Reflecţie la duminica a 8-a de peste an - Anul A - 2017

[altmariustotal catolic]

Dumnezeu singur este speranţa noastră (cf. Ps 62,6)

Sfânta Carte ne spune că: "Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte (Prov 14,12). Şi aşa este, căci în urma păcatului, multe lucruri frumoase ale creaţiei "foarte bune" a lui Dumnezeu (cf. Gen 1,31) au suferit mutaţii şi au devenit veritabile capcane pentru om şi pentru alte vieţuitoare. De aceea acum totul trebuie să fie bine cercetat şi analizat.

De exemplu, Valea Paradisului, din golful Mexic, este recunoscută pentru frumuseţea ei. Este un loc cu o vegetaţie luxuriantă şi climă plăcută. Ce este mai puţin cunoscut este faptul că, în ciuda numelui PE care îl poartă, Valea Paradisului în realitate este o veritabilă capcană pentru vapoarele care acostează în golf. La cea mai mică furtună, vapoarele prinse în deschizătura golfului rămân fără posibilitatea de a ieşi în larg şi sunt zdrobite de ţărm. Sau, în munţii Kelos există o vale cu flori foarte parfumate. Dacă un turist necunoscător coboară în acea vale, este biruit de somn şi poate să doarmă atât de mult, încât să moară prin deshidratare. Cu siguranţă Dumnezeu nu a creat "frumosul" şi "plăcutul" ca să ucidă, căci toate au fost create "foarte bune". Acestea sunt urmări ale păcatului.

În urma păcatului omul şi toată creaţia au fost deranjaţi de la locul şi menirea lor, de aceea omul şi toată creaţia aşteaptă desăvârşirea mântuirii: "Ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru" (Rom 8,22-23).

Referitor la oamenii de pe pământ, trebuie să spunem că, de la izgonirea din paradis şi până acum, sunt într-o continuă căutare a fericirii pierdute. Dumnezeu, în marea sa iubire, le-a dat oamenilor multe lumini şi le-a făcut multe chemări la el. Dar cum păcatul le-a afectat ochii, urechile şi toate celelalte simţuri ale sufletului, sărmanii oamenii n-au mai putut urma nici lumina curată şi nici dulcea chemare de mamă al lui Dumnezeu (cf. Is 49,14-15), şi astfel dezorientaţi de otrava păcatului au luat-o în direcţia opusă luminilor şi chemărilor de fericire ale lui Dumnezeu şi aşa s-au trezit tot lângă "mincinosul de la început" (cf. Gen 3,1-5; In 8,44; Ap 12,9), tot lângă "nefericitul fără odihnă" (cf. Lc 11,24), tot lângă tiranul care "îi apăsa" (cf. Fap 10,38), şi în acelaşi timp departe de cel care este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (cf. In 14,6), departe de "cel veşnic fericit şi care posedă fericirea" (cf. 1Tim 1,11; 6,15-16), şi departe de Cel care îi cheamă la "odihna sa" (cf. Mt 11,29).

Iar adevărul acestor cuvinte îl putem vedea şi în prima lectură de astăzi. Aşa cum odinioară Adam şi Eva, părăsind alianţa cu Dumnezeu, au ajuns în afara paradisului ducând o viaţă grea (cf. Gen3,23-24), tot astfel poporul ales din Canaan, părăsind alianţa cu Dumnezeu, a ajuns rob în Babilon, unde ducea tot o viaţă grea. Orbit de păcat, poporul era tentat să creadă că Dumnezeu l-a uitat şi l-a părăsit, ba chiar să creadă că zeii Babilonului sunt mai puternici decât Dumnezeul minunilor. Atunci s-a ridicat profetul Isaia şi le-a vorbit din partea lui Dumnezeu: "Poate uita oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita" (Is 49,14-15). Deşi au văzut atâtea minuni de iubire, deşi au auzit şi alte atâtea cuvinte mângâietoare, cum au fost şi cele ale psalmistului: "Numai în Dumnezeu îşi află liniştea sufletul meu, de la el vine mântuirea mea. Numai el este stânca şi mântuirea mea, turnul meu de scăpare" (Ps 62,2-3), totuşi oamenii, fiind bolnavi de veninul păcatului, au luat-o în direcţia opusă lui Dumnezeu, adică spre idoli.

Oamenii orbiţi şi surziţi de păcat nu au putut găsi calea fericirii. Era nevoie de cineva care să le vindece fiinţa şi să le-o refacă după chipul de la început, căci, aşa cum spuneam, păcatul a defectat oamenii şi întreaga creaţie de la locul şi menirea lor, aducând confuzie, dezorientare, suferinţă şi moarte. Şi aşa cum bine ştim, conform promisiunii unui mântuitor de la început (cf. Gen 3,15), promisiune repetată de multe ori de atunci, la plinirea timpului Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său născut din femeie (cf. Gal 4,4), pe Isus Cristos ca să refacă în sine toată creaţia (cf. Ef1,10), "Instaurare omnia in Christo", cum frumos avea să se exprime papa Pius al X-lea (1835-1914).

Isus, Mesia fericirilor divine, venit la noi de la Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt, şi-a început lucrarea de înnoire a omului şi a universului prin reaşezarea tuturor după planul iniţial al lui Dumnezeu. Isus însuşi este "matriţa divină", după care va fi reclădit omul nou şi fericit de la început, căci Isus este imaginea perfectă a fericitului Dumnezeu (cf. 1Tim 1,11), după chipul căruia am fost creaţi (cf. Gen 1,26), şi în care se află trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (cf. Col2,9).

Aşa cum spune prima lectură, Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii aşa cum tatăl şi mama îşi iubesc copiii. Dumnezeu îi iubeşte pe oameni, iar această iubire se arată în primul rând prin respectul libertăţii pe care le-a dat-o la creaţie. Dumnezeu vrea binele şi fericirea tuturor, dar nu mântuieşte pe nimeni cu forţa şi contra voinţei lui. El aşteaptă ca omul căzut în necaz, în durere, în robie sau în pierzare, să strige la el cu încredere şi să-şi întindă mâinile spre el, să-l cheme în ajutor asemenea unui naufragiat, ca să poată fi prins şi salvat.

Chemat în ajutor de suspinul multor generaţi: "O, dacă ai rupe cerurile şi te-ai coborî" (Is 63,19), Isus a început să vindece una câte una dintre orbirile produse de păcat. Astăzi vindecă orbirea de a crede că se poate sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi Mamonei; că se poate lua şi dintre ale lui Dumnezeu şi dintre ale satanei. Isus spune astăzi că aşa ceva nu este posibil, de aceea, prin învăţătura lui "reaşază" omul după planul iniţial al lui Dumnezeu.

Mamona este unul dintre numele date de Isus satanei, nume care, pe lângă tot întunericul, toată amăgirea şi toată nefericirea posibilă, exprimă în acelaşi timp şi toate relele care exclud de la împărăţia lui Dumnezeu: pofta de bani, pofta de avere, pofta de plăceri distrugătoare, pofta de mărire deşartă, pofta de putere, etc; cu un cuvânt orice poftă rea care se ridică împotriva rânduielilor lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9-10; 1In 2,16). Deci nu putem merge prin viaţă la braţ şi cu Dumnezeu şi cu Mamona, căci Dumnezeu ne trage sus, iar satana ne împinge în valea întunecată a morţii. Biblia ne spune: "Ce înţelegere poate fi între Cristos si Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios" (2Cor 6,15)?

Istoria, pe lângă nefericitul Adam care o singură dată, prin Eva, a ascultat de diavol şi i-a fost fatal (cf. Gen 3,6), ne mai prezintă şi alţi nefericiţi înşelaţi care credeau că pot sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi Mamonei, dar rămânând în final numai cu Mamona care i-a ruinat. Mai întâi este vorba de Nimrod, împăratul din Babel, un nepot al lui Ham, fiul lui Noe (cf. Gen 10,6-12); apoi de Samson, un judecător în Israel (cf. Jud 16,1-21) şi apoi de Irod Antipa, rege al unei părţi din Israel (cf. Lc 3,1). Zic, toţi aceştia credeau că pot sluji lui Dumnezeu şi Mamonei, dar satana i-a răpus prin femeile în care se încredeau, femei care în urma păcatului erau acum capcane ale satanei pentru ei.

O notiţă istorică ne spune că Semiramida, soţia lui Nimrod, dorea mult să fie şi ea împărăteasă măcar pentru o zi. De câte ori avea ocazia, se ruga de soţul ei să-i facă această favoare. În cele din urmă, răpus de insistenţele ei, ca nefericitul Samson de Dalila, a hotărât să-i îndeplinească dorinţa. I-a dat coroana, sceptrul şi inelul. Toate numai pentru o zi. Când Seminarida a ajuns pe tron, prima poruncă a fost aceea de a-l lega şi decapita pe împăratul Nimrod.

Dar, au fost şi mulţi bărbaţi deveniţi prin păcat capcane pentru soţiile lor, începând de la Lameh, un urmaş al lui Cain, primul care şi-a luat două neveste şi primul violent peste măsură (cf. Gen 4,19-24) şi până la toţi desfrânaţii şi violenţii din toate timpurile. Prin păcat mulţi oameni au fost astfel denaturaţi că au devenit capcane unii pentru alţii. Este ceea ce spunea Isus: "Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî" (Mt 10,21). O singură zi de domnie a lui satan în viaţa noastră, indiferent prin cine şi cum, poate oricând fi fatală pentru noi.

Omul care se lasă modelat şi recreat de Isus, chipul omului nou din care lipseşte păcatul, înţelege bine că nu se poate sluji la doi stăpâni, adică şi lui Dumnezeu şi Mamonei. Şi în acest sens ne sunt un bun exemplu apostolii lui Isus care, lăsându-se transformaţi de Domnul lor, au renunţat la satana, la faptele lui, la trufia lui şi la tot ce i-ar fi împiedicat, l-au urmat pe Cristos chiar până la moartea pe cruce. Şi imediat au primit de la Isus promisiunea fericirii veşnice la înnoirea tuturor lucrurilor. (cf. Mt 19,27-29). Pacea şi fericirea aduse nouă de Isus sunt daruri divine care nu depind de circumstanţele contrare; ba chiar circumstanţele contrare, ca pe privighetori, îi determină la cânt şi bucurie. Ne amintim aici cât de fericiţi erau apostolii când au fost bătuţi pentru Isus şi evanghelie (cf. Fap 5,41). Cum cântau de bucurie Paul şi Sila când erau închişi şi cu picioarele în butuci în închisoarea din Filipi (cf. Fap 16,25). Cum se bucura sfântul Ignaţiu de Antiohia (+ 117) când a fost condamnat să moară pentru Cristos şi pentru evanghelie, sfâşiat de dinţii fiarelor.

Şi unul fiecare dintre noi, la Botezul nostru, l-am primit pe Isus şi ne-am lepădat public de satana, de faptele şi trufia lui, pentru a-i sluji numai lui Dumnezeu cel întreit şi unic şi evangheliei. Atunci de ce nu cântăm ca privighetorile când este vreme rea şi nu suntem fericiţi ca apostolii în urmarea lui Isus? Un posibil răspuns ar fi şi acesta: ca şi la începutul creaţiei, diavolul, cea mai rea şi cea mai nefericită creatură din întreg universul, ni se prezintă amăgitor ca cel mai mare "binefăcător" şi "dătător de fericire", ba chiar mai mare decât Dumnezeu, pe care îl critică numai pentru a face impresie şi numai pentru a ne amăgi să ne îndoim de dragostea şi bunătatea lui, aşa cum i-a amăgit pe îngerii lui şi pe cei dintâi oameni, şi astfel să ne golească iar de tot ceea ce ne-a fost redat prin Isus la cruce şi prin Duhul Sfânt la Rusalii. Iar mulţi dintre noi am muşcat iar nada de la început, transformându-ne în hoţi de fericire pentru alţii. Să ne ridicăm şi să mergem la Isus care ne aşteaptă ori de câte ori cădem!

O a doua deformare produsă de păcat în om şi pe care Isus o vindecă astăzi este îngrijorarea exagerată: ce vom mânca, ce vom bea şi ce vom îmbrăca; dar şi lipsa oricărei îngrijorări: unde vom ajunge după moarte şi unde vom sta veşnic. Isus a adus vindecarea sa şi aici, asigurându-ne că Dumnezeu care îngrijeşte de păsări şi flori, cu atât mai mult se îngrijeşte de noi oamenii care purtăm în noi chipul şi asemănarea sa în noi. Singura căutare majoră a vieţii noastre, căutare neglijată sau chiar uitată de mulţi, trebuie să fie căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii ei, şi apoi toate celelalte lucruri de trebuinţă ni se vor da pe deasupra (cf. Mt 6,33).

O echipa de constructori a început lucrările la un nou drum într-o zona rurală. Pentru a pregăti terenul pentru acest drum, au defrişat o zona împădurită. Ajunşi în faţa unui pom au observat un cuib în care erau pui de păsări care încă nu puteau să zboare. Şeful echipei a marcat pomul, dar nu l-au tăiat până ce lucrările aveau să se apropie. După câteva săptămâni şeful de echipa a venit din nou la pom, s-a urcat într-o macara şi a inspectat cuibul. Puişorii nu mai erau. Cu siguranţă în acest răstimp învăţaseră să zboare. Atunci a dat ordin ca pomul să fie tăiat. În timp ce pomul a atins solul, între materialele folosite de păsări pentru a construi cuibul s-a găsit şi o bucată de pânză pe care era scris: "Dumnezeu poartă de grijă!" Isus ne spune astăzi să învăţăm de la păsări şi flori (cf. Mt 6,26-30).

Nu este posibil să fim uitaţi sau abandonaţi de Dumnezeu, de vreme ce am fost cumpăraţi cu un preţ aşa de mare, trupul şi sângele lui Cristos, spunea sfântul Paul (cf. 1Cor 6,20). De aceea, sfântul Augustin (354-430) spune: "Răscumpărarea s-a ridicat la un preţ atât de mare, încât se pare că omul preţuieşte cât însuşi Dumnezeu". Iar a ne lăsa iarăşi amăgiţi de diavol că el ne iubeşte mai mult decât Dumnezeu, el care ne-a făcut numai rău până acum, înseamnă a aduce gravă ofensă lui Dumnezeu şi a pierde iarăşi totul. Şi atunci: "Ce va da omul în schimb pentru sufletul său" (Mt 16,26)?

Un vechi adagiu creştin spune: "Cu banii poţi cumpăra mâncare, dar nu şi pofta de mâncare. Cu banii poţi cumpăra perne moi, dar nu şi somnul. Cu banii poţi cumpăra medicamente, dar nu şi sănătate. Cu banii poţi cumpăra multe cărţi, nu însă şi înţelepciune. Cu banii poţi câştiga mulţi oameni, nu însă credinţa şi prietenia lor statornică. Cu banii poţi cumpăra multe desfătări, nu însă iubire şi fericire. Cu banii poţi cumpăra multe lucruri lumeşti, dar nu şi împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului tău".

De aceea diavolul, în schimbul închinării şi ascultării faţă de el (cf. Mt 4,9), dă omului mâncare fără saţ ca să-i fure locul la ospăţul veşnic; dă fericire trecătoare ca să ne fure fericirea veşnică; dă odihnă fără trudă ca să ne fure odihna veşnică; dă renume pământesc ca să ne fure numele nou dat de Dumnezeu celor aleşi (cf. Is 62,2; Ap 2,17).

O legendă cu mult subînţeles ne spune că într-un târg de la sat a sosit un vânător care vindea viermi, strigând puternic: "Dau un vierme pentru o pană de pasăre zburătoare". Striga de se auzea până departe. Nimeni nu era interesat de viermi şi mai ales nimeni nu avea pene de pasăre. O ciocănitoarea din pădure, auzind strigătul bătrânului vânător şi fiind lacomă din fire, se gândi că nu-i nici o primejdie dacă-i va da doar o singură pană pentru un vierme gustos. Într-adevăr, viermele era atât de gustos că pe loc se hotărî să-i mai dea o pană, încă una şi încă una, şi tot aşa până la urmă i le-a dat pe toate. Şi când n-a mai putut zbura a fost prinsă. La fel şi diavolul, care a pus gând rău oamenilor, strigă şi el: "Dau bani, dau avere, dau plăceri, dau onoruri, dau distracţii pentru un păcat de fiecare!" De ce un păcat pentru fiecare? Pentru că păcatul este cea mai grea povară din univers, povară care l-a făcut să cadă şi pe Isus atunci când atârna pe cruce. Iar când omul s-a împovărat de mulţimea păcatelor sale şi nu se mai poate înălţa spre Dumnezeu, este prins de diavol şi pierdut.

Sfântul apostol Paul ne învaţă astăzi că, atunci când Dumnezeu ne învredniceşte cu belşug de bani şi bunuri, noi nu suntem stăpânii acelor bunuri, aşa cum credea bogatul căruia i-a rodit ţarina (cf. Lc 12,19-20), şi aşa cum au crezut şi cum mai cred şi mulţi bogaţi de astăzi, ci suntem numai "administratorii" bunurilor primite în folosul fraţilor noştri (cf. 1Cor 4,1-2).

Singurul mod de pa păstra lucrurile primite în această viaţă şi ale purta cu noi, ba chiar înmulţindu-le şi înnobilându-le, este să le dăruim săracilor. Aşa ne-a învăţat Isus să ne adunăm comori în cer şi să ne aranjăm locuri în cer (cf. Mt 19,21; Lc 16,9). În acest sens, bogat este acela care dăruieşte mai mult. Lumea conjugă verbul "a avea" pornind de la: eu, tu, el. Isus ne învaţă să-l conjugăm pornind de la: El (Dumnezeu), tu (aproapele) şi eu. Când a murit un bogat, a lăsat să i se scrie pe crucea mormântului următoarele cuvinte: "Ce am dat am câştigat. Ce n-am dat am pierdut" (cf. Fap 20,35). Isus spune că la fel este şi cu viaţa: când o păstrăm o pierdem şi când o dăm o câştigăm (cf. Mt 10,39).

Sfântul Paul ne spune că Dumnezeu ne-a dat harul să lucrăm la construirea casei noastre din ceruri, zidind noi înşine pe temelia Cristos. Iar dacă vom clădi pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, sau dacă vom clădi pe ea paie, fân, sau trestie, lucrarea noastră va fi dată pe faţă, în Ziua Domnului, prin proba focului (cf. 1Cor 3,12-13). Oare ceea ce construim noi acum va rezista la proba focului?

În acest sens bine au construit case în cer: Abraham care oferea masă în pustiu călătorilor (cf. Gen 18,1-8); Iob care slujea cu bunurile lui pe săraci (cf. Iov 31,16-22); femeile bogate din evanghelie care purtau de grijă cu bunurile lor lui Isus şi apostolilor (cf. Lc 8,3); sfântul Antonie cel Mare (251-356) care a vândut totul şi a dat săracilor; sfântul Benedict de Nursia (480-543) care a vândut totul şi a dat săracilor; sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) s-a dezbrăcat de hainele sale pentru a da preţul săracilor; sfântul Iosif Cottolengo (1786-1842) care seara arunca pe fereastră, pentru săraci, banii rămaşi în casă; sfânta Elisabeta de Turingia (1207-1231) şi sfânta Margareta de Cortona (1247-1297) care au vândut totul şi au cumpărat case unde ajutau săracii şi îngrijeau bolnavii cu mâinile lor. De aceea Isus ne cheamă pe toţi ucenicii lui să facem milostenie cu cei săraci, pentru ca ei să ne primească în lăcaşurile veşnice (cf. Lc 16,9).

Împărţirea bunurilor primite este drumul cel mai scurt spre mărirea noastră de pe pământ şi spre cea din cer. Americanul Thomas Jefferson (1743-1826), ajutând un bătrân sărac în drumul său spre capitala ţării, a ajuns pe acel drum la Casa Alba. Sfântul Petru Damian (1007-1072), dând singurul ban pentru sufletele din purgator, drumul spre biserică a fost drumul înălţării lui în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Afacerea mântuirii veşnice nu este numai cea mai însemnată, ci este singura afacere ce o avem în viaţa aceasta. Acesta este singurul lucrul care ne trebuie cu adevărat (cf. Lc 10,42). Ce i-ar folosi omului de ar dobândi lumea toată, iar sufletul său şi-l va pierde, zice Domnul (Mt 16,26).

Asemenea lui Isus, sfântul Filip Neri (1515-1595) numea "nechibzuit" pe omul care nu purta de grijă pentru mântuirea sufletului său (cf. Lc 12,20). Acelaşi sfânt Filip Neri i-a spus odată unui tânăr din Roma, cu numele Francisc Zazzera, care părea lipit trup şi suflet de bunurile acestei lumii: "Fiul meu, tu vei avea un viitor strălucit, vei deveni magistrat şi poate chiar rege. Şi la urmă? Mergi şi te gândeşte la aceste cuvinte!" Francisc s-a dus acasă şi a meditat serios la aceste cuvinte. Schimbându-şi modul de a gândi, a părăsit lumea, a intrat într-o mănăstire şi a dus o viaţă sfântă. Aceasta este "înnoirea şi îmbrăcarea după chipul lui Dumnezeu" (Ef 4,23).

Isus vrea astăzi să lumineze cu lumina sa şi să înnoiască cu harul său mintea oricărui om ca să ştie ce să caute şi ce să nu caute; de ce să se îngrijoreze şi de ce nu; pe ce să pună accentul şi pe ce nu; ce este cu adevărat important şi ce nu este; ce este veşnic şi ce este trecător; ce este îngăduit şi ce îi este cu adevărat de folos şi spre zidire (cf. 1Cor 6,12.23); care sunt adevăratele şi falsele bogăţii; care este adevărata şi care este falsa ştiinţă; care este adevărata şi falsa închinare; care este adevărata şi falsa bogăţie; ce merită şi ce nu merită încrederea noastră; care este calea de urmat şi calea de evitat în căutarea fericirii; într-un cuvânt, care este adevărata fericire şi care este cea falsă, căci în această grea dezorientare a căzut omul în urma păcatului.

De aceea, acum la final, să ne rugăm cu psalmistul: "Doamne, numai tu să-mi fii lumina şi călăuza; odihna şi ajutorul; stânca şi mântuirea; fortăreaţa şi turnul meu de scăpare; viaţa şi speranţa mea; stânca şi mântuirea mea; gloria şi fericirea mea veşnică" (cf. Ps 62,2-9)! Amin.

Pr. Ioan Lungu