Bătălia de la Wagram - 1

[altmariusistoric]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bătălia de la Wagram Napoleon urmărind înaintarea trupelor franceze, pe 6 iulie 1809, în momentele critice ale bătăliei. Odată ce linia lui Davout a trecut de turnul de la Markgrafneusiedl, Împăratul a ordonat atacul general. Informații generale Perioadă Miercuri, 5 iulie — joi, 6 iulie1809 Locație câmpia Marchfeld, în apropiere de Deutsch-Wagram, Austria, la 10 kilometri nord-est de Viena  48°17′58″N 16°33′52″E Rezultat Victorie franceză decisivă Beligeranți  Imperiul Francez  Saxonia  Bavaria  Regatul Italiei  Imperiul Austriac Conducători  Împăratul Napoleon I Comandant suprem al Grande Armée d'Allemagne Berthier, Șef de Stat Major Bessières, rezervă de cavalerie Lariboisière, rezervă de artilerie Oudinot, Corpul al II-lea Davout, Corpul al III-lea Masséna, Corpul al IV-lea Wrede, divizia a II-a (bavareză) Bernadotte, Corpul al IX-lea Marmont, Corpul al XI-lea Eugène, Armée d'Italie: MacDonald, Corpul al V-lea Grenier, Corpul al VI-lea Fontanelli, Garda Regală  Arhiducele Carol Generalissimus al K.K. Hauptarmee Wimpffen, Șef de Stat Major Grünne, Prim-adjutant Liechtenstein, rezervă Nordmann, Avangardă Bellegarde, Corpul I Hohenzollern, Corpul al II-lea Kollowrat, Corpul al III-lea Rosenberg, Corpul al IV-lea Klenau, Corpul al VI-lea Efective 150 000 – 175 000[1][2]: 134 000 în infanterie[2] 27 600 în cavalerie[2] 433 de piese de artilerie[2] 140 000[1][2]: 121 500 în infanterie[2] 14 700 în cavalerie[2] 414 de piese de artilerie[2] Pierderi 31 500 de oameni[3]: 27 500 de morți, răniți și dispăruți 4 000 de prizonieri 12 drapele 21 de piese de artilerie 41 750 de oameni[3]: 23 750 de morți, răniți și dispăruți 18 000 de prizonieri 10 drapele 20 de piese de artilerie

Bătălia de la Wagram (5 – 6 iulie 1809) a fost cea mai importantăconfruntare militară a Războiului celei de-a Cincea Coaliții, desfășurându-se pe câmpia Marchfeld, în apropierea insuleidunărene Lobau și în dreptul localității Deutsch-Wagram, la 10 km nord-est de Viena. Bătălia a opus o armată franco-germano-italiană, condusă de Împăratul Napoleon I, unei armate austriece, comandate de arhiducele Carol de Austria-Teschen. Cele două zile de lupte s-au încheiat cu victoria decisivă a armatei franco-aliate.

În urma insuccesului de la Aspern-Essling (21 – 22 mai 1809), Napoleon rămâne cu armata pe malul drept (meridional) al Dunării și își concentrează o mare parte din trupe pe insula Lobau, la nord-est de capitala austriacă ocupată. Pe 4 iulie, la ora 21, profitând de o furtună violentă, forțele franco-aliate încep să traverseze brațul nordic al fluviului. În ziua următoare, pe 5, francezii și aliații lor lansează o violentă ofensivă, dar nu pot disloca excelentul dispozitiv prevăzut de arhiducele Carol, desfășurat în spatele liniei fortificate construite de-a lungul râului Russbach. Pe data de 6, în timpul dimineții, austriecii lansează o contraofensivă decisă dar imprecis coordonată, care aproape dislocă centrul inamic, dar aripile acestuia rezistă și, prin desfășurarea unei „Mari Baterii” și organizarea unei ofensive puternice pe stânga austriecilor și în centru, Napoleon reușește să oblige armata austriacă să se retragă treptat, încă de la începutul după-amiezii, ostilitățile încheindu-se în jurul orei 20. Armata franceză, epuizată, este incapabilă să lanseze o urmărire eficace iar armata austriacă se retrage în relativă ordine. În marș spre câmpul de bătălie, arhiducele Ioan de Austria, aflat la comanda unei armate austriece de mici proporții, nu a reușit să intervină în timp util pentru a susține armata principală. Pierderile au fost oarecum similare de ambele părți, dar Napoleon a câștigat un avantaj strategic decisiv, separând forțele demoralizate ale austriecilor și obligându-le să se retragă încontinuu în zilele ce au urmat bătăliei.^[4]

Arhiducele Carol decide replierea în Boemia, în direcția Znaim, unde cele două armate se ciocnesc încă odată, pe 10 și 11 iulie, înainte ca arhiducele să ceară, pe propria răspundere, semnarea unui armistițiu. Bătălia de la Wagram a fost probabil ultima victorie decisivă strategic pe care a obținut-o Împăratul Napoleon,^[4]austriecii cerând semnarea armistițiului la nici o săptămână după bătălie. Bătălia a fost de proporții uriașe, fiind a doua bătălie dinRăzboaiele napoleoniene ca număr de soldați implicați (după„Bătălia Națiunilor” de la Leipzig).^[4] Pierderile enorme de ambele părți au fost cauzate în special de folosirea unei artilerii foarte numeroase, bătălia fiind prima mare înfruntare de artilerie din istorie.^[5]

Context istoric

Primele manevre austriece în Bavaria

În 1809, Primul Imperiu Francez se afla la apogeu și doar Regatul Unit se mai opunea hegemoniei sale. Pentru a aplica mai bine blocada continentală împotriva insulelor britanice, Franța ocupă Portugalia în 1807 și apoi operează o schimbare dinastică în Spania, trimițând din în ce mai multe trupe în peninsula iberică, pentru a lupta împotriva insurecțiilor antifranceze. Anii 1808–1809 marchează o schimbare majoră de context politic pe continentul european, marcată de răcirea relațiilor franco-ruse și de o implicare din ce în ce mai semnificativă a Franței în afacerile peninsulei, fapt ce slăbește prezența militară franceză înGermania centrală. Nemulțumit de noua ordine europeană, instaurată după războiul celei de-a Treia Coaliții și războiul celei de-a Patra Coaliții, Imperiul Austriac începe să își mobilizeze forțele împotriva Franței, bazându-se pe neimplicarea Rusiei și poate pe cooptarea Prusiei în cadrul unei noi Coaliții antifranceze. Regatul Unit încurajează politica belicoasă a Austriei, promițând subsidii și susținere militară.^[6][7][8]

Contraofensiva franceză din aprilie şi manevrele premergătoarebătăliei de la Eckmühl

Ca atare, la începutul lui 1809, Austria decide să își accelereze reformele militare și mobilizarea, concepând un plan de campanie pe mai multe teatre de operațiuni, urmărind să atace aliații Franței: o armată principală, sub comanda Arhiducelui Carol de Austria urmează să atace Bavaria, iar armatele secundare austriece să atace Ducatul Varșoviei, Italia, Dalmația,Regatul Saxoniei și să instige o revoltă pro-austriacă în Tirolul bavarez.^[9]

Campania premergătoare

Mai 1809: Arhiducele Carol (călare) respinge prima tentativă lui Napoleon de a trece Dunărea, la Aspern şi Essling.

În martie 1809, războiul era iminent și arhiducele Carol de Austria își masează armata de 200 000 de oameni în Boemia, sperând că Prusia se va alătura Coaliției și că va putea, deci, face joncțiunea cu armata prusacă. Prusia decide totuși să rămână neutră și atunci Vienadecide să își mute trupele în lunca Dunării, pentru a acoperi mai bine capitala, pierzând astfel o lună întreagă.^[10][11]

Pe 9 aprilie 1809, armata Arhiducelui Carol invadează Bavaria, stârnind o revoltă pro-austriacă în Tirol. Austriecii au lansat apoi atacuri pe toate celelalte teatre de operațiuni, obținând o serie de succese semnificative. Comandantul forțelor franceze și aliate din Germania centrală(„Marea Armată din Germania”), mareșalul Berthier reacționează lent în a-și concentra trupele, dar pe 17 aprilie sosește Împăratul Napoleon I, care preia comanda armatei. Reorganizată, „Marea Armată din Germania” trece la ofensivă, operând manevra Landshut, cu scopul de a tăia liniile de comunicație austriece. Cu multă abilitate, Arhiducele Carol reușește să iasă din această situație periculoasă, dar cu prețul unor mari sacrificii ale ariergărzii austriece laAbensberg și mai ales Eckmühl. Arhiducele Carol izbutește însă să păstreze o armată numeroasă, retrăgându-se în Boemia, pe malul stâng al Dunării, în timp ce Napoleon se îndreaptă spre Viena, pe malul drept al fluviului. Intrând în capitala austriacă pe 12 mai, Napoleon găsește podurile peste fluviu distruse și încearcă, prin urmare, să îl traverseze la 5 km în aval, prin dreptul insulei Lobau. O primă tentativă de a traversa este respinsă de austrieci în 21 – 22 mai, în cadrul sângeroasei bătălii de la Aspern-Essling. „Marea Armată din Germania” rămâne pe malul drept al fluviului, pregătind o nouă traversare.^[11][12]

În acest timp, francezii și aliații lor luptau cu succes împotriva insurecției tiroliene și a celei saxone, cât și pe teatrele secundare de operațiuni, obținând succese pe toate fronturile și împingând înapoi armatele austriece respective. Crucial pentru bătălia ce se anunța la nord de Viena a fost succesul Viceregelui Italiei, Prințul Eugène, care a învins „Armata Austriei Interioare”, condusă de arhiducele Ioan de Austria, reușind să se alăture pe 5 și 6 iunie, împreună cu subordonatul său, generalul Marmont, armatei principale franco-germane, masată în jurul Vienei.^[13]

Cele două armate

Armata austriacă

Pe parcursul celor două zile de lupte, arhiducele Carol nu va putea conta pe trupele armatei „Austriei Interioare”, fratele său, arhiducele Ioan, ajungând pe câmpul de bătălie prea târziu, spre sfârșitul celei de-a doua zi. Astfel, trupele pe care austriecii le-au avut la dispoziție pentru bătălia de pe 5 – 6 iulie au fost de aproximativ 145 000 de oameni, cu 414 de piese de artilerie. Armata austriacă era împărțită după cum urmează: avangarda, comandată de feldmareșalul Nordmann, Corpul I al lui Bellegarde, Corpul al II-lea al lui Hohenzollern-Hechingen, Corpul al III-lea al lui Kollowrat, Corpul al IV-lea al lui Rosenberg, Corpul al VI-lea al lui Klenau și Corpul de rezervă, sub comanda prințului von Liechtenstein, cuprinzând o divizie de grenadieri de rezervă sub comanda feldmareșalului d'Aspre, o divizie de infanterie și un Corp de cavalerie de rezervă, alcătuit din trei divizii de cavalerie: divizia de cuirasieri a lui Hessen-Homburg și cele două divizii de cavalerie ușoară, dragoni și husari ale lui Schwarzenberg și Nostitz.^[14] Corpul al V-lea de 9 000 de oameni al Feldzeuigmeister Reuss nu va participa la bătălie, fiind desfășurat nu departe de câmpul de luptă, pe înălțimile Bisamberg pentru a acoperi ruta de retragere spre Boemia șiMoravia.^[15]

Armata franceză

Spre deosebire de adversarul său, Napoleon avea la dispoziție și armata din Italia, adusă prin manevre excelente de către fiul său vitreg, Eugène de Beauharnais, vicerege al Italiei. Cu toate acestea, ultimele întăriri franceze au sosit după prima zi de lupte, spre sfârșitul dimineții zilei de 6 iulie. În aceste momente, trupele franceze și aliate totalizau aproximativ 166 000 de oameni, cu 433 de piese de artilerie, împărțiți după cum urmează: Garda Imperială, cu două divizii de infanterie și o divizie de cavalerie, Corpul al II-lea al generalului Oudinot, Corpul al III-lea al mareșalului Davout, Corpul al IV-lea al mareșalului Masséna, Corpul al IX-lea franco-saxon al mareșalului Bernadotte și rezerva de cavalerie comandată de mareșalul Bessières, formată din trei divizii de cavalerie grea ale armatei franceze: divizia de cuirasieri și carabinieri călare a lui Nansouty și diviziile de cuirasieri ale lui Saint-Sulpice și Arrighi (aceasta din urmă a fost detașată în dimineața zilei de 6 și pusă sub ordinele lui Davout). Acestora li se adăugau două armate de mici dimensiuni: „Armata din Italia”, comandată de viceregele Eugène — cuprinzând Corpul al V-lea al generalului MacDonald, Corpul al VI-lea al generalului Grenier și Garda Regală Italiană a generalului Fontanelli — și, în fine, veteranii „Armatei Dalmației”, de fapt un singur Corp de armată (al XI-lea) comandat de generalul Marmont.^[16] Napoleon a masat de asemenea o importantă artilerie pe insula Lobau: 28 de piese de 18 livre, 24 de 12 livre, 17 mortiere grele de 28 cm, 10 obuziere și o serie de tunuri de calibru mai mic, în special de 4 și 6 livre, toate plasate inițial sub comanda generalului Aubry, apoi sub cea a generalului Reynier.^[17] Aceste baterii, împreună cu un regiment și 5 batalioane detașate pentru a le apăra, nu aveau să ia parte direct la bătălie, dar bateriile aveau să deschidă un puternic baraj de artilerie în jurul amiezii, pe 6 iulie, împotriva forțelor austriece ce se aventuraseră în raza lor de acțiune.^[18] Corpul al VIII-lea al generalului Vandamme nu a participat la această bătălie, fiind însărcinat cu apărarea Vieneiși a malului sudic al Dunării în amonte de capitala austriacă.^[19]

Topografia și condițiile meteorologice

Chevau-légers polonezi în bivuac în timpul campaniei din 1809.

Bătălia de la Wagram s-a dat pe câmpia Marchfeld, o zonă întinsă și plată, cu excepția sectorului Markgrafneusiedl, unde se găsea un turn de observație. Câmpul de bătălie, lung de aproximativ 9 kilometri, este delimitat de Kagran la vest și Glinzerdorf la est, măsurând în jur de 6 kilometri în adâncime, între Aspern la sud și Deutsch-Wagram la nord. Pe tot parcursul bătăliei, vremea a fost frumoasă și caldă.^[1] Aspern și Esslingerau unite printr-o ridicătură de pământ și o fosă, vestigii ale unui dig ridicat în trecut pentru protejarea podgoriilor de lângă Dunăre. La nord de localitățile Aspern și Essling se întindea câmpia cerealieră Marchfeld. Luptele din 5 și 6 iulie 1809 s-au derulat aici. Câmpia se întinde pe 36 de kilometri de la est la vest. În partea de vest, colina Bisamberg, înaltă de 350 de metri, marchează limita. Ea permite observarea unei părți a Dunării, în amonte față de Viena, și pe pantele acesteia Carol și-a dispus o mare parte din armată, după ce a sosit sub zidurile Vienei. Înspre est, câmpia se întindea până la râul March. Pressburg(Bratislava) nu se afla decât la opt kilometri depărtare, pe malul stâng al Dunării. Câmpia nu prezenta aproape nici o ondulație a terenului și numai înălțimea grâului din luna iulie putea ascunde vederii anumite sectoare ale câmpului de bătălie. Numeroase sate, aflate la trei sau patru kilometri depărtare unul de altul, se întindeau pe această câmpie în 1809.^[20]

Un plan al regiunii de la nord de Viena, ilustrând teatrul de ostilităţi de pe 4, 5, 6 iulie 1809.

În nordul câmpiei, la zece kilometri de insula Lobau, curge un curs de apă numit Russbach, cu orientarea nord-vest, sud-est. Puțin impresionant, el se va dovedi totuși un redutabil obstacol pentru francezi din cauza debitului mare, în special în timpul luptelor din seara zilei de 5 iulie. În spatele râului Russbach se întinde un platou puțin înalt, între Wagram și Markgrafneusiedl, însă pe un câmp de bătălie atât de puțin accidentat el constituie un bun punct de observație și o poziție defensivă solidă. Russbach formează un fel de șanț inundat la baza platoului. De-a lungul cursului de apă, trei sate au jucat un rol important în cadrul sistemului defensiv austriac: Deutsch-Wagram, Baumersdorf și Markgrafneusiedl, dominat de turnul pătrat al morii. Terenul se preta deci perfect pentru dispunerea a două mari armate, pentru manevre, șarje de cavalerie și utilizarea masivă a artileriei, în particular a redutabilului ricoșeu al ghiulelelor. Din păcate pentru Napoleon, prima sa tentativă de a pune piciorul pe malul stâng al Dunării nu i-a permis să avanseze pe Marchfeld pentru a profita de aceste atuuri. Ele vor fi valorificate în iulie, în timpul bătăliei de la Wagram.^[20]

Desfășurarea bătăliei

Insula Lobau ca rampă de lansare

Charles Meynier: „Napoleon vizitând răniţii de pe insula Lobau”

După bătălia de la Aspern-Essling, rămasă fără consecințe politice sau militare majore, francezii păstrează marea insulă Lobau și o serie de insule minore aflate la vest și la sud de aceasta, insule care sunt redenumite, luând numele unora dintre comandanții armatei franceze. Odată aflat pe insula Lobau, Împăratul dispunea de două soluții pentru a traversa pe malul stâng: fie spre vest, pentru a se dispune între Aspern șiEssling, lucru pe care îl făcuse în mai, fie spre est, între Enzersdorf și Mühlleiten. Prima soluție era mai avantajoasă, deoarece permitea desfășurarea pe un fel de peninsulă, cu lărgimea de doi kilometri, care la rândul ei oferea un acces către câmpia Marchfeld, controlată de satele Aspern și Essling. Era deci naturală folosirea acestui cap de pod. Ocuparea celor două sate de către francezi a constituit sângeroasa miză a bătăliei din 21 și 22 mai 1809. Un alt avantaj al traversării Dunării la vest de insula Lobau era reprezentat de faptul că trupele franceze ajungeau pe câmpia Marchfeld mai aproape de pozițiile inamice.^[20] În cele șase săptămâni ce despart bătălia de la Aspern-Essling de cea de la Wagram, Napoleon transformă insula Lobau, rebotezată „Insula Napoleon”, într-o vastă bază de operațiuni: cei 20 000 de răniți sunt transferați aici și o garnizoană de 40 000 de soldați și auxiliari este menținută în permanență pentru a apăra insula. Aici sunt construite spitale de campanie, barăci, depozite de hrană, efecte și muniții și sunt instalate baterii de coastă, acoperind tot necesarul încartiruirii unei armate.^[21] În cazul în care austriecii ar fi cedat inițiativa, după cum era de așteptat, faptul că francezii controlau insulele minore la vest de insula Lobau le oferea un avantaj strategic important, deoarece nu se putea ști pe unde plănuiesc francezii să traverseze. Eforturile acestora din urmă au fost concentrate de asemenea pe construirea de poduri rezistente, care să nu poată fi distruse ușor, pentru a evita repetarea situației de la Aspern-Essling, când partea armatei franceze care reușise să traverseze ajunsese să fie izolată din cauză că austriecii, profitând de debitul ridicat al Dunării, au izbutit să distrugă podurile. Napoleon a reușit, de asemenea, grație generalului de artilerie Lariboisière, să asambleze un parc de artilerie impresionant, inclusiv artileria de câmp a Gărzii, adusă de colonelul Drouot spre sfârșitul lui iunie.^[22]

Pentru a înșela inamicul, Napoleon i-a ordonat generalului de divizie Legrand din Corpul Masséna să traverseze fluviul la Mühlau, prin același loc pe unde armata franceză traversase în mai, și să stabilească acolo un cap de pod, lucru pe care generalul îl reușește, după ce respinge trei batalioane austriece din zonă.^[23] La începutul lui iulie, chiar înainte de bătălie, moralul celor două armate este foarte diferit: în timp ce armata austriacă și ofițerii superiori ai acesteia își pierd pe zi ce trece încrederea în propriul comandant și dorința de a lupta, cea franceză are moralul foarte ridicat. În acest sens, sunt reprezentative două episoade ce au avut loc la începutul lunii iulie: în timp ce Masséna, deși suferă un accident destul grav care îl împiedică să mai urce pe cal, refuză să își părăsească postul, generalul austriac Hiller, comandantul Corpului al VI-lea, profund nemulțumit de strategia adoptată, își părăsește postul pe motiv de boală.^[24] Pe data de 4 iulie, arhiducele Carol realizează că se pregătește un eveniment important și, spre ora 19, îi scrie fratelui său, arhiducele Ioan de Austria, să își aducă trupele în apropierea armatei principale: „Bătălia de aici de la Marchfeld va determina soarta dinastiei noastre... Vă solicit să mărșăluiți imediat, pentru a vă alătura aripii mele stângi, lăsând în urmă orice bagaje sau alte obiecte ce v-ar putea încetini.” Arhiducele Ioan se afla în apropiere de Pressburg, la nici 40 de kilometri distanță, cu peste 13 000 de oameni.^[25]

Planurile de bătălie

Louis Alexandre Berthier, artizanul complexului plan francez de traversare a Dunării.

