Umbra conștiinței înalte este exilul interior, supliciul îndurat în tăcere. „Consider exilul ca forma cea mai cumplită de suferință umană posibilă“, spunea I.D. Sîrbu. Dacă exilul politic poate avea cândva un final, nimic nu-l salvează pe om de exilul lăuntric. Și nu există speranță. Spre deosebire de expat, care-și poartă pe umeri țara, copleșit de nostalgii, exilatul în sine e golit de sine. Nu are nostalgii. Granițele țării sunt pierdute în interior, laolaltă cu zarea lumii. El vede dincolo de aparențe. Chipurile devin semne.
Dar un astfel de om este un monstru. În această paradigmă e pus la grea încercare însuși echilibrul acelei ființe lipsite de perspectiva recunoașterii în semeni pentru că, odată cu vederea înaltă, își pierde asemănătorii. Unicitatea are cruzimea ei, se întoarce împotriva celui ce o deține și îl sfâșie, numai că sfâșiatul continuă să trăiască, zâmbește oamenilor, se mișcă printre ei, face reverențe. Totul din dorința de a fi acceptat.
Prin ce lovitură de grație un ins obișnuit se alege cu o vedere înaltă și de ce această metamorfoză echivalează cu o traumă? Se pare că e ceva ce simți că te trăsnește din senin și nu i te poți opune, dar nici nu urmărești asta, nu vrei să fii apărat, ci zdrobit de viu și lăsat în lumină. Poate fi vorba de o revelație, cum a fost cazul lui Eric-Emmanuel Schmitt, sau de rodul unor experiențe inavuabile. Cel în cauză nu le mărturisește dintr-o anumită decență și, în al doilea rând, fiind convins că nu s-ar face înțeles. Acutizarea paroxistică a conștiinței echivalează cu o condamnare totală și irevocabilă, în timp ce vina rămâne sufocată de confuzie; persoana se simte prinsă în crucea vieții ca o gâză într-o lacrimă de rășină. Supraviețuirea ei, așa cum devine, adică jupuită de vie, cu sufletul răsucit spre înafară, este strâns legată de îndărătnicia cu care se agață de noile valori. Pentru a le menține strălucirea, se vede silită să îmbine candoarea cu luciditatea, blândețea cu înverșunarea; să vadă dincolo de chipuri și să facă față acestor viziuni.
Dar insul acesta gârbovit de lumină, oricât ar părea de ales, nu este ca o săgeată ce urcă neabătut spre înalt. Există și căderi. Istoria se repetă nu din neștiință, ci dintr-un impuls ontologic de automutilare – la fel de evident în desfășurarea planetară a evenimentelor, cât și în cea subiectivă, ce ține de contorsionările sufletești provocate de expunerea la o lumină prea vie. Numai că nu e întotdeauna vorba de „legea morală“ ce impune conștiinței sacrificiul de sine (frumos ar fi!), ci își ițește capul și o lege imorală sau amorală. În prima variantă, fericită, eternitatea s-ar putea consuma într-o clipă deoarece ținta este ascuțișul calității, unde nu poți rămâne mult fără să te rănești, și atunci, în acea clipă de excepție, te lași ucis pentru a trăi raiul pe pământ, un rai perfect locuibil și inteligibil, numai al tău, în timp ce în al doilea caz, de nedorit, efectele alegerii ar putea dura veșnic pentru că se multiplică în promiscuitate, adăugând încontinuu ceva cantității deja existente. Așa se explică faptul că răul rezistă chiar și fără să te ocupi de el (buruiana rea răsare fără să o plantezi și trăiește fără s-o uzi), pe când binele e atât de greu de construit și atât de ușor poate fi anihilat.
În slujba unor astfel de idei trebuie să se fi așezat Eric-Emmanuel Schmitt atunci când a scris Omul care vedea dincolo de chipuri. Personajul principal, Augustin Trolliet, stagiar neplătit la un ziar local, este înzestrat cu capacitatea formidabilă de a pătrunde secretele oamenilor. El e înfometat de a le cunoaște, deși aceste rapturi se întorc împotriva lui. Nu e deloc greu să ne imaginăm ce ar însemna iadul pentru fiecare dintre noi: să putem citi gândurile celor din jur. Or, Augustin tocmai asta face, vede fantome însoțitoare, gânduri, destine. Aceste viziuni îl solicită enorm pentru că trebuie să discearnă între diverse registre ale adevărului.
Deloc întâmplător, el este martorul unui atac terorist. Astfel e introdusă abrupt o foarte acută problemă a istoriei contemporane. Au pus și alții degetul pe rană, ca de pildă Houellebecq. Diferența este că Supunere se menține în limite mediocre din perspectiva realizării literare, făcând concesii publicului larg pentru a obține succesul, pe când cartea lui Schmitt este remarcabilă din toate punctele de vedere. Omul care vedea dincolo de chipuri surprinde cu măiestrie nu numai coliziunea dintre mentalități și civilizații, ci și sursa ei, adică o întreagă încleștare de incompatibilități etice, filosofice și religioase. Acest spectacol de idei își menține pe tot parcursul cărții vioiciunea și atractivitatea, fiind scena de foc ce previzionează desfășurarea concretă a evenimentelor.
Ca martor (ușor rănit) al dezastrului provocat de bomba din Piața Charles II, bietul stagiar pe jumătate mort de foame câștigă o nesperată notorietate, ba i se dă și de mâncare în spital. Numai că intervine o problemă. Pe lângă Hocine Badawi, cel care a strigat Allahu Akbar și a detonat bomba, Augustin îl vede în scena atacului și pe tatăl acestuia, mort în urmă cu șapte ani, și face declarația public. Singura care intuiește că supraviețuitorul atacului nu a mințit, ci doar a confundat planurile, este judecătoarea Claudine Poitrenot. Astfel, viziunile își dovedesc agresivitatea, este ca și cum accederea la un nivel interzis omului de rând se pedepsește aspru, chiar dacă se petrece fără voia văzătorului. „Oricine mă asculta vorbind de arătările mele își pierdea viața. Așadar, de atunci am păstrat lucrurile astea doar pentru mine“, mărturisește Augustin. Judecătoarea îl încolțește pe tânărul ziarist cu perspicacitatea ei mai ceva decât fantomele cu mesajele lor. Dialogurile dintre cei doi sunt crâncene pentru că vizează relația om-Dumnezeu din a cărei tensiune, cred ei, se ivesc conflictele, ororile, nonsensul existenței. „Dumnezeu ne torturează“, conchide Claudine. „Mă înfricoșează. Mă încremenește. Mă domină cu înverșunarea lui. Sub el, mă sufoc. (…) Nu mă așteptam la un astfel de Dumnezeu“, îi ține isonul Augustin.
Multe vorbe se pot arunca sub mantaua ficțiunii, nu-i așa? Dar ce veți spune despre teologi care osândesc tăcerea lui Dumnezeu în confruntarea cu intransigența răului absolut? Andrea Riccardi, în Secolul martiriului. Creștinii în veacul XX (București, Editura Enciclopedică, 2004), evocă tocmai această izolare insuportabilă. Este drama clericilor întemnițați, torturați și în cele din urmă uciși. Un om al Bisericii declară: „Nu voi uita niciodată acele flăcări care mi-au transformat pentru totdeauna Credința în cenușă. Nu voi uita niciodată acea tăcere nocturnă care mi-a răpit pentru eternitate dorința de a trăi. Niciodată nu voi uita acele clipe care l-au asasinat pe Dumnezeul meu și mi-au ucis sufletul și visurile, care au luat chipul deșertăciunii“. Într-o carte de dialoguri creștine, intitulată În ce cred cei care nu cred (Editura Polirom, 2011), Umberto Eco și Carlo Maria Martini schimbă opinii înțelepte și profunde, cuminți în felul lor. Dar unul dintre autori, Manlio Sgalambro, semnează un text intitulatBinele nu se poate întemeia pe un Dumnezeu criminal și susține că binele este împotriva lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu este însăși moartea. „Cum ajunge binele printre oameni? Cum se face că în această bandă de canalii se ivește uneori, cu iuțeala fulgerului, ceva, o faptă bună, un gest de milă, și se retrage cu aceeași rapiditate? (…) O faptă bună conține negarea absolută a lui Dumnezeu. (…) Binele este cea mai mare tentativă de anulare a ființei. De aceea, el nu se poate întemeia pe Dumnezeu, pe ceva ce a generat o lume ce se sprijină ontologic pe masacrarea reciprocă“.
Evident că asemenea afirmații sunt de neînțeles pentru cine nu a cultivat arta paradoxului, care este ea însăși un alt mod de a muri, adică de a accepta o transformare subită și ireversibilă. Pot fi rezultatul încarcerării lui Dumnezeu într-un simulacru de silogism (pentru că în lumea făcută de Dumnezeu moartea umblă slobodă și poate fi văzută cu ochiul liber, veselă ca o sperietoare de ciori, Dumnezeu este semănătorul morții, El este Moartea).
Viața creștinului se sprijină pe forța paradoxului, care străpunge aparențele și instituie o nouă ordine, cu totul bulversantă. Astfel, romanul lui Schmitt este mai ales un prilej de meditație. Cum se face că, în confruntarea cu alte religii, tocmai creștinismul se clatină? Ne dă împresia că e o credință de masă fiind de fapt una elitistă? S-a înșelat Dumnezeu în privința noastră? A sperat prea mult?
Eric-Emmanuel Schmitt este aspirat în propriul roman și ne vorbește în dubla lui calitate, de autor și personaj, pentru a-l reabilita pe Dumnezeu. Scriitorul a trăit o noapte mistică în Sahara (descrisă detaliat în romanulNoaptea de foc). „Când mi-am revenit, eram plin. Plin pentru tot restul vieții. Pătruns de sens. Dobândisem credința, adică încrederea în mister.“
Dincolo de forța incalculabilă de smulgere a persoanei din propria matcă, orice revelație este o chemare la inteligență. Între un ateu și un fanatic, Dumnezeu ar alege ateul.
Cum să faci să-ți păstrezi credința? Un răspuns ar fi: să vezi dincolo de chipuri. Dar asta înseamnă să devii un monstru, să accepți unicitatea, să te lași schingiuit de lumină.
La vremuri tulburi, și limbajul se tulbură. Ape adânci înghit cuvintele fierbinți.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius