Despre Gheorghe Mocuța, plecat mult prea devreme dintre noi (și poate din acest motiv, sau poate din cauza tirajelor infime, ultimul său volum, Salutări din Piața Reconcilierii, Mirador, Arad 2016, editor Ioan Matiuț, a trecut mai puțin observat) și despre fiul său, Andrei Mocuța, poet, prozator, eseist și traducător (născut la 12 ianuarie 1985) aș vrea să scriu în același context, deși, cu siguranță, fiecare din cărțile lor recente ar merita o amplă analiză și, fără îndoială, fiecare are profilul său special, bine conturat. Dar un acut simț al realității, o bună cunoaștere a literaturii contemporane și călătoriile prin Europa cu un ochi format la școala modernității se împletesc la amândoi cu simțul umorului și cu îndrăzneala de a privi viața ca pe un thriller.
Gheorghe Mocuța își ironizează destinul („Așa am ajuns un scârța-scârța/ care-și dezbracă amintirile/ de hainele ponosite ale istoriei“/) și parodiază clișeele („mătușică Furnicuță/ eu sunt bardul cel frumos care bea cot la cot/ cu jegul lumii în birtul de lângă/ Piața Reconcilierii…“ –Balada unui greier mare). Parisul îi trezește „plăcerea de a hoinări de a vedea de a înșela timpul/ curgerea enigmatică nodul năvodul exodul“ (Avenue de Clichy) iar drumurile la Mediterana, vâna de povestitor balcanic: „Uite-așa o să cosesc eu la vară/ uite așa/ zicea bătrânul arătându-le coasa imaginară/ bărbaților din frizerie/ unde se adunau în fiecare sâmbătă/ obrazele groase/ să facă ceva politică./ dar n-a mai cosit./ l-au cusut pe el doctorii/ și l-a bărbierit omul de la morgă/ i-a cântat popa prohodul/ și l-au îngropat cu coasa alături/ ca să se sparie gândul/ celor ce l-or găsi (celor ce l-or găsi). Strălucite „schițe“ poetice sunt flash-urile iluminând tensiunile de provincie („o umbră iese pâș pâș/ din grupul statuar al pașoptiștilor./ se așează pe banca de lemn lustruit/ scoate un briceag din buzunarul ițarilor/ și începe că scrijelească:/ Ildiko și-al ei drăgutz/ s-au iubit pe-acest lemnutz“–căsătorie mixtă) și parodiile moralismelor profesorale: „…fără puțină nebunie/ viața nu e viață/ și poezia nu e poezie./ domnu’ profesor e adevărat/ că în ochiul acela din triunghiul/ de pe fațada bisericii/ e o cameră de supraveghere?“(Yess). Sau ironizarea spaimelor mileniului al treilea: „…După ce poetul le-a vorbit despre autorii locali/ și despre poezie/ despre pictorul orășelului de frontieră/ un copil timid a ridicat mâna./ spune – l-a încurajat învățătoarea. Eu nu vreau să mă fac nici poet nici artist/ a zis băiețelul cu ochelari/ da ce vrei tu să te faci?/ eu sunt mutant și dacă mă dau peste cap/ mă transform într-un măgar/ și vă lovesc cu copita“ (mutant) O antologie cu cele mai bune poeme publicate (și probabil cu încă necunoscute postume) îl va pune, la vremea ei, în valoarea cuvenită pe Gheorghe Mocuța.
Andrei Mocuța, autorul mai multor volume de proză (cu debut în 2006) și versuri, al unei teze doctorale despre Salinger publicate la Editura Universității de Vest și, recent, al unui volum de traduceri din poezia ludică și aforistică a lui Richard Brautigan (2018), e atras de farmecul literar a ceea ce englezii numesc nonsense. Deși e vorba de o literatură care parodiază în mod declarat mituri și clișee, mai ales volumul de proză Superman vs. Salinger, 2018 (proză rimată și ritmată, amintind – ca s-o pornim de departe – maqamat-ele arabe sau scrierile moderne absurde, uneori cu sonorități urmuziene sau din Robert Desnos) temele sunt sus-țintitoare. Astfel, cu tot umorul și toată ironia, transpar mereu elemente ca lupta împotriva răului, menirile școlii de supereoi, impactul tehnologiei moderne, mutanții, ficțiunea utopică/ distopică, alternarea istorică și alte semne ale interesului autorului pentru ficțiunea speculativă. Mai interesant e că Andrei Mocuța lărgește universul (îndeobște american) al acestora la universul românesc de toate zilele, construind personaje noi și chiar autoreferențiale. Astfel, îl întâlnim peVersificator, „un erou cam visător… Îi ardea mereu de rime și ardea cam greu enzime, neamul și părinții lui se trăgeau toți din Vaslui. […] Dragă Versificator, întrebă un matador, în coridă de-am să mor străpuns de un taur chior, îmi vei dedica un vers sau măcar un distih șters? – Războinice matador, zise Versificator, aș putea să îți dedic odiseea cea mai șic… Să știi că ar fi o crimă s-o scriu doar în monorimă […] Will you please help me restore my lost and doomed inner core? zise corbul Nevermore. – I am not your bloody whore! țipă Versificator. Eroul nostru despot mai era și poliglot! […] –Dragă Versificator, zise un antreprenor, știi ziua când am să mor? La această întrebare, el privi departe-n zare, nu simți nicio chemare pentru moarte sau visare, se gândi numai la viață, la meseria lui hoață și la cât e de ușor să fii Versificator“.
Pe lângă Versificator tropăie o întreagă familie de super-eroi, unii chiar… arădeni, precum Omul-Păpădie […] care predă „engleza și franceza prin localități izolate din pusta arădană, printre copiii de români, țigani și unguri care nu au descoperit încă internetul. În schimb, își scriu bilete în timpul orelor, din care am interceptat și eu câteva, dar nu le pot reproduce. Sunt dintr-o altă lume.“, sau Qutation Boy, a cărui superputere fiind cititul, „are o experiență de lectură atât de dezvoltată, încât poate că extragă cel mai reprezentativ citat al fiecărei cărți în parte“; sau Cliché Buster, care răstălmăcește clișeele; sau chiar eroi cu un nume intraductibil, fiindcă numele eroilor adevărați nu se poate traduce: „Oricât de mult ai încerca să găsești un echivalent inspirat în limba română, numele lor va suna precum tema de casă a unui elev masacrată pe altarul aplicației Google Translate. Sau Bing“. O întreagă listă de personaje care ne fac să credem că în aria complexă de preocupări a autorului va fi inclus și teatrul.
Stilul vag „urmuzian“ al lui Andrei Mocuța apare deja în volumul său de versuri din 2016, în Balada lui Jack Spicer sau în Poem în duet cu Romulus Bucur, visat în noaptea de 3 spre 4 iunie. Sau în Poemul bucătarului defunct (bucătarul căruia la moarte i-au fost presărate în semn de omagiu „coriandru, busuioc, cimbru, pătrunjel și oregano“. Sunt în acest volum, care în mare parte a fost construit pe tonurile unui jurnal liric barcelonian și ale întrebărilor existențiale („Toată lumea așteaptă/ explicații din partea mea“ – Drama unui asterix), deja multe notații ironice, mituri deconstruite, personaje neobișnuite. Iată-l de pildă pe Pablo: „Pablo e unul din acei tipi/ care și-ar deschide un stand/ de clătite acolo unde și îngerilor/ le e frică să pășească./ Însă Pablo trăiește singur/ într-o rulotă și face pișu în chiuvetă“ (Pablo) „Una e să duci calul la râu/ alta să-l convingi să bea apă,/ a zis Pablo./ Și-am încălecat pe-o șa,/ însă calul nu-i sub șa/ deoarece / (contrar spuselor lui Pablo) bea apă din râu (Poem fără cal). Tonul general e dat însă mai ales de grave arte poetice ale „mersului pe jos“ („Nu e vorba despre/ un singur poem inspirat,/ ci de toate celelalte/ poeme nereușite/ și de restul eșecurilor/ care te-au făcut cine ești acum/ și vei fi de acum înainte“ – Nu e vorba despre) și ale victoriei binelui asupra răului: „Poezia poate fi/ o căutare disperată a binelui/ o luptă constantă împotriva răului/ sau pur și simplu o poveste./ Binele nu-l pot descrie, / dar am încercat într-un poem/ despre un căluț de mare,/ răul e un tatuaj stacojiu/ cu care te trezești dimineața pe umăr/ după un vis zbuciumat/ iar povestea e prea frumoasă/ ca să fie exprimată în cuvinte și inima/ prea adânc îngropată în pământ / ca să o poate spune (Povestea binelui și a răului).
Gheorghe Mocuța, Salutări din Piața Reconcilierii, Editura Mirador, Arad 2016
Andrei Mocuța, Voi folosi întunericul drept călăuză, Ed. Cartea Românească, București, 2016
Andrei Mocuța, Superman vs. Salinger, Editura Paralela 45, Iași, 2018
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius