Calendar Romano-Catolic - 17 decembrie 2009

[altmariustotal ortodox]

Sf. Lazăr din Betania
Evanghelia Sfântului Ioan istoriseşte în capitolul al XI-lea învierea minunată a lui Lazăr, fratele surorilor Marta şi Maria, care locuiau în Betania, la aproximativ 5 km de Ierusalim. Din relatarea sfintei evanghelii apare clar că Isus nutrea o afecţiune deosebită faţă de fratele celor două surori şi, deseori, creştinii din Ierusalim se duceau în procesiune la Betania în sâmbăta din ajunul Floriilor şi la mormântul lui Lazăr citeau Evanghelia care, cu multe amănunte, istoriseşte învierea lui. De fapt, Evanghelistul Ioan este singurul care istoriseşte acest miracol şi vede în el o prevestire şi o prefigurare a învierii lui Cristos.
Casa din Betania şi mormântul au fost locuri de pelerinaj încă din prima epocă a creştinismului, după cum relatează însuşi Sfântul Ieronim. Mai târziu, pelerinii medievali afirmă că alături de mormântul lui Lazăr s-a ridicat o mănăstire, înzestrată de Carol cel Mare.
Lazăr a avut două morminte, deoarece a murit de două ori. Primul mormânt, acela din care a fost înviat de iubirea lui Cristos, a rămas gol, deoarece o tradiţie veche îl consideră pe Lazăr episcop şi martir în Cipru. În anul 900, împăratul Leon al VI-lea Filozoful a transferat sfintele relicve ale lui Lazăr de la Kition din Cipru la Constantinopol, împreună cu cele ale surorii sale, Maria Magdalena, găsite la Efes. Unele picturi vechi descoperite în insulă par să confirme prezenţa lui Lazăr în Cipru.
Faţă de aceste date, apare cu totul lipsită de temei afirmaţia că Lazăr şi surorile lui, aruncaţi într-o barcă fără cârmă în largul mării, au ajuns la Marsilia şi, aici, el a devenit primul episcop. Istoria vorbeşte despre un episcop de Marsilia cu numele Lazăr, dar care a trăit în veacul al V-ea. Pe baza potrivirii de nume între Lazăr din Betania şi Lazăr din parabola cu bogatul nemilos şi săracul plin de răni, Sfântul Lazăr (din Betania) a fost ales patron al azilelor pentru leproşi, de unde au primit şi numele de „lazarete”, iar îngrijitorii leproşilor, „lazarişti”. Conform datelor indiscutabile din evanghelia Sfântului Ioan, Lazăr, Marta şi Maria rămân trei figuri luminoase, trei inimi curate şi primitoare în apropierea întunericului din Vinerea Mare.

Numele personal Lazăr este o prescurtare a numelui ebraic Eleazar, iar acesta este format din cuvintele „El = Eloham” = Dumnezeu şi „azar” = a ajuta; împreună înseamnă „Dumnezeu a ajutat”, sau, mai explicit, „Copil dobândit prin ajutorul lui Dumnezeu”; se dădea copiilor născuţi în urma rugăciunilor sau a unei promisiuni făcute lui Dumnezeu. Există şi forma feminină „Lazarina”. În limba română există multe variante ca nume de familii, sau locuri: Lazarul, Lăzarea, Zarea, Zorică, Zorea, Zorel, Lazur, Lazu, Laciu, Lascu, Laţco etc.

sus

Sf. Olimpia
Şaptesprezece dintre scrisorile rămase de la Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407) sunt adresate unei nobile doamne, diaconeasă a Bisericii din Constantinopol, căreia el îi destăinuie frământările sufletului, durerile exilului, planurile pentru restabilirea ordinii şi a păcii în oraş. Femeia nobilă care s-a învrednicit de prietenia marelui sfânt Părinte este Sfânta Olimpia.
Tatăl Olimpiei, contele Anicius, ocupa o funcţie înaltă de stat, iar mama era rudă cu regele Armeniei. La formarea ei culturală şi morală a contribuit mult sora Sfântului Anfiloc, prieten al Sfântului Vasile, precum şi Sfântul Grigore de Nazianz. Când Olimpia s-a căsătorit, la vârsta de optsprezece ani, cu Nebridius, intendentul domeniilor împăratului Teodosie cel Mare, l-a invitat şi pe Grigore, atunci retras la Arianze, să ia parte la nuntă. Bătrânul episcop i-a scris: „Nu ar fi nici uşor, nici decent pentru un bătrân reumatic ca mine să se aşeze la un banchet nupţial. Pentru tine, fiica mea, după Dumnezeu, soţul tău să aibă întotdeauna cel dintâi loc în inima ta; să împărţiţi amândoi şi bucuriile, şi durerile voastre; el să se ocupe cu treburile din afară, iar tu să-ţi rezervi vârtelniţa, lâna şi meditarea Sfintelor Scripturi, în casă... Şi să ajungi să-i vezi pe copiii copiilor tăi crescând şi lăudându-l pe Domnul”. Dorinţa sfântului episcop nu s-a împlinit, căci, după douăzeci de luni, Nebridius a murit şi a lăsat-o pe Olimpia văduvă la douăzeci de ani, stăpână a unei averi imense.
Mulţi pretendenţi i-au cerut mâna, dar ea nu a voit să mai ştie de o a doua căsătorie. Împăratul Teodosie a obligat-o să-l ia în căsătorie pe un oarecare Elpidius, dar şi acesta a fost refuzat categoric. Atunci, împăratul a ordonat să i se pună sechestru pe toate bunurile, până când îşi va schimba hotărârea.
Olimpia a rămas neclintită. Mai mult chiar, a cerut de la patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nectarie, să fie primită în rândul diaconeselor, pentru a se dedica în întregime lui Dumnezeu şi operelor de binefacere. Când pe scaunul patriarhal a ajuns episcopul Ioan al Antiohiei, supranumit Gură de Aur, Olimpia era deja renumită pentru zelul şi eforturile depuse în slujba Bisericii; noul patriarh i-a acordat toată încrederea şi prietenia sa. Deoarece a rămas credincioasă acestei prietenii şi atunci când curtea imperială l-a trimis în exil pe severul judecător al păcatelor vremii, ea însăşi a fost alungată din Constantinopol, comunitatea diaconeselor desfiinţându-se, toate bunurile fiind confiscate; în cele din urmă, au exilat-o în Nicomedia, unde a murit în jurul anului 410.

Numele personal Olimpia aminteşte de numele Olimp, locuinţa zeilor în mitologia greacă, sau de oraşul Olimpia, unde au luat naştere jocurile olimpice, olimpiadele, în anul 776 î. Cristos.
Toate aceste nume sunt apropiate de verbul lampein = a lumina, a străluci. Dacă se ia în consideraţie această apropiere, Olimpia ar avea înţelesul de „persoană care poartă sau răspândeşte lumina”. Ca nume personal, există şi forma masculină Olimpiu.