a fi o mișcare anti-sistemică, cel puțin datorită faptului că așa se prezintă pe sine: o reacție la status quo-ul neoliberal al ultimilor 40 de ani și a tot ceea ce a implicat acesta. Dar oricât de virulentă și de succes pare a fi, insurecția de dreapta este totuși o mișcare de ariergardă și defensivă. E nostalgică și agățată de un trecut iluzoriu în care lucrurile erau mai bune. De aceea această mișcare poate fi mai degrabă înregimentată și mobilizată, decât să conducă ea spre ceva radical nou. Din Brazilia până în Ungaria trecând prin SUA, dreapta radicală mai degrabă susține decât impune forme de autoritarism ale unor antreprenori politici foarte bine ancorați și foarte versați în establishmentul pe care aparent îl contestă și îl modifică. Faptul că până la urmă marea idee politică și economică a dreptei radicale este un nou protecționism arată mai mult decât orice limitele sale și caracterul său reactiv.

La stânga lucrurile sunt, ca de obicei, mult mai grave, dar în același timp mult mai pline de speranță, în mod paradoxal. Debutul secolului XXI a pus capăt în mod rapid, și cumva firesc, mișcării anti-globaliste, tocmai pentru că nu oferea o alternativă viabilă, dar a lăsat o moștenire intelectuală importantă în sensul analizei globale a capitalismului și a efectelor sale interconectate. Mișcarea anti-război din 2003 a fost de scurtă durată și a fost nevoie de câțiva ani buni ca mișcări organizate împotriva crizei financiare să ia formă. Să nu uităm că mișcarea Occupy Wall Street a avut apogeul pe 1 Mai 2012, la patru ani după criză. Bilanțul stângii globale în a doua decadă a secolului acesta e un prilej de rușine, așa că mai bine îl lăsăm sub tăcere, mai ales că ar trebui menționat aici și episodul Syriza 2015.

Veștile nu sunt însă toate proaste de pe acest câmp. Dacă politic stânga e în colaps, intelectual pare că au avut loc transformări importante în ultimii 20 de ani. În primul rând e cert că „noua stângă” apărută după 1968 a murit o dată cu neoliberalismul pe fundalul căruia s-a afirmat. Am avut multe de învățat de la această stângă, dar este evident acum, retrospectiv, cât de mult a fost determinată de sistemul economico-social în care s-a format și de „noul spirit al capitalismului” cu care s-a complăcut, mai degrabă decât cu care s-a confruntat (cu anumite excepții notabile, desigur). Ar merita o discuție separată și mai amplă cu privire la moștenirea acestei stângi (ce poate fi păstrat drept valabil, ce merge direct la muzeul de istorie ca exponat), însă aceasta a încetat să mai ofere surse și resurse semnficative pentru mobilizarea politică și intelectuală. În cele mai multe cazuri au rămas epigonii, unii talentați, dar per ansamblu, complet irelevanți în configurația actuală.

În al doilea rând, ultimii 20 de ani au marcat trecerea de la figura intelectualului public de stânga (de regulă filosof/filosoafă) la cea a economistului. Pe scurt, de la Zizek și Butler la Varoufakis și Tooze. Criza din 2008 desigur că a acelerat această trecere pentru că era nevoie de alt tip de expertiză și analiză, dar procesul era deja pornit. Pericolul inerent al economismului nu este de neglijat, dar deocamdată este preferabil deceniilor de uitare a economiei și reducere a socialului la cultură și discurs. Concomitent este evidentă tendința spre revizitarea unor surse intelectuale anterioare anilor 68, precum Lenin, Luxemburg, Lukacs et alii, ancorate în materialism istoric și cu contribuții importante în analiza economică. Pe scurt, așadar, acum 20 de ani, a te iniția la stânga însemna să citești Derrida și Foucault, să știi să faci analiză ideologică a unor filme și să dai interpretări noi ale unor texte clasice. Astăzi, cine nu știe ce sunt și cum funcționează secondary bond markets, de exemplu, este în afara conversației.

Criza cauzată de pandemia Covid pare că doar va accelera această tendință. Spectacolul trist oferit de reflecțiile lui Agamben confirmă observațiile de mai sus, dar ele nu sunt singulare. Volumul Sopa de Wohan exprimă în mod simptomatic modul în care gândirea filosofică post-68-istă este astăzi irelevantă. Gândirea relevantă de stânga se conturează acum în alte zone și în raport cu alte obiecte de reflecție: agricultură, biologie, amenajare urbană, etc. – pe scurt, un nou materialism foarte bine ancorat în procese reale ale vieții de zi cu zi. E un tip de expertiză care a fost repudiată la stânga și abandonată complet capitaliștilor, deși era esențială pentru orice socialist acum un secol.

Tocmai datorită prăbușirii stângii în versiunea sa post-68-istă și a declinului mișcărilor cu adevărat anti-sistemice s-a afirmat anarhismul cooperativist local, ce uneori trece de stânga, dar nu este neapărat așa, tocmai că neagă distincția între stânga și dreapta, cel puțin în versiunea sa din secolul XX. O combinație între Owen și Bakunin, tipul acesta de organizare presupune o distanțare față de stat, dacă nu chiar o negare a sa, o coabitare cu capitalismul și relații orizontale și chiar socialiste în interiorul grupului, de regulă mic, relativ închis și foarte omogen. Există o explozie de astfel de grupuri peste tot în lume, unele doar cu singurul scop al producerii și reproducerii vieții departe de stringențele vieții capitaliste obișnuite, altele și cu scop politic, mobilizate în jurul unor cauze sau obiective. Pe măsură ce criza capitalistă, și acum cea pandemică, va căpăta proporții și va duce la mai multă fragmentare, aceste grupuri par a indica direcția viitoare.

Peste tot poliție

Dintr-un anumit punc de vedere deceniile discutate aici au reprezentat o ruptură semnificativă față de perioadele anterioare. Așadar, nu vorbim de simpla accelerare a unor fenomene ci de un salt calitativ incontestabil. Atentatele de la 11 septembrie au fost, din acest punct de vedere, determinante. Măsuri sporite de securitate și supraveghere (nu doar pe aeroporturi), ascultări de telefoane și interceptări de emailuri, puteri sporite oferite serviciilor secrete, multiplicarea agențiilor și instituțiilor cu rol de monitorizare, control, prevenție, creșterea puterilor discreționare ale poliției și armatei, au fost, oricât ar părea de paradoxal, doar urmările soft și vizibile ale atentatelor teroriste.

Partea mai puțin văzută și cu adevărat tulburătoare a însemnat Guantanamo și alte locații secrete peste tot în lume, inclusiv în țara noastră, adică încarcerări ilegale și tortură, ucideri extra-judiciare ale unor oameni trecuți pe o listă de ținte fără un proces legal, răpiri, lagăre de concentrare și crime de război. Este moștenirea cea mai sordidă a 9/11, iar ea doar s-a multiplicat apoi în războiul global împotriva terorismului. Țări după țări au adoptat măsuri similare invocând spectrul terorismului și siguranța națională. Desigur, restricțiile au vizat în mod diferit categorii de populații și cetățeni, astfel încât aplicarea lor a fost nu doar abuzivă dar de regulă acompaniată de dimensiuni rasiste și clasiste. Controlul internetului de către instituții ale statului, realizată însă prin agenți economici privați, era doar un pas firesc în această ecuație. Astăzi cine nu achiesează la acest mecanism de supraveghere și monitorizare intrusiv, care colectează, stochează și transmite date în cantități inimaginabile la începutul secolului 21, e aproape lipsit de posibilitatea traiului, decât, poate, într-o formă de recluziune incompatibilă cu noțiunea de cetățenie. Sau, în varianta Assange, Manning sau Snowden, ca prizonieri politici pentru curajul de a expune fața nevăzută a sistemului.

Concomitent, ultimii 20 de ani au marcat creșterea fără precedent a numărului de oameni nevoiți să locuiască în tabere de refugiați. În 2019 erau peste 70 de milioane de oameni în toată lumea care, dintr-un motiv sau altul, au fost nevoiți să își părăsească propriile locuințe – record istoric. În același timp a crescut dramatic numărul de persoane aflate în diferite forme de detenție fără a fi comis vreo infracțiune și fără a fi judecați de vreo instanță legal constituită. Centrele de detenție de la granița dintre SUA și Mexic sunt un astfel de exemplu, cu o creștere alarmantă a numărului de persoane reținute acolo după anul 2000. La fel, în China, aproape 1 milion de Uighuri se află în centre de detenție. Astfel de exemple se pot identifica însă peste tot în lume, dar cu precădere în zone afectate de război cum este cazul Syriei. În multe situații, diferența dintre o tabără de refugiați și un centru de detenție este doar semantică, așa cum pare a fi cazul la granița dintre Turcia și Syria sau în tabăra de refugiați din insula Lesbos.

Totodată, numărul de migranți a crescut constant din 2000 încoace, de la sub 200 de milioane de oameni, la aproape 300 de milioane în 2019, adică 3,5% din populația lumii locuiește în altă țară decât în cea în care s-a născut, cel mai înalt nivel din istorie (datele nu iau în considerare migrația sezonieră). Tot o creștere a înregistrat numărul de persoane aflate în sclavie. În 2019, s-a estimat că peste 40 de milioane de oameni se află în sclavie (o estimare reținută, alte analize indicând cifra mai realistă de 70 de milioane de oameni) – un alt record istoric. Jumătate dintre aceste persoane sunt traficate și plasate în sclavie pentru muncă și aproximativ 10 milioane pentru muncă sexuală, câștigurile anuale din sclavie fiind estimate a fi de 150 de miliarde de dolari, altfel spus, aproximativ cât PIB-ul Ucrainei.

Pe scurt, ultimele două decenii au însemnat creșterea exploatării, a traficului de persoane și a sclaviei, a centrelor de detenție și a numărului de refugiați. A crescut toleranța la ucideri extrajudiciare, epurări etnice, tortură, crime, violuri și în general a lipsirii unor categorii întregi de oameni de cele mai elementare drepturi și libertăți. Violența de stat a fost la rându-i în creștere, fie că e vorba de un polițist rasist din SUA care omoară un adolescent neînarmat, fie că e vorba de armata turcă care a decimat kurzii din Rojava sau de armata saudită care ucide copii în Yemen – peste tot statele au devenit mai violente atât cu proprii cetățeni, cât și cu „străinii” sau „dușmanii”.

Catastrofa climatică

Ultimele două decenii, dar cu precădere după 2010, au însemnat și conștientizarea, la scară globală, a faptului că ne îndreptăm spre catastrofă climatică datorită modului de exploatare a naturii presupus de producția capitalistă. În ciuda unor voci care încă mai practică negaționismul, consensul este larg răspândit că suntem în plin dezastru. Cum vor evolua lucrurile din acest punct în care ne aflăm este imposibil de prevăzut, tocmai datorită scalei problemei. Șansele pentru realizarea unui plan global rațional, care să fie și efectiv implementat și să mulțumească pe toată lumea, sunt la fel de mari precum un miracol. Așadar, mai previzibil situația se va înrăutăți și va exacerba nihilismul actual, hrănit de fiecare mini apocalipsă ce are loc aproape zilnic undeva pe glob. În definitiv, anul 2020 a început în forță cu incendiile de proporții biblice din Australia, care prevesteau în mod cert apocalipsa. Desigur, declanșarea pandemiei COVID și efectele sale planetare încă greu de evaluat nu au cum să ducă la diminuarea nihilismului și la resemnarea în fața extincției ce pare acum iminentă.

 

Super-cluburi

În final, o dezvoltare într-un subiect de nișă, dar nu mai puțin importantă din punct de vedere social. În ultimele două decenii fotbalul de club s-a modificat în mod radical. Au apărut super-cluburile prin achiziționarea unor echipe cu prestigiu (din cele mai importante ligi europene) de către finanțatori bogați. Acest fapt a dus la crearea unei inegalități incompensurabile între acestea și restul competitoarelor, făcând irelevante competițiile interne datorită disparității de valoare și resurse dintre echipe. De asemenea, competițiile europene inter-cluburi au fost de asemenea restructurate astfel încât să genereze mai multe fonduri ce erau apoi redistribuite tot în favoarea cluburilor mari. În ton cu vremurile, bogații au devenit tot mai bogați, astfel încât sportul este acum dominat de maxim 10 cluburi ce pot concura în mod real unele cu celelalte atât pe foaia de joc cât și pe foaia contabilă. Concentrarea la vârf a resurselor a dus și la concentrarea la vârf a celor mai buni jucători, antrenori și specialiști, jocul a devenit mai profesionist și, inevitabil, mai atractiv și spectaculos. Dar competiția pentru resurse între marile cluburi a dus la o inflație fără precedent a sumelor de transfer și a salariilor, fapt ce a adâncit prăpastia dintre vârf și bază, punând multe cluburi din coada ierarhiei în grave probleme financiare.

Pandemia a mărit în mod evident și mai mult discrepanța, unele cluburi anunțând deja pierderi financiare imposibil de susținut sau chiar falimentul. Virsul va desăvârși un proces afirmat în ultimele două decenii și va duce astfel la lichidarea unei instituții (campionatele naționale de fotbal) emblematice cu rădăcini în secolul 19.

NOTĂ: am început elaborarea acestui text anterior declanșării pandemiei și l-am reluat și adăugit spre finalul acesteia. E interesant de observat cum pandemia accelerează și adâncește procese și fenomene ce erau deja în mișcare în ultimele două decenii, fapt ce indică poate că ea nu este atât un moment de ruptură față de trecutul recent cât o accelerare neașteptată și bruscă a sa.

 

 ***

 

Bogdan GHIU

Pre-zent – cu picioarele pe Pământ

(Pre-zent[recutul]. Sau cum ne-am zăpăcit de tot schemele)

 

Primii 20 (de ani) din (secolul) 21 ne-au anesteziat și ne-au atrofiat chiar de tot, nu mai simțim nimic și nu mai putem nimic, asistăm la noi înșine, paralizați, holbându-ne într-o transă fără delir – fără a ne și asista unii pe alții sau a fi asistați. Am putea numi disciplina acestui nou dez-afect „asistanatologie”. Altfel spus, suntem ca și morți. Iar „confuzia”, „combinația”, „încârdășirea”, „corupția” viață-moarte se exprimă și prin altă confuzie, aceea de „viață ca în filme” sau, mai exact, ca în jocuri video: suntem eroi într-o producție audio-video nu manipulată, ci din capul locului „desenată”, „designată”, vădit artificial-mimetică, care ține să arate că s(t)imulează viața „reală” prin imagini de sinteză. După imaginea-mișcare și imaginea-timp, iată-ne prinși în istoria-imagine.

Așa că și „retenția”, și „protenția” temporale, hiper-dezvoltându-se (prin stimulare intensivă), ni s-au atrofiat, ajungând să nu se mai deosebească de „obiectul” lor: hiper-realizarea a dus la de-realizare, începând cu „categoriile transcendentale” ale schemelor temporale, spațiale și proprioceptive: nu ne mai putem situa nici în spațiu, deci nici în timp, deci nici moral, nici politic. Plutim sau, mai degrabă, surfăm, spun unii, prăbușirea. „Colapsologiei” începe să-i fie preferată „colapsonautica” (cf. de pildă Yves Citton, Jacopo Rasmi, Générations collapsonautes. Naviguer par temps dʼeffondrements, Seuil, 2020).

Se poate spune că proiecția postmodernismului ca simultaneism existențial, ca, simplu și frust spus, moarte a timpului prin suprimarea spațiului, prin existența pe „platou”, în „platouri”, adică prin globalizarea ca dez-orientare (viața-viteză), a ajuns în sfârșit să se realizeze și să fie trăită, devenind, din dogmă culturală, habitus „natural”, adică moral. „Postmodernismul” vieții noastre de zi cu zi este totuna cu a-moralismul vieții contemporane.

Sau, mai bine spus, co-temporane. Căci „contemporanul” a devenit o normă și o dogmă, însemnând o absurdă raportare la un model inexistent, care tocmai prin această raportare „în gol” se materializează sau, mai precis, este performat.

Prin a doua jumătate a anilor 2000, mi se păruse (și tocmai de aceea mi se păruse potrivit s-o pun, emblematic, în titlul unei cărți despre/cu arta „contemporană”) că problema noastră „epocală” (începând de la experiența post-comunistă universalizabilă a Estului european, care abia foarte încet începe să fie pusă în rezonanță cu experiențele post-coloniale, numai că esticii sunt în Europa și, la fel de albi ca vesticii, nu-și percep „negritudinea” condiției!) ar fi, este „viața după supraviețuire”.

Ei bine, acum, mi se pare că acel „după” s-a evaporat, și că viața a devenit simplă supraviețuire, „denudându-se” radical, mai mult, fericirea sau bunăstarea, altfel spus semnele depășirii „simplei” supraviețuiri (ca tendință teleologică imanentă – dacă așa ceva este posibil – a umanității) devenind simple semne, simple accesorii adăugate, și că în genere trăim „adăugat”, „disociat”, exprimându-ne „esența” privată prin „semne” adăugate „accesoriu”: viața în timpul supraviețuirii.

Da, mi se pare, (ne)simt tot mai mult că viața în același timp s-a depreciat, dar se și supralicitează pe ea însăși ca supraviețuire: pozăm tot mai mult în eroii propriului dezastru, adică ne mândrim că suntem distruși, praf, varză, dar încă dăm semne de viață, ca accesorii. Nu acționăm, dar teribil ce „rezistăm”. Amarnic!

Nu mai trăim în succesiune, am ieșit din contemporaneitate în co-temporaneitate: simultaneitate și suprapunere.

Sau ceva în genul acesta. Ceva „de genul”.

Pentru că trebuie să admitem, modest, că orbecăim, dar și că simplul, minimumul eroism prin care am mai putea să ne dăm nouă înșine ceva semne de viață-ca-supraviețuire ar fi să începem, totuși, să proiectăm, să visăm măcar, dar esențial, trecutul și viitorul.

Trebuie să ne facem timp! Trebuie să ne facem timp pentru noi!

Dar deja mi se pare nu mai suportăm această anesteziere spațio-temporal-proprioceptivă, această dez-orientare etică și politică. Cu atât mult într-o istorie supralicitată, de overdoză, de „realitate augmentată” artificial, o istorie planetar-cotidiană care este deja o istorie a crizelor în care tot timpul, absolut tot timpul – timpul ca atare –, suntem surprinși, prinși pe picior greșit. Ca acum! Senzația noastre temporală a devenit una a incapacității și, de aici, deja una a impasibilității (nu mai simțim nimic). Altfel spus, suntem nu numai „viață nudă”, ci una cu timpul, timp pur sau mai curând temporalitate pură, în ne-asamblarea ei. Viața redusă la temporalitate „pură”, un fel de atomism temporal.

Dar trebuie să ieșim!

Trebuie să reîncepem să liniarizăm, să re-„succesivizăm” lucrurile, pentru a le re-pune în ordine, într-o ordine de bătaie, de acțiune. Timpul înseamnă mai presus de orice, adică înainte de toate, ordine, ordonare. Va trebui, prin urmare, ca după un mare accident, să reînvățăm să mergem (de unde și o anumită vogă, modă, să-i spunem valorizare actuală a mersului – pe care eu l-aș pune, configurant, în „constelație” cu o anumită valorizare a vegetalului, a „vieții plantelor”), să pășim, „pas cu pas”, cum a spus cineva neștiind ce spune și compromițând o formulă promițătoare.

Pas cu pas și de la nivelul pasului, potrivit uitatei serii filogenetice humus-humă-umanitate-umilitate. Mai cu ochii în pământ, spre Pământ! Deja e previzibil că vom trăi și vom arăta ca niște extratereștri ai propriei Planete.

Este nevoie de revalorizarea realistă, adică, asemenea plantelor care „merg” și „se târăsc” de jos spre soare(le Binelui), heliocentric, a constructivismului și voluntarismului istoric, despre care trebuie să învățăm, ar trebui să fi învățat că nu sunt niște mari și largi, ample, sublime gesturi „epocal-destinale” decât dacă pornesc de jos, mărunt, de la micro-decizionismul nostru zilnic care, apoi, să poată fi capitalizat, „speculat”, proiectat. Ca și cum ai strânge pietricele zilnic, ca nebunii, pentru o mare Baricadă (nu Biserică) viitoare. Istoria se poate construi, se poate alege, se poate decide, dar ca să putem devenii eroii ei, trebuie mai întâi să-i fim cetățenii, adică acestea să fie regulile noastre de viață. Ne alegem, mai mult (și mai grav), ne decidem viitorul zi de zi, de mii de ori pe zi, în felul care respirăm, hrănindu-ne din „aerul timpului”.

După care, reconvertiți astfel, „recuperați” astfel după traumatismul anesteziei, ne putem – și va trebui s-o facem cât mai rapid și mai des – într-o nouă competiție a viselor întemeiate.

Lepădați însă de iluzia posibilității vreunei transcendențe sau a vreunui „surplomb” istorice: de pe picioare, din mers – cu picioarele pe Pământ.

Ce vreau să spun, ce încerc să spun acceptându-mi orbecăiala și bâlbâiala, gângăveala – pentru a o reprezenta, tocmai –, este că prospectivismul nu poate renaște cu adevărat mai puternic decât însoțit de, sau bazat pe, sau identificat cu un perspectivism.

Nu putem proiecta, nu ne putem „modeliza” viitorul, nu-l putem prospecta sustenabil, adică în același timp etic și pragmatic (etica și pragmatica fiind totuna!) decât în cadrul unor sau bazându-ne pe perspective cât mai precise, altfel spus cât mai multe și mai disputabile (care însă niciodată nu vor fi o puzderie, astfel încât „numitoare comune” pot fi relativ ușor de obținut, odată pluralitatea acceptată pe față).

Or, orice perspectivă e dublă, are o dublă întemeiere, este de fapt o relație, o relaționare tensională – un drum, o punte, un salt (imaginar-logic): își propune să lege un punct de pornire („prezentul”) cu o țintă, un „terminus paradis”, o linie de sosire concepută și visată, postulată, căutată însă tocmai ca nouă și mult mai bună, „adevărată”, „autentică” linie de pornire. Asta e utopia. Orice perspectivă e deci din trecut spre un prezent restaurat ca prezență, în care să poate visa și plănui, degaja cu adevărat viitorul. Noi trăim permanent defazați, în urmă, în „trecut”, și trebuie să ajungem la viitorul care este prezentul înțeles ca prezență, să ne fim adică nu numai co-temporani, ci cu adevărat con-temporani. Noi trebuie prin urmare să ne proiectăm prezentul nu atât al unui alt viitor, cât al unui viitor pur și simplu, pentru că noi, pierzându-ne orientarea istorică, înțeleasă fundamental ca orientare etică, deci politică, ne-am pierdut și simțul viitorului.

Or, ce perspectivă realistă, adică locală, mai bună decât actuala criză din seria de crize care a devenit istoria, ce alt viitor demn nu de falsul viitor al viitoarei crize previzibile, ci de ieșirea din acest perpetuu trecut, din această criză-pre-criză decât actuala criză, ce altă perspectivă mai bună asupra Sănătății și Curățeniei, asupra Istoriei, decât actuala „ieșire din istorie”, decât această suspendare experimentală insuportabilă tocmai pentru că ne obligă să reacționăm – la noi înșine?

Da, boala ca perspectivă nietzscheană asupra sănătății, a „Marii Sănătăți” (căci poate încă nu ni s-a dat să aflăm ce ar putea fi „Marea Boală”, deși aproximăm tot mai adecvat, dar nici măcar nu ne trece prin minte să ne întrebăm ce-ar putea fi „Marea Sănătate”), criza ca perspectivă obligatorie, impusă, ca naturalitate creată istoric, ca trecut al unui prezent cu adevărat istoric, ca pre-prezent, în sfârșit al unui Viitor despre care am uitat că poate să existe.

Voluntarism, constructivism, prospectivism perspectivist, dez-antesteziere etică și politică,  înainte-mers spre prezent. Adică recăpătarea, recrearea categoriilor transcendentale ale existenței istorice. Ieșirea din expunerea de către alții la risc și din expunerea narcisică în/ca imagine spre expunerea la riscul efortului (și al) imaginației. Pariu performativ.

Sănătatea Prezentului-Viitor numai din perspectiva și în limitele raționale ale Bolii care trebuie să devină Trecut. Potrivit îndemnului, adevărat manifest, al unui tânăr artist performer (Ion Dumitrescu, Fractalia, 2019), ar fi momentul să începem să nu mai gândim „post”, ci PRE.

Și să ne re-centrăm, mai precis să ne exo-centrăm (dar nu trans-), nu să ne endo- sau auto-centrăm, ca să ne recăpătăm, adaptat, schemele, orientarea: să ne re-centrăm, însă pe Pământ, în jurul „firului cu plumb” sau pe „verticala locului”, pentru a regăsi verticala greutății, a poverii, a datoriei, a atracției, a tracțiunii, a căderii sigure care dă singură greutate lucrurilor și atrage, cheamă, face pereche, singura, în contra-balans, cu harul (conform mistico-sindicalistei Simone Weil). Har ascensional, dar de fapt minim echilibrant: cât să ne putem ține pe picioare pe nava Pământ

Să ne RE, să ne PRE! RE, adică PRE. Să ne RE-PRE-ZENTĂM.

 

 ***

 

Parászka BORÓKA

Secolul redefinirii realităților sociale

Genociduri, catastrofe ecologice, crize economice, pandemii, renașterea autocrațiilor, cultul personalității, revoluții eșuate – business as usual, am putea spune, enumerând evenimentele și fenomenele primelor două decenii ale secolului XXI. Suntem martori și colaboratori în reluarea secolului XX. într-un mod destul de schematic. Istoria pare a fi repetitivă, cu automatismele și ciclurile sale monotone. Parcă experiențele acumulate în secolul anterior nu ar avea nici un folos, ori nu ar exista nici un proces social de prelucrare și interiorizare. Asemănările cu perioadele anterioare sunt înfricoșătoare. Epoca în care trăim are o atmosferă plină de incertitudini, anxietate și furie.

Însă oricât de irațional ar părea aceste decenii în era rețelelor de informare și de socializare, raționalitatea nu a dispărut. Doar că prelucrarea și interiorizarea se desfășoară pe o durată mai lungă.

Prin reformele și revoluțiile sociale, structurile societății s-au schimbat fundamental în a doua parte a secolului XX. Mișcările pentru drepturile civice, mișcările feministe, ecologice, activismul din anii 60-70, au creat  surse teoretice bogate și inspiratoare. Însă transformarea societăților în era tranziției din anii nouăzeci au afectat în profunzime eficiența și modul în care acționează o societate. Deformarea inevitabilă a regimurilor sovietice-est-europene, colapsul acestor regimuri, și mai ales răspândirea neoliberalismului în ultimele decenii ale secolului XX., împiedicau reflexivitatea în această perioadă a tranziției.

În mod simbolic epoca tranziției este marcată de revoluțiile din anul 1989. Este un eveniment care afectează ultimele cincisprezece ani ale secolului XX. și care are o importanță deosebită în epoca crizei ecologice, adică în epoca noastră. Sociologul Ulrich Beck formulează, legat de catastrofa din Cernobîl, teoria societății riscului. În această societate a tranziției și a riscului, catastrofa devine „starea curentă” a societății – scrie Beck în anii 90. Percepția riscurilor, adaugă cercetătorul, depinde de sesizabilitate, de definiții sociale, de acțiuni și decizii politice – adică depinde de putere. Era de așteptat să se desfășoare un proces de repolitizare în ultimul deceniu al secolului XX.: spațiul politic devine total, adică politica nu se mai face doar la cel mai înalt nivel. Chiar și ceea ce era nepolitic în epoca modernă, este abordat în această perioadă ca problemă politică. Inegalitățile cresc și devin tot mai personificate, contextualizate, specificate, așadar se schimb sau chiar dispar clasele sociale. Lumea postsocialismului – scrie Zygmunt Bauman în 1992 – era o lume fără alternative (1992). În acești ani este firesc schimbarea claselor sociale, dar nu și dispariția acestora. Însă după perioada tranziției, în primele decenii ale secolului XXI., Bauman încearcă redefinirea claselor sociale. Apare clasa globală, adică cea activă și cu o mobilitate nerestricționată (2002). Această clasă a „turiștilor” este câștigătorul proceselor de globalizare. La polul opus se află clasa „vagabonzilor”, care este împinsă cu forța (politică și economică) în spațiul global, pentru că este determinată de necesități, de circumstanțele locale, de restricții și de nevoi personale (2004). „Vagabonzii” sunt perdanții globalismului și adversarii „turiștilor”.

În ultimii douăzeci de ani s-au schimbat rolurile, raporturile, șansele și necesitățile actorilor societății. Dinamismul globalizării, raportul dintre câștigătorii și perdanții ei s-a transformat, promisiunea „win-win” a modernității într-un fel s-a schimbat într-o situație „lose-lose”: indiferent de clase politice și sociale, de identități locale și culturale, toată lumea este și va fi afectată de efectele crizei ecologice. Unii mai repede, alții mai târziu. Unii mai grav, alții și mai grav.

Cernobîl părea un eveniment unic, ceva ce nu s-a mai produs înainte, și nu se va mai produce în viitor. Însă de atunci a devenit clar: catastrofele ecologice sunt catastrofe structurale, produse de sistem (sistemul capitalist), riscurile ecologice sunt conștientizate, și fac parte din cotidian. Apar în mod regular, sunt luate în calcul.

În afară de această regularitate, criza și riscurile globale recente care se ivesc pe diferite nivele și prin diferite forme, au un alt aspect special. Spre deosebire de catastrofele și cataclismele anterioare, acestea sunt urmărite și trăite printr-o percepție globală, cu o sincronitate fără precedent, cu experiențe personale și totodată interconectate. Totul este la îndemână pentru a concepe programul de reorganizare și de corectare al societății, așa cum a scris Ulrich Beck în teoria sa, a modernității reflexive (1992)

Nu putem vorbi despre un control centralizat asupra catastrofelor și crizelor, și nu putem vorbi nici de o mediatizare eficientă a acestora. Suntem după era televiziunii și după era mass mediei. Rețelele de socializare au preluat locul mass mediei, toate întâmplările sunt mediatizate (și totodată controlate, influențate) de aceste canale și prin aceste platforme ambigue. Percepția globală evoluează prin interactivitatea participanților (sau prin iluzia interactivității), prin „share” și reacție. Cea ce se vede, ceea ce se transmite uneori este real, ba chiar hiperreal, alteori manipulativ, fals sau ireal. Indiferent de valabilitate: totul este la îndemână, totul este prezent, partajabil, totul e comun.

Prin această reprezentare permanentă, luând în considerare această comunitate comunicativă, reiese necesitatea redefinirii realităților sociale și a noilor reflexivități.

La începutul secolului XXI. (secolul facebook, twitter ș.a.m.d), când rețelele de socializare abia au început să funcționeze, aceste platforme au fost primite cu o anumită euforie, ca forme noi ale democrației. Societățile „fără alternative” păreau să fie societăți „ale posibilităților infinite”. Rețelele de socializare erau lăudate ca medii necenzurate, platforme fortificate ale expresiei libere.

Dezamăgirea a venit repede și într-un mod neașteptat. Pe rețelele socializare au apărut noile forme de (auto)cenzurare, de propagandă, au început să înflorească știrile false. Primele două decenii ale secolului ar putea fi numite deceniile fake news-ului, ale propagandei transmisă și creată prin aceste medii. Ori – o posibilitate foarte probabilă – democrația își arăta fața mai puțin cunoscută și mai puțin plăcută. Iată că am ajuns la necesitatea regândirii democrației, a participării democratice, a opiniei publice, a libertății presei, a intimității, obiectivității și siguranței datatelor.

Autocrația din Rusia s-a răspândit și prin rețelele de socializare. Influența Rusiei în spațiul European ea fost asigurat de războiul digital numit (cu exagerare) al treilea război mondial. Controlul asupra societății ruse s-a desfășurat în mare parte tot pe rețelele de socializare. Control și anti-control funcționează cu un dinamism puternic. Experimentele lui Julian Assange și Edward Snowden reprezentau forme anti-control: o revoluție și o rezistență informatică. Dar se pare că aceste încercări au eșuat. Din ce motive? Poate că nu au fost bine concepute din perspectiva reflexivității. Accesul la informații în sine nu este de ajuns. Prea multe informații nu sunt informații. Datele neprelucrate și neinterpretate nu sunt date. Relevanța, interpretarea profesională, credibilitatea, legitimitatea sunt indispensabile. Întrebarea în era comunităților comunicative extinse și globale este dacă în condițiile actuale este sau nu posibilă democrația deliberată (Besette, 1980).

Succesul lui Donald Trump nu se poate despărți de activitatea lui pe twitter. Nu numai din cauza numărului mare al share-urilor ci și din cauza modului său de comunicare. Secretul succesului este primitivismul și simplicitatea, limbajul agresiv, sexist, iregular, războiul contra corectitudinii politice. Așa se poate defini „cultura politică” recentă. Oare această „cultură” va fi valabilă pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă? Nu se știe încă, tot ce se poate spune este, că în primele decenii ale secolului XXI. am trăit în era neonaționalismului și neoprimitivismului. Diagnoza era formulată de Beck încă la începutul anilor 90: ori ne orientăm spre o modernitate reflexivă, ori revine naționalismul și fascismul.

Luând în considerare efectele negative și pozitive ale schimbării spațiului comunicativ, putem spune că cele pozitive sunt mult mai importante, promițătoare și puternice. Primăvara arabă, documentarea războiului sirian, genocidul din Siria și Irak, exodul refugiaților, demonstrațiile de pe piața Taksim din Istanbul, fenomenele crizei ecologice, atacurile contra comunitățile Rohingya din Mianmar, lagărele secrete pentru membrii comunităților uigure din China au fost documentate, publicate pe rețelele de socializare.

Percepția globală nu scapă de aceste întâmplări. În era represiunii digitale rezistența digitală și conștiința socială devine și mai vigilentă. Tragediile sunt aproape și sunt transmise în direct. De la user la user, de la om la om. Împărtășind informații împărtășim și responsabilitatea martorului. Nu mai este valabil argumentul „n-am știut”. Am știut și am fost conștienți.

Perspectivele se schimb. Criza globală nu mai este o abstracție, o întâmplare obscură și îndepărtată, o problemă ale străinilor și necunoscuților. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea față de imperialismul în sens politic și în sens cultural – foarte probabil trebuie să renunțăm și la ipocrizia valorilor Europene. Europa în timpul crizei ecologice și în timpul pandemiei nu este un loc privilegiat, quod erat demonstrandum, în 2020. Virusurile nu se opresc la granițe, nu au nevoie de pașapoarte și vize.

Suntem nevoiți să reinterpretăm cu reflexivitate ce înseamnă granița, cetățenia, statul, dreptul național și internațional, majoritatea și minoritatea, solidaritatea, activismul. Totul este mai aproape față de cum a fost. Propun să luăm scenariul optimist: suntem la porțile unui globalism proactiv, responsabil și solidar. Sau nu? Vom trăi și vom vedea?

 [Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 57-81