Consideraţii omiletice la Duminica a VIII-a de peste an (A): Priviţi păsările cerului

[altmariustotal catolic]

Priviți păsările cerului! Să nu fim îngrijoraţi pentru ziua de mâine, ci să avem încredere în Dumnezeu! - RV

(RV – 26 februarie 2017) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o mărturisire. Psalmistul biblic recunoaşte public că Dumnezeu s-a aplecat spre el cu grijă şi l-a salvat nevătămat dintr-o mare primejdie: „Domnul s-a făcut ocrotitorul meu şi m-a scos la loc larg, m-a mântuit, pentru că mă iubeşte” (cf. Ps 17/18,19-20 Ant. la intrare). Şi continuă: „Te iubesc, Doamne, tăria mea, stânca mea, eliberatorul meu, ajutorul şi scăparea mea, scutul meu, locul meu de refugiu”. Astăzi în continuarea predicii de pe munte Isus ne invită să alegem bine stăpânul căruia vrem să-i slujim, pentru că, spune, „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”. Apoi îndeamnă să nu fim îngrijoraţi pentru ziua de mâine, ci să avem încredere în Dumnezeu. În alte cuvinte, cere să răspundem la două întrebări importante. Prima este aceasta: ce aduce mai multă linişte în viaţa noastră, încrederea în providenţa lui Dumnezeu ori siguranţa pe care o dau banii? A doua întrebare: credem realmente că Dumnezeu are grijă de oameni cum învaţă Isus în predica sa? (cf. Mt 6,24-34 Evanghelia zilei). Cine nu a fost tentat să zică în situaţiile mai dificile: „Domnul m-a părăsit; Domnul m-a uitat!” Cine nu s-a întrebat în lanţul încercărilor: „Oare Dumnezeu se ţine de cuvânt, îşi împlineşte promisiunile?” (cf. Is 49,14-15 prima lectură). Fireşte, trebuie să dăm un răspuns sincer, căci Domnul cunoaşte gândurile inimii şi „nu putem judeca nimic înainte de vreme, până când va veni Domnul. El va lumina cele ascunse de întuneric şi va descoperi planurile inimilor şi atunci fiecare va primi de la Dumnezeu lauda cuvenită” (cf. 1Cor 4,1-5 lectura a doua). Toţi dorim o viaţă mai bună şi mai sigură. Speranţa este cea din urmă scânteie care se stinge din orice inimă. Însă, nu lipsesc momentele de nesiguranţă, de îndoială cu privire la fidelitatea lui Dumnezeu. Atunci, în momente de incertitudine şi zbucium sufletesc, Duhul Sfânt care a grăit prin profeţi reaprinde în noi o scânteie din cuvântul biblic: „Uită oare o femeie de copilul pe care-l alăptează, fără să-i fie milă de rodul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (cf. Is 49,14-15 prima lectură). În psalmii biblici se roagă Cristos. Cu el ne deschidem inima înaintea Tatălui: „Numai în Dumnezeu îşi află sufletul meu liniştea, pentru că numai de la el vine speranţa mea. Numai el este stânca şi mântuirea mea, turnul meu de scăpare; de aceea, nu mă clatin” (Ps 61/62,6-7 din psalmul responsorial). După acest rezumat parcurgem pe larg lecturile liturgice: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere; el judecă sentimentele şi gândurile inimii” (cf. Evr 4,12 versetul la Evanghelie).

1. Eu nu te voi uita
În prima lectură, un discipol spiritual al profetului Isaia preia gândul maestrului şi îl adaptează la noua situaţie istorică.. Era un moment critic pentru poporul lui Israel. După distrugerea Ierusalimului şi deportarea evreilor în Babilon (587 îdC), descurajarea, neliniştea cu privire la viitor, îndoielile asupra credinţei erau tentaţiile cele mai curente. Poporul îşi zicea: „Domnul m-a părăsit; Domnul m-a uitat” (cf. Is 49,14-15 prima lectură). Mulţi se întrebau dacă Dumnezeu continuă să fie credincios promisiunilor sale. În această situaţie profetul le aminteşte un adevăr, cel mai important dintre toate: iubirea lui Dumnezeu nu abandonează niciodată. În lectura liturgică avem doar două versete. Pentru a înţelege mai bine gândul profetului, reţinem din context expresiile care definesc atitudinea lui Dumnezeu faţă de popor: „eu te înviorez, te ajut, te susţin, te-am salvat şi te-am chemat pe nume, tu eşti al meu, eşti scump în ochii mei şi te iubesc, nu-mi voi mai aminti păcatele tale”. Însă atitudinea lui Dumnezeu este definită cel mai bine de cuvântul „răscumpărător” (“goèl” în ebraică). Răscumpărătorul este ruda apropiată care intervine pentru cineva în situaţii disperate ca, de exemplu, când ajunge sclav şi nu poate să se răscumpere singur; când este constrâns să-şi vândă bunurile sau moare fără copii, lăsându-şi soţia şi patrimoniul său fără nici un sprijin. În toate aceste cazuri ruda cea mai apropriată – datorită legăturii şi simţămintelor de rudenie – intervine să-l salveze. Aşa este Dumnezeu cu poporul său: este ruda cea mai apropiată care îi vine în ajutor. Însă profetului nu-i par de-ajuns expresiile  „răscumpărător” (goèl)  şi rudă, de aceea recurge la comparaţia cu dragostea maternă şi chiar o întrece. Celor care se plâng zicând că „Dumnezeu ne-a părăsit”, profetul le răspunde: „Dumnezeu este mai ataşat de voi chiar decât este o mamă de copilul ei… iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât cea a unei mame faţă de copilaşul ei”: „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (Is 49,15). Ceva mai înainte profetul îi invitase pe ascultătorii descurajaţi să privească stelele şi să se încreadă în puterea lui Dumnezeu care le-a creat. Aici, acelaşi profet invită ascultătorii să se gândească la mamele lor şi să-şi aducă aminte că iubirea lui Dumnezeu este şi mai intensă. Profetul nu putea găsi imagini mai adecvate pentru a vorbi despre Dumnezeu, decât stelele de pe cer şi dragostea unei mame pentru copilul ei. Acestea ne pot face să înţelegem cine este Dumnezeu şi cât este de neîntemeiat a ne îngrijora sau descuraja ca şi cum el nu ar fi mereu prezent.

2. Nu vă îngrijoraţi…  fiecare zi este în mâinile Domnului
Susţinut de această convingere, discipolul lui Isus nu intră în panică, dar aduce nevoile şi preocupările înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune. Nu-i doborât de nelinişti, ca şi cum totul ar depinde doar de el, dar se încrede în Domnul care zice: „nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră” (cf. Mt 6,24-34 Evanghelia zilei). „A se îngrijora” nu este simplu „a munci”, „a fi prevăzător”, „a trudi”, ci înseamnă a fi tulburat, a fi în anxietate, mereu cu respiraţia tăiată. Asta denotă o relaţie greşită cu lucrurile din jur, cu viaţa şi cu Dumnezeu. Îngrijorarea este semnul unui un mod greşit de a trăi. În fond, este vorba de teama de moarte. Însă îngrijorarea nu rezolvă situaţia. Să ne gândim bine: „Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale?” (Mt 6,27). Uităm că şi ziua de mâine este în mâinile Domnului. El este autorul vieţii. El ne dă suflarea. Pentru a-l elibera pe om de îngrijorarea pentru hrană, îmbrăcăminte şi acumularea de averi, Isus îndeamnă la încredere în Tatăl din ceruri. Îngrijorarea trădează o lipsă de credinţă. Cine nu se încrede în Tatăl din ceruri caută siguranţă în altă parte, în bani şi averi, iar când nu reuşeşte cade inevitabil în spirala îngrijorării. Isus ne îndeamnă să privim puţin în jur. Toate făpturile, „păsările cerului şi florile câmpului”, există pentru că Tatăl care le hrăneşte şi le îmbracă. Să ne dăm răgazul cuvenit ca să învăţăm ceva de la ele. Comunitatea alternativă, cea a discipolilor lui Isus, înlocuieşte siguranţa căutată cu îngrijorare acumulând bunuri materiale, cu siguranţa căutată cu încredere în iubirea Tatălui. Fireşte, asta nu înseamnă dezangajare, nepăsare. Nu este elogiul trândăviei. Dimpotrivă, încrederea în iubirea Tatălui face ca angajarea în viaţă să fie şi mai serioasă şi urgentă, dar şi mai senină. Pagina evanghelică de azi oferă motive puternice de linişte şi seninătate. Credinţa în Dumnezeu, încrederea în Tatăl ceresc eliberează de obsesia stresantă pentru ziua de mâine. Este un mod, dincolo de toate, de a regăsi bucuria de a trăi.

3. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni
La începutul Evangheliei zilei, Isus aminteşte discipolilor că trebuie să adere total la noua realitate care s-a apropiat. A primi împărăţia cerurilor înseamnă a iubi un singur stăpân, pe Dumnezeu şi a se dedica numai lui. Isus le-a spus discipolilor: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Mt 6,24). Ce înseamnă „a sluji lui Dumnezeu?” Pentru a răspunde, să ne amintim mai întâi ce a făcut Isus în timpul ispitirilor în pustiu. Când diavolul i-a promis că va da stăpânirea absolută asupra lumii şi slava care vine din bogăţiile ei, Isus a declinat propunerea în mod categoric: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti” (cf. Mt 4,8-10). Isus, ca om, a făcut alegerea definitivă iar acum cere să o facem şi noi. După învierea din morţi, Isus le spune discipolilor că „i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt 28,18). A trăit pe pământ ca unul care nu avea unde să-şi pună capul (cf. Mt 8,20); însă, dăruindu-şi viaţa pentru mântuirea oamenilor, a adunat bunuri în cer unde le-a regăsit. Acum revine discipolilor să aleagă. Să facă la fel. Să se încreadă în Tatăl care salvează. A sluji lui Dumnezeu este semn de măreţie, nu de înjosire; nu face „slugi”, ci fii ai Tatălui. Şi noi, asemenea Fiului şi în Fiul, putem privi spre cer, unde este inima noastră. Comoara noastră este în casa Tatălui din ceruri.

4. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei
Cei doi poli, ură sau iubire, dragoste sau dispreţ, amintesc de legea din vechime care reglementa cazurile de poligamie în care cineva ajungea să aibă ”două soţii, una iubită şi alta dispreţuită” (cf. Dt 21,15-17). Cartea Genezei şi cartea întâi a lui Samuel aduc două cazuri concrete, cel al patriarhului Iacob cu soţiile lui, Rahela şi Lia pe de o parte, şi cel al lui Elcana cu soţiile sale Ana şi Penina (cf. Gen 29,30-31; 1Sam 1,2-8). Apostolul Paul vorbeşte despre o inimă neîmpărţită în slujirea Domnului (1Cor 7,7-34). Stăpânul despre care vorbeşte Isus nu-i umileşte pe cei care i se supun şi îi slujesc. Dumnezeu este Tată şi ştie de ce avem nevoie. În rugăciunea Tatăl nostru, Isus ne invită să-i cerem Tatălui să ne dea pâinea cea de toate zilele (cf. Mt 6,11). A se încrede în Dumnezeu comportă o anumită abandonare în mâinile sale părinteşti şi providenţiale. Dacă Tatăl se îngrijeşte de iarba câmpului şi asigură hrana păsărilor cerului, „oare nu sunteţi voi mult mai de preţ decât ele”. În limbile ebraică şi aramaică expresia „mamona” era folosită cu referinţă la lucrurile materiale, la acumularea de bani sau averi. Banul ajunge să fie personificat şi să-l aservească pe om. Un proverb spune că banul este un bun servitor, dar un rău patron. Cu banii se pot face multe lucruri bune, dar banul poate captiva întreaga viaţă. Isus îi cere tânărului bogat să lase toate şi să nu-şi pună siguranţa vieţii în bunurile materiale, pentru a-l putea urma în totală libertate. Numai Dumnezeu merită încrederea deplină şi abandonul nostru filial. Îngrijorarea pentru cele materiale fac să pierdem singurul lucru necesar.

5. Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere
Nu suntem decât slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu care s-a manifestat lumii în Cristos Isus. Trebuie să fim convinşi de acest lucru cu adâncă smerenie: „orice om să ne considere… ca pe nişte slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu, iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios” (1Cor 4,1-2 lectura a doua). Sunt convins că, mai mult decât explicaţiile poate docte dar întortocheate, rămâne mereu viu şi plin de putere cuvântul lui Isus aşa cum este transmis de evanghelişti. La masa Cuvântului este loc pentru toţi, pentru sărac şi bogat, pentru omul simplu şi pentru cel învăţat. Simpla ascultare a Evangheliei, fără explicaţii pe marginea textului (fără glosă), îşi păstrează frumuseţea, prospeţimea şi rodnicia cuvântului. Cel care aruncă cu dărnicie sămânţa bună în ogorul inimii este Cristos, divinul semănător. Şi acest lucru este valabil în mod particular pentru Evanghelia acestei duminici. Isus vorbeşte unor oameni simpli dar dispuşi să asculte. Astăzi ascultătorii suntem noi. Să-i deschidem inimile. El ne spune: „Nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte! Oare nu sunteţi voi mult mai de preţ decât ele? Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale? Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă străduiţi? Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu trudesc şi nu ţes! Totuşi vă spun că nici Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puţină credinţă? Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?»! Căci pe toate acestea le caută neamurile păgâne; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea” (Mt 6,25-32).

6. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu
Ce-i de făcut ca să nu fim îngrijoraţi pentru ziua de mâine? Isus arată care este ordinea pentru a rezolva aceste preocupări: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, adică dreptatea lui, şi toate acestea vi se vor adăuga! Deci nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei”. Cine doreşte şi caută mai întâi voia lui Dumnezeu se află în siguranţă. Se îngrijeşte de cele necesare traiului în armonie cu autorul vieţii. Ştie că este preţios înaintea lui. Spun aceasta Legea şi Profeţii. Nu spune oare Scriptura: „Ce este omul că te gândeşti la el, sau fiul omului că-l iei în seamă?” (Ps 8,5). Dumnezeu nu se îngrijeşte doar de om, ci de toate făpturile, căci „toate aşteaptă de la tine să le dai hrană la vreme potrivită. Tu le dai hrană iar ele o adună, tu îţi deschizi mâna şi ele se satură de bunătăţi” (Ps 103/104,27-28). Psalmistul spune aceasta după ce a menţionat păsările cerului şi animalele sălbatice. Iar profetul îşi aminteşte cum Dumnezeu îmbracă pământul cu frumuseţe şi flori (cf. Is 35,1-2). Aceste pagini biblice nu sunt poezie şi visare. Ele arată care este voinţa lui Dumnezeu faţă de creaţia plină de bunurile sale puse la dispoziţia tuturor vietăţilor. Faptul că trebuie să fim îngrijoraţi pentru ziua de mâine, că sunt în lume milioane de oameni înfometaţi şi săraci, este împotriva voinţei lui Dumnezeu. Soluţia stă tocmai în a împlini această voinţă pe care texul o numeşte „împărăţia lui Dumnezeu”, adică „dreptatea sa”. „Setea şi foamea de dreptate” menţionate de Isus în discursul fericirilor se referă la dorinţa înflăcărată de a face voia lui Dumnezeu. Iată ce ne aşteaptă. Soluţia la relele care frământă umanitatea stă în angajarea creştinilor pentru o lume mai bună, mai dreaptă şi solidară. Iar asta se realizează prin iubirea faţă de semeni.

7. Cântarea psalmistului
Dumnezeu singur este speranţa noastră. Psalmistul află în încrederea pusă în Dumnezeu forţa necesară pentru a înfrunta greutăţile zilnice: „Numai în Dumnezeu îşi află liniştea sufletul meu, de la el vine mântuirea mea. Numai el este stânca şi mântuirea mea, turnul meu de scăpare; de aceea, nu mă clatin. Numai în Dumnezeu îşi află sufletul meu liniştea, pentru că numai de la el vine speranţa mea. Numai el este stânca şi mântuirea mea, turnul meu de scăpare; de aceea, nu mă clatin. În Dumnezeu este mântuirea şi gloria mea, stânca tăriei mele, la Dumnezeu este refugiul meu. Poporule, pune-ţi încrederea în el în orice moment! Revărsaţi-vă inimile în faţa lui!” (cf. Ps 61/62,2-3.6-9 psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii
Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, harul, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace şi Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în linişte.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 24 februarie 2017)