De partea franceză, după ce aceștia au construit poduri ranforsate și o flotilă de vase de desant, ei reușesc să captureze și o flotilă dunăreană de zece canoniere, mijloace ce vor fi utilizate pentru traversare. În urma unor diversiuni spre nord și nord-vest, prevăzute pentru 2 și 4 iulie, inamicul ar urma să fie nesigur cu privire la locul traversării, planificată pentru data de 5 iulie, în timpul nopții, în dreptul brațului Stadlau. Atacuri amfibii asupra Hansel-Grund erau prevăzute pentru a pregăti trecerea, care, odată realizată, urma să fie exploatată prin dispunerea armatei pe trei linii de bătălie. Armata urma apoi să întoarcă pozițiile inamicului de-a lungul fluviului și, pivotând peGross Enzersdorf, să îl încercuiască și să-l distrugă.^[26]

De cealaltă parte, arhiducele Carol era hotărât să ducă un război defensiv, sperând că se va reuși încheierea păcii. În acest scop, el și-a retras trupele pe linia Russbach-Bisamberg, construind un lanț de șaisprezece redute care găzduiau 72 de piese de artilerie, concentrate între Gross Enzersdorf și Aspern. Deși ar fi fost fezabil, arhiducele nu a adus artileria grea din arsenalele din Boemia și Moravia pentru a întări linia defensivă și nici nu a fortificat micile sate din jurul localității Deutsch-Wagram. Planul austriac presupunea întârzierea înaintării franceze de către avangarda lui Nordmann, care urma apoi să se retragă, permițând francezilor să avanseze, pentru ca apoi Carol să trimită forțe puternice pentru a distruge unul din flancurile franceze.^[26]

Operațiunile din ziua de 5 iulie

Traversarea Dunării

Napoleon debarcă pe insula Lobau pentru a supraveghea operaţiunile de traversare a fluviului.

După ce trupele s-au concentrat pe insulă, preparativele pentru traversare au fost finalizate. Spre sfârșitul zilei de 4 iulie 1809, sub acoperirea unei furtuni iminente,Napoleon a emis ordinul de începere a complexelor operațiuni de traversare, minuțios pregătite și coordonate de Șeful de Stat Major al armatei, mareșalul Berthier.^[27]

La ora 21, căpitanul Baste a pornit în fruntea flotilei sale. Douăzeci de vase transportând cei 1 500 de oameni ai brigăzii Conroux (divizia 1 din Corpul al II-lea) au părăsit podul de la Ebersdorf escortate de opt canoniere și s-au lăsat purtate de curent până la insula Hansel-Grund. Se făcuse deja noapte când flotila s-a apropiat de insulă. La 21:30, austriecii și-au dat seama de prezența francezilor și au deschis focul. Canonierele au replicat, marcând astfel începutul bătăliei. Bateriile franceze de pe insulele aflate pe micul braț al Dunării au deschis și ele focul. Austriecii nu au rămas pe poziții și au abandonat insula Hansel-Grund, lăsând trei piese de artilerie oamenilor lui Conroux. Imediat, trei poduri au fost întinse peste braț pentru a permite trecerea diviziei Tharreau pe malul stâng. Aceasta a ocupat rapid satul Mühlleiten și i-a urmărit pe apărători până la ora 23. Partea dreaptă a capului de pod fusese parțial securizată.^[27]

În amonte, colonelul Sainte-Croix, aghiotant al lui Masséna, a îmbarcat 1 500 de oameni pe cinci bacuri, a depășit insula Alexandre și a debarcat pe malul stâng. Fără întârziere, sub o ploaie torențială, pontonierii au pornit la lucru pentru a face posibilă traversarea restului armatei. După cum a fost prevăzut, cu ajutorul curentului, ei au pivotat un pod pregătit dinainte și l-au fixat pe celălalt mal. În cinci minute, un prim punct de trecere fusese asigurat. Divizia Boudet din Corpul al IV-lea, apoi cele ale lui Molitor și Carra Saint-Cyr și-au început marșul. Pentru a crea o diversiune, divizia Legrand a utilizat podul morii și a înaintat către Aspern și Essling. Oamenii săi au trebuit să îndure focul artileriei austriece, Legrand afirmând că pământul tremura sub picioarele sale.^[28] Sub focul austriecilor, un al doilea pod de 22 de pontoane a fost terminat pe 5 iulie, la ora 2 dimineața pe insula Alexandre și a permis cavaleriei și artileriei lui Masséna să treacă Dunărea. Într-un timp record, Corpul al IV-lea se afla pe malul stâng. Atunci când Bertrand l-a anunțat pe Împărat că un pod fusese construit și că armata traversa Dunărea fără a întâlni o opoziție puternică, Împăratul a fost atât de surprins încât a pornit către locul de traversare pentru a se convinge de reușita manevrei sale.^[29]

Un al treilea pod de 12 vase a fost finalizat la ora 1, făcând posibilă traversarea pentru infanteria din Corpurile al II-lea și al III-lea. După șase ore de muncă, un al patrulea pod de 160 de metri lungime, compus din 14 plute, a permis cavaleriei și artileriei din aceste două Corpuri să treacă la rându-le. Totul s-a derulat după cum prevăzuse Napoleon și totuși acesta considera că sunt încă motive de îngrijorare. Păstrând în minte bătălia de la Aspern-Essling, el nu se va liniști complet decât atunci când întreaga armată va fi trecut pe malul stâng. Judecând că podurile deja construite vor fi insuficiente, el i-a ordonat lui Lariboisière să mai construiască încă trei, însă, din lipsă de materiale, al doilea nu a fost terminat decât la ora 14; or, la acel moment al zilei, aproape toată armata traversase deja Dunărea. Al treilea nu a devenit practicabil decât la ora 21. Această muncă suplimentară poate fi considerată de prisos, dar Napoleon nu dorea să-și asume niciun risc, pentru a evita repetarea evenimentelor de pe 21 și 22 mai.^[30]

Primele ciocniri

Traversarea Dunării în dimineaţa zilei de 5 iulie

Operațiunile de traversare au avut loc sub protecția bateriilor de pe insule. Suferind din cauza focului puternic al acestora și pus în fața unui număr din ce în ce mai mare de batalioane franceze, generalul Nordmann, comandantul avangărzii, s-a repliat către nord. Numai castelul Sachsengang și satul Enzersdorf mai rezistau de fiecare parte a capului de pod. La dreapta, după ce a cucerit Mühlleiten, Oudinot și-a transferat diviziile pe malul stâng și s-a îndreptat apoi spre Sachsengang, apărat de două batalioane austriece cu câteva piese de calibru mic. Văzând apropierea francezilor, acestea au deschis focul. După ce a explorat împrejurimile, generalul Tharreau a mutat în față obuzierele, ale căror proiectile, trase de la mică distanță, au anihilat dorința de a rezista a apărătorilor. Comandantul acestora a capitulat în jurul orei 8.^[31]

La stânga, oamenii lui Masséna depășiseră deja Enzersdorf, dar satul continua să reziste. Totuși, apărătorii, cele două batalioane din regimentul Bellegarde, se aflau într-o situație disperată, aflându-se sub focul bateriilor de pe insule. După ce a cercetat cu atenție satul, înconjurat de un zid și protejat de redute, Napoleon era convins că acesta putea rezista suficient de mult timp pentru a jena dispunerea lui Masséna și risca să compromită succesul traversării Dunării. Împăratul a concentrat deci un număr maxim de piese grele pe insulele Espagne și Lannes pentru a-l zdrobi. 22 de piese de 18 livre, 14 mortiere și 10 obuziere au aruncat peste o mie de proiectile asupra clădirilor, care au fost înghițite curând de flăcări. Observând situația disperată a apărătorilor, generalul Klenau, comandantul Corpului al VI-lea, a încercat să le vină în ajutor, însă cavaleria lui Marulaz s-a împotrivit și tentativa a eșuat. În fruntea regimentului 46 de linie (divizia Carra Saint-Cyr), Sainte-Croix a capturat satul și a luat 400 de prizonieri. Alături de el, Boudet a ocupat Essling și i-a urmărit pe austrieci, care s-au retras și din Aspern.^[31]

Soldaţi din armata Imperiului austriac.

La ora 10 dimineața, capul de pod fusese asigurat pe ambele părți și o mare parte a armatei traversase deja Dunărea. Toate tentativele austriecilor de a distruge podurile cu ajutorul copacilor dărâmați sau a barjelor au fost dejucate de flotila franceză.Arhiducele Carol nu a întreprins nici o acțiune pentru a-i sprijini pe Nordmann sau Klenau, cei doi generali ordonând replierea, primul către Russbach, în nord, iar al doilea spre Breitenlee, în vest. Napoleon își putea dispune armata pentru marș în direcția pozițiilor austriece.^[32]

Masséna a format aripa stângă, ancorată la Essling și Enzersdorf și divizia de cavalerie a lui Lasalle, din rezerva de cavalerie, i-a fost încredințată pentru a-i susține marșul. El trebuia să formeze pivotul în jurul căruia toată armata avea să se rotească spre stânga. La dreapta Corpului al IV-lea, Oudinot și-a dispus Corpul al II-lea pe trei linii, cu divizia a doua a generalului Frèreîn față, urmată de cele ale lui Grandjean și Tharreau. Corpul al II-lea alcătuia centrul armatei. Flancul drept îl forma Davout, al cărui flanc era protejat de cavaleria lui Montbrun.^[33]

În linia a doua, de la stânga la dreapta, s-au poziționat Corpul al IX-lea al lui Bernadotte, infanteria Gărzii și „Armata din Italia”, pregătite să astupe golurile care se vor forma inevitabil între cele trei Corpuri din prima linie în timpul marșului în evantai spre pozițiile austriece. Întreaga armată a fost formată în coloane pe batalioane și escadroane, artileria înaintând în față, cu piesele regimentelor în intervaluri. Această dispunere a fost destul de anevoioasă, deoarece Corpul al III-lea a trebuit să parcurgă un drum mai lung pentru a se stabili pe poziții. La amiază, armata era așezată pe pozițiile precizate, pregătită pentru a începe faza a doua a acestei zile.^[33]

Înaintarea franceză

Reprezentare a bătăliei în jurul orei 8 dimineaţa. La această oră, mare parte din armata franceză era deja desfăşurată, având Dunărea şi insula Lobau pe stânga.

Pe măsură ce francezii avansau, avangarda austriacă, condusă deFeldmarschalleutnant Nordmann și susținută de Corpul al VI-lea austriac al luiKlenau, în total 25 000 de oameni, se retrăgea ordonat, în mase, pentru a se proteja de cavaleria franceză, suferind însă pierderi grele din cauza focului artileriei franceze. Pe tot parcursul celor două zile de lupte, austriecii vor fi mai tot timpul dispuși în mase, formație care facilita manevrele și oferea protecție împotriva cavaleriei, dar care era foarte vulnerabilă în fața focului de artilerie. Repliată în jurul orei 13 în dreptul localităților Grosshofen și Markgrafneusiedl, avangarda lui Nordmann, ce număra înainte de începerea atacului doar 12 000 de oameni, nu putea spera să mai încetinească inamicul prea mult timp, existând de asemenea temerea că numeroasa cavalerie franceză ar putea să îi întoarcă flancul. Conștient de poziția precară a avangărzii sale, arhiducele Carol ordonase deja unor elemente din cavaleria lui von Liechtenstein să protejeze retragerea avangărzii, acesta din urmă avansând rapid cu cinci regimente spre est, înspre Glinzendorf, însă fără să întreprindă nimic mai apoi. În jurul orei 15, atunci când austriecii au lansat prima tentativă de anvergură pentru a încetini înaintarea inamică, era deja prea târziu, iar francezii, foarte numeroși, au zdrobit rezistența inamicilor prin atacul condus de mareșalul Davout, al cărui puternic Corp de armată, susținut de nu mai puțin de trei divizii de cavalerie atașate, nu a avut nici o problemă în a se poziționa între Glinzendorf și Raasdorf, apropiindu-se astfel de Corpul lui Oudinot.^[34]

La stânga lui Oudinot înaintase Corpul franco-saxon al lui Bernadotte, care însă întâmpina o rezistență hotărâtă din partea brigăzii lui Riese, ce primise susținerea trupelor grenzer valaho-ilire și a regimentului Chasteler. Cu toate acestea, regimentul 5 ușor reușește să-i disloce pe austrieci, astfel că Bernadotte este liber să înainteze spre Aderklaa, unde, în jurul orei 15:30, are loc o primă confruntare importantă de cavalerie. Aceasta a opus brigada de cuirasieri austrieci a luiRoussel d'Hurbal cavaleriei saxone din regimentul Prinz Klemens Chevaulegers, atașat Corpului lui Bernadotte. Inițial, austriecii, conduși de generalul de origine franceză d'Hurbal, au respins șarja saxonilor prin procedeul neobișnuit al tragerii unei salve de carabină, dar saxonii au revenit, dispersând cavaleria grea austriacă. Saxonii au fost însă curând nevoiți să se oprească atunci când brigada de cavalerie austriacă a lui Lederer a intervenit pentru a-i acoperi pe oamenii lui d'Hurbal. După această confruntare, prințul de Liechtenstein, conștient că a pierdut pe parcursul zilei un număr prea mare de oameni în mod inutil, a decis să își retragă cea mai mare parte din cavalerie în spatele liniei dintre Wagram și Gerasdorf, lăsând totuși cinci regimente Corpului al IV-lea la Markgrafneusiedl.^[35]

În acest timp, Nordmann și avangarda austriacă reușeau să se extragă din poziția periculoasă în care se aflaseră, ajungând într-o poziție relativ sigură, în spatele localității Markgrafneusiedl. Această unitate fusese menținută într-o poziție avansată mult prea mult timp și apoi fusese practic sacrificată, pierzând circa jumătate din efective, în principal pentru a permite retragerea în siguranță a Corpului lui Klenau, în timp ce rezerva de grenadieri și cea de cavalerie austriacă nu au intervenit pentru a susține această operațiune. Redusă la doar 6 000 de oameni, avangarda va fi integrată în ziua următoare în Corpul al IV-lea austriac al lui Rosenberg. Austriecii erau acum desfășurați pe un arc de cerc lung de 19 kilometri după cum urmează: aripa stângă (de la dreapta la stânga, Corpurile I, al II-lea și al IV-lea), în spatele liniei Russbach, între Wagram și Markgrafneusiedl; centrul și dreapta erau formate din Corpul al III-lea și, respectiv Corpul al VI-lea al lui Klenau, cu rezervele de cavalerie și de grenadieri în eșalon secund.^[36]

De cealaltă parte, în jurul orei 18, armata franceză era complet desfășurată și pregătită să ia cu asalt linia defensivă Russbach: Corpul lui Masséna acoperea o zonă întinsă între Dunăre și Süssenbrunn; divizia Dupas din Corpul lui Bernadotte era la Aderklaa, iar Oudinot și Davout continuau dispozitivul spre dreapta, ajungând dincolo de Glinzendorf. Restul trupelor franco-aliate, inclusiv Garda Imperială și rezerva de cavalerie a lui Bessières, erau în rezervă, în timp ce Corpul lui Marmont și divizia a II-a bavareză a lui de Wrede se aflau încă la o distanță apreciabilă față de câmpul de bătălie. Napoleon ocupa poziția centrală și avea o linie mult mai scurtă, dar exista un oarecare risc să fie încercuit.

