în ultimii ani Biserica Ortodoxă Română (BOR) a căutat să clarifice o parte din acele situații controversate prin care a trecut în veacul XX. Chiar dacă acesta este un proces în plină desfășurare, „fotografia“ actuală este alta decât cea de acum 10, ba chiar 5 ani. Faptul că anul 2017 a fost dedicat de conducerea BOR celor care au pătimit ori au devenit martiri în închisorile comuniste a însemnat o revigorare a cercetării trecutului recent. Astfel, câțiva cercetători au avut acces în arhivele BOR ori au știut a căuta în alte arhive și au produs respectabile studii și cărți, bună parte tipărite în ultimii ani. Chiar dacă arhivele CNSAS au devenit „pomul lăudat“ la care au recurs puzderie de căutători – ceea ce, în fond, nu este deloc rău –, producțiile cu adevărat științifice privitoare la martirii creștini, fie ortodocși, fie (greco-)catolici, au fost relativ puține. Nu oricine are experiența și inteligența să citească documentele și să iasă din jocurile de oglinzi deforma(n)te ale anchetatorilor comuniști, puțini au cultura, inclusiv cea teologică, să citească printre rânduri și să coroboreze cercetările cu alte arhive, cu amintiri publicate deja, cu mărturiile de istorie orală etc.
Istoricul George Enache, alături de confratele său Adrian Nicolae Petcu, se detașează net în fruntea acestui pluton: cărțile și studiile acestora referitoare la martirii BOR, unele semnate împreună, sunt deja puncte de reper pentru orice cercetare respectabilă a istoriei recente.
Ultimul volum publicat de George Enache, fost cercetător al CNSAS, astăzi profesor la Universitatea din Galați, este dedicat Părintelui Daniil Sandu Tudor (1896-1962), fondatorul Rugului Aprins. Fără a pretinde că epuizează un subiect atât de stufos, cartea este structurată în două părți. Într-o primă secțiune, G. Enache se ocupă de tinerețea lui Alexandru Teodorescu, al cărui pseudonim de jurnalist și poet esteSandu Tudor, iar în cea de a doua, atenția istoricului se oprește asupra ultimilor ani dinainte de arestul din 1958 al lotului Rugului Aprins, în frunte cu Pr. Daniil de la Rarău – așa cum semna monahul în ultimii ani.
Într-un preambul al cărții, istoricul își precizează intențiile și sursele, acestea din urmă fiind exclusiv documentele aflate în arhivele CNSAS. În prima parte sursele documentare sunt rămășițe ale dosarului realizat de Serviciul Special de Informații din anii ’30, preluate și triate de Securitatea comunistă, întrucât, trebuie subliniat, Sandu Tudor avea un dosar de urmărire încă din interbelic. În acest context, arată G. Enache, „din arhivele Securității se pot afla multe, cu condiția să înțelegem, în primă instanță, logica care stă în spatele generării acestor documente, calitatea surselor din care au fost alcătuite și grila de interpretare“ (p. 11).
Fiindcă își propune să înțeleagă poziționarea politică a protagonistului, istoricul face trimitere totodată la acele articole scrise de jurnalistul Sandu Tudor, preponderent în ziarul pe care-l și conducea, „Credința“. Aici se află și explicațiile unei consistente părți din controversele legate de Sandu Tudor. Fire vulcanică, nonconformistă, „poetul Gândirii“, menționat în treacăt și fără entuziasm de G. Călinescu în „Istoria literaturii…“ (în 1925 publicase singurul său volum antum de versuri, intitulat „Comornic“), are un traseu literar sinuos. Contribuie sporadic cu poezie și în „Contimporanul“, „Convorbiri literare“, „Sburătorul“ etc., însă adevărata măsură literară avea să și-o arate în cele câteva acatiste, unanim apreciate (vezi prima ediție integrală, Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), „Acatiste“, Ed. Christiana, București, 2009).
Ei bine, privitor la ziarul „Credința“ ori la revista „Floarea de Foc“, pe care le-a condus în anii ’30, Sandu Tudor este acuzat, inclusiv de serviciul secret al vremii, că s-ar fi înconjurat de semnatari de stânga precum Al. Sahia, Alfons Adania ș.a. În realitate, „expertiza“ era cu totul subiectivă întrucât simultan – ceea ce G. Enache nu observă – în ambele publicații scriau Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran ori Mircea Eliade (care semna cu pseudonimul Ion Plăeșu) ș.a. Așadar, cel puțin atât cât s-a păstrat din dosarele vremii, agenții serviciului secret interbelic aveau, pare-se, o imagine inexactă.
Istoricul George Enache are intuiția de a nu se lăsa prins în această capcană a dosarelor, căci editorialele din „Credința“ polemizează atât cu legionarii (care-i aduc varii și, uneori, ridicole acuze lui Sandu Tudor), cât și cu comuniștii. Acest ultim aspect este descoperit în anii ’50 și de anchetatorii comuniști, ceea ce va cântări greu în dosarul și ancheta din urmă ale celui care deja fusese tuns în monahism cu numele de Agaton (1948) și devenise apoi ieroschimonahul Daniil (1952). Așadar, prin câteva raționamente elegante, George Enache demontează parte din elucubrațiile aflate în dosare, căci realitatea faptelor și scrierilor lui Sandu Tudor trimite spre altceva: omul era pur și simplu animat de credința creștină și încerca să nu intre în jocurile politice, indiferent de regimul în care a trăit. „Lectura integrală a textelor sale doctrinare din «Credința» oferă cititorului o remarcabilă coerență doctrinară, asta dacă nu gândim în termenii «creștinim» = «gândire de dreapta».“ (p. 55), precizează Enache. Astfel, concluzia istoricului vine de la sine: „De fapt, Sandu Tudor pornește de la politic pentru a propune depășirea acestuia sau, poate, mai corect, înnobilarea acestuia cu altceva, anume cu dimensiunea spirituală. Obsesia lui este «politicianismul», maladie care a condamnat poporul român la un destin minor.“ (p. 64)
Ar mai fi de adăugat doar faptul că o fermă descindere în presa interbelică demontează și alte aberații aflate în aceste dosare. De pildă, acuza – preluată dinspre legionari – de pederastie. Căci Sandu Tudor însuși a declanșat un vestit scandal în epocă și o campanie de presă total lipsită de fairplay tocmai împotriva unor personalități pe care le acuză de homosexualitate. Mergând pe mâna idiosincraziilor lui Zaharia Stancu, Sandu Tudor gafează aberant aici în primul rând față de Mircea Vulcănescu, de care avea să se despartă – se vor împăca mai târziu, căci cel din urmă va conferenția la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim –, după ce fuseseră buni prieteni. De altfel, spre deosebire de Petru Comarnescu, și el incriminat, Mircea Vulcănescu a fost amestecat aiurea în acest scandal. Animat de cercetarea strictă a aspectelor politice, istoricul George Enache nu pune un bemol mai clar câtorva dintre aceste elucubrații – pe care le notează în carte – preluate de serviciul secret interbelic din „surse deschise“, adică din presa ostilă lui Sandu Tudor.
Partea secundă a volumului aduce la lumină pasaje semnificative din dosarele operate de regimul comunist. Rezultă din acestea convingerea Pr. Daniil Sandu Tudor, devenit deja starețul Schitului Rarău, că regimul comunist va cădea, nu însă într-un viitor apropiat timpului său…!
Dar acuza cea mai interesantă adusă de stareț – dacă ar fi să dăm credit informatorilor – este că „cel mai mare păcat al comuniștilor este că-i distrage pe oameni de la propriul lor eu“ (p. 133).
Concluziile istoricului George Enache sunt de bun-simț: „Sandu Tudor nu propune o revoltă, o acțiune politică de răsturnare a ordinii instituite, ci o transformare a conștiințelor, astfel încât ele să nu mai poată fi afectate de comunism. De aici dilema pe care, pentru scurt timp, au avut-o organele de represiune la adresa lui Sandu Tudor, deoarece acesta nu se ridica împotriva unui regim politic, ci critica un set de valori, dintr-o perspectivă creștină, iar acest lucru era mai greu de încadrat în prevederile codului penal.“ (p. 146)
Eventualele dileme ale unor anchetatori comuniști s-au dovedit efemere, Pr. Daniil Sandu Tudor, cel care polemizase intens cu legionarii, a fost acuzat – absurd – de legionarism, laolaltă cu alți 15 oameni din lotul Rugul Aprins, a fost arestat și a avut parte de o moarte martirică în închisoarea de la Aiud.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius