Claudiu Gaiu - Moderaţie şi catastrofă

[altmariusideea]

https://revistavatra.org/2020/08/26/secolul-21-istorie-recenta-si-f...

Claudiu GAIU

Moderaţie şi catastrofă

Motto: „Mai devreme sau mai târziu va trebui să revenim la războiul civilizat pe care-l cunoştea încă Moreau, război care lasă popoarele în pace în vreme ce un mic număr de soldaţi îşi fac datoria; va trebui să revenim la arta retragerilor, la apărarea unei ţări prin fortăreţe, la manevrele domoale care cer timp, dar cruţă vieţi.”

       Chateaubriand

 

Două tipuri de anticipaţie într-un sigur paragraf

Prezenta criză şi soluţia impusă de autorităţi, cea a izolării generalizate, ne obligă la o stare pe care m-am amuzat să o numesc „presocratică”, a gândirii fără texte şi referinţe imediat accesibile. De fapt, aşa se scria şi-n epocile de filosofare non universitară, în vremea marii revoluţii ştiinţifice sau a Luminilor. Eşti singur, cu câteva cărţi rămase în bagaje, în plus faţă de strămoşi, ai acces la internet. În minus faţă de ei, o memorie şi o cultură mai slabe. Deci nu sunt motive de lamentaţie.

Am ales ca motto o ciudată previziune aruncată de Chateaubriand într-un text de mare luciditate. Personajul pomenit acolo, Moreau, e un general din vremea Revoluţiei franceze şi a războaielor napoleonene. Dizgraţia dictatorului pentru opţiunile sale republicane îl fac probabil să beneficieze de aprecierile monarhistului Chateaubriand. Observaţiile aristocratului scriitor, contemporane cu notaţiile lui Clausewitz despre război, se concentrează pe o transformare majoră a artei militare prin masificare! Dintr-o dată, adică după războaiele napoleonene, toţi marii strategi care armonizau exemplele antice cu experienţa personală, cad în desuetudine. O întreagă literatură care culmina cu studiul coloanelor şi liniilor militare prin care Frederic cel Mare triumfase asupra Europei devenea caducă. Prin disciplină şi număr, Marea Armată va reorganiza continentul dispreţuind nu numai regimul vetust al fortăreţelor sau cuiburilor de artilerie, dar şi hotare fizice, munţi, prăpăstii, fluvii. Pentru Chateaubriand războiul fusese ucis prin exagerare. Istoria îl va infirma pe Chateaubriand, regimul ororilor fiind abia anunţat de bătăliile de la Marengo, Austerlitz sau Waterloo. Dar se încrede el – el, îndeobşte atât de lucid şi capabil chiar şi de autoironie, mai ales privitor la tinereţea sa animată de elanuri militare contrarevoluţionare – în acest pronostic? Într-un alt fragment, preferat de Hannah Arendt, el vestea dispariţia viitorului pentru o omenire viitoare dezrădăcinată de trecutul său, de limbile familiei şi afectele casei. Şi în această epocă cu adevărat postistorică, mai vedea el oamenii capabili de temperanţă obţinută prin externalizarea  activităţilor militare, care nu mai privesc în fond pe nimeni? Sunt mai multe întrebări, cel mai uşor de tranşat prin strategia tăierii nodului gordian. În prima anticipaţie, avem de a face cu omul politic liberal. În cea de a doua cu un proroc dezinteresat.

Compromis şi detaşare

Primul regim de anticipaţie ne dezvăluie rădăcina reacţionară a liberalismului: pentru a continua să-şi susţină credinţele, în monarhie, în ierarhie socială, aristocraţia învinsă avea nevoie de libertăţile burgheze, de presă, de reprezentare parlamentară, de frecventarea cluburilor. La fel cum proprietarii americani îşi cuceriseră libertatea în raport cu coroana britanică, în ideea  de a se proteja mai bine de gloată. Democraţia reprezentativă nu era iniţial una a împuterniciţilor, a reprezentaţilor populaţiei, ci a celor care reprezentau ceva, o proprietate, o întreprindere, ceva ce-ţi dădea un nume, un obraz. Întâlnirea celor două clase, una proaspăt decăzută şi cealaltă recent înălţată, domoleşte înfruntarea lor iniţială şi împinge spre discursul moderaţiei. Pacea între vârfurile societăţii creează spaţii de gratuitate, fertile artei, individualismului, creativităţii, care mereu au anunţat prăbuşiri uriaşe: Belle Epoque, Golden Twenties, generaţia hippie. Liniile de demarcaţie între straturile suspuse nu sunt cu totul măturate, nici nu devin neapărat poroase, se instalează mai ales o concurenţă aşa cum arată această jumătate de frază despre cartierul aristocratic parizian şi noua mare burghezie:

„această clasă intermediară, inferioară cartierului Saint-Germain, deoarece îi făcea curte şi aspira la el, dar superioară tocmai pentru că nu era din cartierul Saint-Germain (…) se particulariza prin aceea că, detaşată de lumea bogaţilor, ea era încă bogăţia, dar bogăţia devenită mlădioasă, supusă unui scop, unui gând artistic, banul suplu, şlefuit poetic şi care poate râde.”

Bineînţeles, aceste detestări şi curtări, asocieri şi respingeri, nu sunt străine nici în mediile populare. Avem emigranţi, înnobilați azi politic prin apelativul grecesc de „diasporă” şi proletariatul intern, bugetari şi „la privat”, „creativi” şi „manuali”. Deja Marcel Proust avea dificultăţi să-şi înţeleagă liftierul care vorbea de servitoarea familiei ca despre „un angajat”, cuvânt cu totul străin pentru marea burghezie încă destul de conservatoare pentru a-şi considera slujnica parte a familiei lărgite. La rândul său, ea ar fi avut greutăţi să-şi descrie situaţia în termeni contractuali.

Dar să revenim la ce e mai interesant, la bogăţia detaşată de avere şi gândul artistic ce o însufleţeşte. Ea se poate desprinde nu numai de bani, dar şi de poziţia sa socială. Printr-o asemenea reflecţie artistică şi poetică, înţelegea încă Somerset Maugham în Bilanţul său (The Summing up, 1938) realizarea unei treceri elegante a puterii în mâinile muncitorilor. Pentru că e oricum inevitabilă şi pentru că burghezia îşi încheiase destinul istoric odată cu Războiul şi noua criză, ea ar fi trebuit să cedeze în mod paşnic frâiele guvernării muncitorimii, s-o integreze de pe acum în conducerea statului, pentru a o feri de grosolănii şi de stângăciile inerente celui nepriceput. Acest mare estet – spion şi diplomat în tradiţia multor scriitori britanici – s-ar fi văzut poate ca Chateaubriand, îndreptând bădărăniile noilor veniţi, de data asta nu burghezia citadină şi instruită, ci talpa poporului. Se vedea poate calmând tonul discuţiei în consilii de întreprindere, susţinând conferinţe de popularizare a artelor frumoase sau a operei.

Moderaţia ca exploatare

Împăcarea propusă de cei doi autori conţine o negociere politică. Primul o şi răstoarnă de dincolo de mormânt cu profeţia „no future” a cărei ştafetă va fi reluată de grupul punk Six Pistols, de astă dată cu trimiteri antimonarhice (God save the Queen/ The fascist regime). Dar să lăsăm pentru moment de o parte radicalismul său şi să-i urmărim celălalt mesaj, cel al moderaţiei liberale. El e cineva care revenea spre putere luând act de noile condiţii. El vroia să recupereze ce se mai putea din averi şi poziţii. La romancierul britanic intervenea un pronostic: teama că regimul proletar ar putea să nu fie suficient de curtenitor, că anumite erori ar putea fi evitate prin dresajul reprezentanţilor săi în sferele puterii. În dispoziţia lui de a ceda puterea era poate şi recunoaşterea faptului juisarea estetică nu e posibilă fără mizeria producătorului. Reluăm aici o lege formulată de filosoful marxist Michel Clouscard legată de juisarea dominanţilor: ea are nevoie de oprimarea dominaţilor.

„(…)juisarea mondenă este juisarea exploatării omului de către om. Ceea ce dă farmecul consumului surplusului e evident consumul, însă doar în măsura în care el este exploatare a omului de către om. În măsura în care celuilalt îi lipsesc cele trebuincioase.”

Aceasta este cheia detaşării de bogăţie, păstrând bogăţia, gândului artistic al banului ce ştie încă să zâmbească. Detaşarea îngăduie proiecţia. Anticipaţia se realizează mereu în condiţiile unei tranzacţii: sunt gata să mă adaptez, să intru în noul joc, aristocratul Chateaubriand în jocul burghez, burghezul Maugham în jocul proletar. Dincolo de aceste anticipaţii: aristocratul care aduce blândeţea unor timpuri mai paşnice, burghezul care e gata să cizeleze moravurile poporului alcătuiesc universul tipurilor liberale de moderaţie analizate, studiate, inventariate şi chemate de un Aurelian Crăiuţu (Elogiul moderaţiei, 2006;  A Virtue for Courageous Minds: Moderation in French Political Thought, 1748-1830, 2012; Faces of Moderation: The Art of Balance in an Age of Extremes, 2016 ). Reprezentaţii claselor superioare sunt gata să accepte un nou joc proiectând asupra viitorului o autoapreciere (virtutea centrului, moderaţia, bunul simţ).

Planificare şi catastrofă

Dincolo de jocul politic al moderaţiei, mai sunt două tipuri de anticipaţie care transcend negocierea politică. Avem mai întâi previziunea ce tinde spre ştiinţă, aducând de partea ei statistica şi strategia importată în economie din artele militare. Viitorologia astfel înţeleasă fost multă vreme, un instrument esenţial al statului, care fie că era vorba Vierjahresplan-ul nazist, de Cincinalul sovietic sau de Comisariatului Francez al Planului, unde lucrase o vreme un oarecare Alexandre Kojève. Cu succesul lucrărilor lui Norbert Wiener, cibernetica vine să se adauge tehnicilor de comunicare şi de anticipare. Anii 60-70 ai secolului trecut vor însemna un serios efort matematic şi filosofic de a reduce pe cât posibil neliniştile viitorului. Miza politică a acestui instrument devine evidentă odată cu atacurile la care este supus, ca falsificator al libertăţii pieţei. Adoptarea tot mai pronunţată a opoziţiei dintre planificarea economică şi piaţă a însemnat abandonarea în seama capitalului a gândirii strategice cu consecinţe dezastroase: decăderea căilor de circulaţie, privilegierea metropolelor, distrugerea sistemelor sociale de siguranţă (pensii, servicii sanitare, învăţământ), poluarea de dimensiuni cosmice (de la Pata Rât la sateliţii lui Elton Musk).

În fine, ultimul tip de regim al anticipaţiei la care ne oprim este cel al catastrofei. Deja am văzut că există o gândire a unui sfârşit al istoriei de origine romantică. Nu există viitor pentru că nu vor mai fi oameni sau în niciun caz mutaţiile spirituale şi biologice ale speciei nu vor mai corespunde umanităţii milenare construite în jurul transmiterii tradiţiei. E un mesaj ce pleacă din romantism pentru a-şi găsi expresii mai mult sau mai puţin inspirate în Martin  Heidegger, Vilém Flusser sau Paul Virilio.

Deja din prima parte a secolului al XX-lea gândirea catastrofei intervine pe scena politică ca element principal al organizării vieţii comune şi a războiului. Reichul de mii de ani sau sfârşitul comunist al necesităţii nu erau excesele totalitare ale unor minţi zvăpăiate, cărora li s-ar fi opus un liberalism al moderaţiei, ci o aplicare adesea mai consecventă a unor idei ale timpului. De pildă, în materie de rasism, naziştii sunt mai moderaţi decât americanii: principiul one-drop rule – o picătură de sânge negru în venele străbunilor te face negru – li se părea excesiv, o descendenţă îndepărtată evreiască putând fi corectată prin integrarea biologică şi culturală în masa germanică. Când, foarte târziu, în iunie 1944, Aliaţii debarcă în Normandia, trupele reprezentând ideologia antisemită germană nu au în faţă temperanţa burgheză, ci cu o armată profund segregaţionistă. Toate armatele implicate reprezentau o raţionalitate tehnică distructivă, de unde cursa înarmării nucleare care avea să marcheze practica politică şi gândirea strategică a anilor 50. Ideologia câştigătoare a cursei militaro-economice nu era cea mai avantajoasă pentru masa imensă de salariaţi. Existenţa blocului de est şi forţa unor partide muncitoreşti occidentale (uneori înarmate) în Europa meridională a obligat o vreme la compromisuri sociale. Însă acest răstimp s-a scurs.

Pentru a gândi o ieşire din mediocritatea generală a noilor clase medii, pentru a da un scop contingentelor de oameni obişnuiţi încartiruiţi în marile metropole, al cărui bun simţ s-a stricat în conformism ori chiar aderare entuziastă la egoismul dezindividualizării şi la centrismul totalitar desocializant, va trebui redobândită şi pusă la lucru o conştiinţă istorică, sigura care poate da elanul unei proiecţii în viitor care să ne scoată din repetiţia putrefacţiei. Practica gândirii istorice trebuie făcută laolaltă cu frecventarea unor gândiri alternative asupra catastrofei, mă refer aici la întreaga literatură de grâu şi de neghină a colapsologiei, a ecocidului, a finalului capitalocenului.

Existenţa unui viitor depinde de două momente:

(1) Denunţarea ispitelor şi amăgirilor moderaţiei ca negociere a puterii între cei care o deţin deja; moderaţia e chipul exploatării sulimenite şi acceptate de un public mediatic şi intelectual buimăcit.

(2) Recuperarea unei tradiţii romantice a relaţiei cu pământul trecutului şi a gestionării naturii: locuire, hrană, geopolitică; practic vorbim de asocierea poeziei lui Hölderlin cu practica leninistă a preluării puterii.