Atacul asupra liniei Russbach

Nemulțumit probabil de rezultatele primelor ciocniri și temându-se că austriecii se vor retrage, Napoleon decide, în ciuda oboselii trupelor sale, să continue ofensiva prin luarea cu asalt a liniei de redute Russbach, în zona centrală de la Wagram. Cu toate acestea, Împăratul francezilor nu a trasat obiective clare și a încredințat atacul trupelor celor mai slabe și mai obosite, adică Corpului al II-lea al lui Oudinot și Corpului al IX-lea al lui Bernadotte.^[38] După un prim bombardament de circa o jumătate de oră, între 19:00 și 19:30, Oudinot a lansat atacul împotriva Corpului al II-lea austriac al luiHohenzollern-Hechingen, care era însă pregătit să îi primească: soldații austrieci erau desfășurați pe două linii, în spatele unui puternic ecran de tiraliori și ocupau o poziție defensivă unde se executaseră lucrări de terasament și fortificații. Nu mai puțin de 68 de piese de artilerie îi susțineau pe oamenii lui Hohenzollern; cu toate acestea, francezii au reușit să treacă râul Russbach, având ca vârf de lance divizia Frère, care ajunge la cătunul Baumersdorf. Această localitate, care la vremea respectivă nu cuprindea mai mult de 30 de case de lemn și un pod, a luat curând foc din cauza tirului de artilerie. Totuși, apărătorii din brigada Ignaz Hardegg au luptat cu determinare pentru menținerea poziției. Împotriva lor, Oudinot lansase faimosul regiment 57 de linie („Teribilul”) și regimentul 10 ușor. Inițial, francezii din regimentul 57 de linie au avansat cu dârzenie până în cătun, dar apoi au fost opriți; în același timp, regimentul 10 ușor, care manevrase paralel cu râul și îl traversase în aval, încerca să urce platoul, moment în care o puternică canonadă a fost dezlănțuită asupra lor; mai apoi, îsuși prințul Hohenzollern a condus o șarjă de cavalerie, împreună cu cei 500 de călăreți din regimentul Vincent Chevaulegers. Izolați, soldații din regimentul francez 10 ușor au intrat în panică și au rupt-o la fugă, antrenând în fuga lor și regimentul 57 de linie. Cele două regimente s-au reformat apoi în ordine atunci când au întâlnit coloanele calme ale Gărzii. Era ora 20, începuse să se înnopteze și Oudinot fusese respins cu pierderi semnificative.

Cam în aceste momente, la vest, oamenii lui Bernadotte, mai exact divizia mixtă franco-saxonă condusă de generalul Dupas, a avut șansa de a pătrunde exact între spațiul dintre Corpurile austriece I și al II-lea, putând avansa și ataca divizia austriacă a lui Dedovich la Wagram, dinspre est. Suferind pierderi grele, mica divizie franceză nu avea însă șanse prea mari de reușită; dar a fost curând susținută de divizia Lamarque, condusă personal de comandantul Corpului, generalul MacDonald, și de alte elemente ale „Armatei din Italia” (diviziile Séras și Durutte, cât și cavaleria lui Sahuc), care au ocupat platoul din jurul localității. Rezultatul imediat a fost că artileriștii austrieci și-au abandonat piesele iar regimentele de infanterie austriacă 35 și 47 s-au retras în dezordine. În aceste momente, General der Kavallerie Bellegarde, comandantul Corpului I austriac, a intervenit pentru a restabili ordinea și a reușit să manevreze astfel încât să nu expună flancul inamicului. Această manevră, cât și fumul des produs de focul de artilerie, au contribuit la încetinirea ofensivei franceze. În această situație confuză, francezii conduși de MacDonald, aflat în mijlocul trupelor cu sabia în mână, au confundat uniformele albe ale aliaților lor saxoni din divizia Dupas cu uniformele albe ale austriecilor și au deschis focul, făcând trupele saxone obosite să se retragă precipitat. Un al doilea atac, condus de divizia Séras, a fost respins prin intervenția personală a arhiducelui Carol, care a restabilit ordinea și a lansat regimentul 42 Erbach la atac. În plus, Hohenzollern, împreună cu regimentul Vincent Chevaulegers și husarii Hessen-Homburg, au intervenit în forță, dând peste cap toate trupele franceze din acest sector și împingându-le pe pozițiile lor inițiale, dincolo de linia Russbach, dincolo de care austriecii nu au continuat urmărirea. În opinia lui MacDonald, dacă austriecii ar fi continuat înaintarea, diviziile franceze, demoralizate și slăbite, ar fi fost complet distruse. Un al doilea atac, întârziat, asupra localității Wagram, de data aceasta dat dinspre vest de divizia a II-a a Corpului al IX-lea francez al lui Bernadotte, a eșuat la rândul său în jurul orei 21:30, saxonii fiind din nou luați drept trupe inamice. Complet demoralizați, saxonii din Corpul al IX-lea francez s-au retras într-o dezordine de nedescris, între 22:30 și 23:00, toate încercările comandantului de a-i ralia eșuând.^[40]

În fine, un ultim atac a fost dat începând cu ora 21 de Corpul al III-lea francez al lui Davout împotriva excelentei poziții defensive de la Markgrafneusiedl, acoperite de Corpul al IV-lea austriac al lui Rosenberg. Francezii din Corpul al III-lea erau obosiți după multe ore de marș, în timp ce austriecii erau odihniți și beneficiau de o poziție defensivă extrem de favorabilă, întărită printr-o serie de redute. În plus, atacul lui Davout a fost demarat cu întârziere și precedat de un bombardament prea scurt, care nu a provocat prea multe pagube. În timp ce diviziile Gudin și Puthod atacau frontal, celelalte două divizii, Morand și Friant, traversau linia Russbach în josul râului, francezii atacând în același timp Markgrafneusiedl, Baumersdorf și Wagram. Realizând inutilitatea acestor atacuri, Davout a decis din proprie inițiativă să se replieze în ordine în jurul orei 22, ceea ce îi va atrage critici nemeritate din partea lui Napoleon.^[41]

În jurul orei 23, întregul sector era liniștit și, chiar dacă a susținut pierderi semnificative, mai ales în rândurile „Armatei din Italia”, Napoleon știa că a reușit să fixeze armata austriacă. Ambii comandanți intuiau că ziua ce urma să vină avea să fie decisivă.^[41] Noaptea dintre 5 și 6 iulie a fost extrem de friguroasă, iar soldații celor două armate au aprins focuri pentru a se încălzi în timp ce își consumau modestele rații