Orice om care intenționează să încalce o lege devine fără să vrea plăsmuitor de ipoteze fantastice, menite a-i demonstra sieși că ceea ce face e bine. Kant observa undeva că până și cel mai plat individ debordează de imaginație atunci când trebuie să justifice un act vădit imoral și să-și camufleze găunoșenia caracterului. Capacitatea omului de a recurge la asemenea justificări salvatoare nu se înviorează numai la întâlnirea cu legile morale, ci funcționează cu maximă energie și la confruntarea individului cu spiritul în genere. Există intelectuali care se urcă pe propriile născociri ca pe niște bărci de salvare care să-i scape de contactul cu spiritul. Un exemplu spectaculos al acestui procedeu l-am întâlnit la un domn care, interesat fiind de filosofia greacă, era convins că pentru a-l studia pe Platon este mai bine să nu știi elina, de vreme ce a citi în elină înseamnă să cauți în același timp și echivalentul românesc al cuvântului elin, adică în loc să ai un cuvânt în cap, vei avea două, iar capul va fi mai aglomerat ; dar gândești mai limpede când capul nu-ți este aglomerat, deci pentru a gândi cu adevărat textul platonician e mai bine să nu înveți elina. Astfel de scorneli savante întâlnim tot mai des în cultura noastră atunci când vine vorba de marile cărți: Homer e prea îndepărtat de noi, Dante e prea religios, Kant e ilizibil, Hölderlin e obscur, în Novalis e prea multă matematică și cu Hegel n-ai ce face. Un intelectual care își face o Weltanschauung din aglomerarea unor astfel de opinii va trăi fără îndoială relaxat, ferit de mari tulburări, pironit în prezent și castrat de spirit.
În spatele acestei evadări din fața spiritului stă de fapt frica de a te întâlni cu tine însuți pe care o presimte orice om, măcar o dată de-a lungul vieții. Există o pornire adânc înrădăcinată în noi de a împrăștia ceață atunci când nu vrem să ne vedem, așa cum mirii care știu că dansează prost ordonă fum din abundență ca nimeni să nu-i poată vedea împiedicându-se. Fiecare om știe că după ce va înlătura perdeaua de iluzii de care s-a înconjurat se va împiedica, și în cele din urmă va dispera. Dar tocmai această disperare te poate așeza în condiția spiritului.
Rămas singur în odaia sa, Faust disperă pentru că nu mai vrea să se mintă pe el însuși și s-a săturat să se ascundă într-o cunoaștere iluzorie și în titluri academice. Vede bine că după atâția ani nu a ajuns mai aproape de adevăr și că îi minte pe tinerii care așteaptă de la el ceea ce nu le poate da. Starea de degradare din el însuși și din camera împânzită cu cărți și pergamente îl va împinge, după o scurtă trecere eșuată prin magie, la sinucidere. Faust se aneantizează complet, negând cunoașterea, statutul, funcția, lumea lui și în cele din urmă propria viață. Faust începe deci cu o negare totală. Ea e însă diferită de negarea isterică a existențialiștilor din secolul XX, pentru că nu e negativă până la capăt. În fond, nimeni nu vrea să curme minciuna în care trăiește dacă nu este mânat de o ascunsă voință de adevăr. Este nevoie de un imbold puternic pentru a fi smuls din înaintarea relaxată și semiconștientă prin viață. În orice negare autentică crește o secretă afirmare.
Fiind unul din învățații cei mai respectați din vremea sa, Faust putea să trăiască și să moară în condiții normale, fără mari prefaceri și fără să ia datoria de a cunoaște „semințele lumii“ atât de în serios. Îl avea ca model viu de viață cărturărească tihnită pe sterpul asistent Wagner. Totuși ceva l-a făcut să respingă acest fel de viață. O adâncă afirmare l-a dus spre negarea propriei vieți. Disperarea sa este așadar o unitate dintre o afirmare și o negare, Faust fiind întruparea unei contradicții.
Vedem astfel că poemul lui Goethe începe acolo unde se sfârșea Critica rațiunii pure a lui Kant, anume în locul în care rațiunea știe că nu poate cunoaște, dar are în ea un imbold ascuns care o face totuși să încerce să cunoască, chiar dacă e nevoită să se întindă până la infinit și să ajungă la contradicții irezolvabile. Rațiunea ajunge astfel, spune Kant, într-un „abis întunecat“ în care își va găsi calea de ieșire, metamorfozându-se în voință pură. Și Fenomenologia spiritului a lui Hegel începe cu o disperare mișcată de contradicție: conștiința, găsindu-se la fiecare pas prinsă în contradicții atunci când vrea să își cunoască obiectul, trebuie să parcurgă un „drum al disperării“ în care starea de luciditate care sesizează contradicția e mereu împinsă înainte de imboldul de a o depăși.
Faust este, fără îndoială, o sinteză a întregii filosofii clasice germane, dar și o reinterpretare a ei. Goethe schimbă din temelii conceptele filosofiei. Astfel, el nu va vorbi despre contradicție, ci despre polaritate, care nu va fi pusă în mișcare de dialectică, ci de metamorfoză, iar în cursul metamorfozelor polaritatea se va potența. Conceptele de polaritate-potențare-metamorfoză reprezintă scheletul întregului poem. Ele sunt dezvoltate de Goethe în studiile sale despre metamorfoza plantelor, dar țin și de opera literară, de vreme ce pentru Goethe nu există deosebire între natură și cultură. Ce devine disperarea lui Faust filtrată prin aceste concepte, putem vedea în Prologul în cer.
Acolo, Dumnezeu și Mefistofel privesc ca printr-un telescop sufletesc starea interioară a lui Faust. Cei doi poli ai lumii văd același lucru, dar îi dau un înțeles diferit. Mefistofel vede că Faust este animat, în disperarea sa, pe de o parte de o neputință de a fi mângâiat de ceva, fie de aproape fie de departe, pe de altă parte de o „fierbere“ care-l împinge spre zări nelumești. Mefistofel vede aici o contradicție, Faust nevrând nimic și totuși vrând ceva, și conchide că acesta e nebun și fără scăpare. E normal să fie așa, de vreme ce Goethe vede în Mefistofel ipostaza intelectului, cel care lucrează numai cu identități și care curmă orice avânt, înecându-l în principiul identității: „la urma urmei- ești ceea ce ești“ (v.1806, trad. Șt. Augustin Doinaș, 1982, Ed. Univers). Unde Diavolul vede o contradicție irezolvabilă, Dumnezeu zărește o polaritatenecesară. Omul ca ființă cazută poartă în el, ca un magnet, doi poli care nu sunt posibili unul fără celălalt. Unul este cel al negării, celălalt al afirmării, al năzuinței spre adevăr: „Greșește omul, câtă vreme aspiră“ (v.317), spune Dumnezeu. Această năzuință nu este posibilă pentru ființele căzute decât lipită de o negativitate, de un drum al disperării (șikleos-ul ahileic presupune negativul mâniei). Ca un autentic dialectician, Dumnezeu știe că stimulentul care împinge viața omenească la limita ei ultimă este negativitatea. Fără negativitate nu există salvare, doar repaus și relaxare. „Ușor adoarme-acțiunea omenească/ repaos absolut râvnește ea/ de-aceea-i dau tovarăș s-o-mboldească/ Activ, silit ca diavol a crea“ (v.340-343). Faust are nevoie de Mefistofel pentru fi îmboldit spre drumul salvării. Dar atunci și Mefistotel are o structură polară, el fiind Răul orientat spre Bine, așa cum o recunoaște el însuși la prima sa apariție: „Sunt o parte a puterii care, vrând să facă Răul, face doar Binele“ (v.1336-37).
Aici stă cheia salvării lui Faust: negativul nu se poate împlini decât negând totul, inclusiv pe sine însuși (Hegel va numi această situație negarea negației). De-a lungul poemului, polaritatea din ființa lui Faust se va metamorfoza și se va potența până la limita ruperii celor doi poli, simbolizată de lupta dintre îngeri și demoni din jurul cadavrului său. În cele din urmă partea negativă a polarității se va anula pe ea însăși, îngerii răpind „partea nemuritoare a lui Faust“(v.11824f), adică năzuința care dospea de la început în el, și care nu a putut crește decât prin fermentul negativității.
Disperarea lui Faust este consecința năzuinței care creștea în el hrănindu-se din toate etapele străbătute și negate de acesta, o năzuință nedeterminată și impersonală, o „slujire neclară“(v.308) cum o numește Dumnezeu, care va căpăta limpezime la sfârșitul poemului. Ce poți învăța din disperarea faustică ? Să te uiți în tine însuți și să vezi dacă ești stăpânit în străfundurile tale de ceva străin, o „slujire neclară“, o năzuință impersonală; atunci drumul lui Faust va putea fi și al tău. Dacă nu găsești așa ceva, poți să stai liniștit, ești un intelectual cu adevărat modern.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius