În luna mai a anului 2017, la Paris s-a inaugurat Centrul Cultural Rus „Alexandre Soljénitsyne“, prilej cu care a fost deschisă, până la sfârșitul anului, și expoziția „L’Arhipel du Goulag d’Alexandre Soljénitsyne – un séisme littéraire“. Din luna noiembrie a anului trecut și până în prima lună a acestuia, expoziția, cu titlul „Alexandre Soljénitsyne, un écrivain en lutte avec son siècle“, a fost practic transferată la Primăria arondismentului V, unde se țin anual și „Zilele cărții ruse“. Dacă adăugăm desfășurarea unui colocviu internațional la Sorbona și reeditarea la Éditions de L’Herne, în cadrul cunoscutei colecții „Les Cahiers de L’Herne“, a „caietului“ din 1971 dedicat marelui disident sovietic, putem spune că Parisul a adus în 2018 un frumos omagiu autorului Arhipelagului Gulag cu ocazia centenarului nașterii și a comemorării a zece ani de la moarte.
La o primă vedere, par surprinzătoare asemenea manifestări în capitala unei țări cu mentalitate accentuat stângistă, unde un mare spirit al secolului al XX-lea, cum a fost Jean-Paul Sartre, spunea acum jumătate de secol că un anticomunist nu poate fi decât un câine. Dar mai exista atunci și un Pierre Emmanuel, care a luat poziție fermă, prin numeroase petiții și articole, pentru sprijinirea intelectualilor și a scriitorilor deveniți victime ale totalitarismului sovietic. În 1969, ca președinte al PEN-Club internațional, Pierre Emmanuel se ridica, deși în zadar, împotriva excluderii din breasla scriitoricească a lui Soljenițîn și amenința că va face apel la scriitorii și artiștii din lumea întreagă ca să boicoteze contactele cu o țară care se situează în afara sferei lumii civilizate. Apoi, în anul 1970, mai ales sub impulsul lui François Mauriac, Academia Suedeză se decidea să confere Premiul Nobel pentru Literatură lui Soljenițîn, deși neașteptatul câștigător nu publicase oficial până la data respectivă decât puține opere.
Trebuie adăugat faptul că la Paris au apărut traducerile franceze ale operelor lui Soljenițîn, în timp foarte scurt după primele ediții în limba rusă, publicate tot aici, și cu mult timp înaintea traducerii în alte limbi. Aceiași editori parizieni au publicat, primii, toate operele scrise în timpul celor 20 de ani de exil american. Imediat după expulzarea, în 1974, din URSS, când presa franceză s-a dezlănțuit împotriva poziției foarte rezervate a responsabililor statului francez față de o asemenea decizie, marele disident mărturisea că el crezuse întotdeauna că Franța era nepotrivită caracterului său și că o vedea a fi mult mai îndepărtată de sufletul său decât Germania, Anglia sau țările scandinave. Și totuși Franța i-a arătat o înțelegere și un sprijin nesperate, determinându-l să întărească după două decenii cele spuse atunci. Astfel, la reîntoarcerea spre Rusia din exilul american, el a trecut și prin Paris, pentru a-și lua adio de la Europa, și a afirmat că a început să se simtă pe pământul francez ca într-o a doua patrie cu totul neașteptată. Bref, dacă ar fi fost să trăiască în Europa, nu ar fi putut găsi o țară mai potrivită decât Franța.
În cele ce urmează, voi consemna doar câteva impresii dintre acelea avute după vizitarea expoziției „Alexandre Soljénitsyne, un écrivain en lutte avec son siècle“. Cum era de așteptat, am văzut expuse diferite documente și manuscrise, precum: diplome de terminare a studiilor, atestate militare, legitimații, certificate de ispășire a condamnării, pagini din ziare și reviste, blocnotes-uri, dactilograme cu adăugări, adnotări și corecturi manuscrise din toate cele trei perioade mari ale vieții – sovietică, americană și rusă. Mi-a atras atenția scrisul foarte mărunt, probabil ca un reflex a ceea ce Soljenițîn a numit manieră „subterană“, de clandestinitate a scrisului, deoarece pe pagini obișnuite de caiet am putut număra între 75 și 80 de rânduri.
O oarecare emoție m-a încercat atunci când ochii mi-au căzut peste celebrele matricole ale deportării, cu numărul 262, pe care le văzusem prima oară acum mai bine de patru decenii într-o fotografie a lui Soljenițîn, în revista „L’Express“. Nu mi-aș fi putut imagina, în plin regim comunist, că le voi vedea vreodată în realitate. Proscrisul reușise să scoată clandestin din lagăr cele trei matricole și apoi să le păstreze toată viața. Am mai reținut spre consemnare aranjarea unei biblioteci aduse dintr-o colecție privată, însumând lucrări despre Soljenițîn și operele complete în limbile rusă și franceză. La sfârșitul spațiului expozițional, era aranjată vechea mașină cu care s-a tipărit, într-un timp record de opt săptămâni, romanul Arhipelagul Gulag, în 30 000 de exemplare. El a apărut, în ultimele zile ale lui 1973, la mica editură YMCA-Press, în condiții de clandestinitate, spunându-li-se muncitorilor de la tipografia Beresniak că este vorba despre o lucrare tehnică. Tipografia pariziană era specializată în limbi „exotice“, deținând un important fond de caractere tipografice din plumb pentru alfabete nelatine, inclusiv pentru acela chirilic.
Cred că romanul Arhipelagul Gulag a cunoscut istoria cea mai rocambolescă și mai riscantă din câte au existat în jurul apariției unei cărți, destinul său fiind demn de subiectul unui roman polițist. Lucruri impresionante am putut afla citind informații despre numele a 115 persoane inscripționate pe o oglindă. Este vorba, de fapt, despre oglinda lui Soljenițîn, deoarece „invizibilii“, așa cum îi numește el în cartea cu asemenea titlu (expoziția fiind o ilustrare a acestei cărți), au format o adevărată rețea clandestină, ce lucra sub protecția numelor de împrumut și comunica în limbaj codat pentru cauza disidentului. Acești anonimi, constituiți într-o unitate de luptă „paramilitară“ împotriva regimului sovietic prin intermediul scrisului, și-au asumat diferite roluri: documentare, dactilografiere, copiere, fotografiere, developare, editare de text în samizdat, distribuire clandestină de carte, traducere, găzduire vremelnică de persoane, ascundere de texte, transmitere și primire de sarcini secrete.
Membrii acestei ștafete invizibile (spun astfel pentru a nu împrumuta sintagma teatrală „ștafeta nevăzută“, care comporta în dramaturgia noastră socialistă alte conotații) l-au ajutat pe Soljenițîn, într-o primă fază, să redacteze, să corecteze și să transmită scrierile sale microfilmate (inclusiv semnarea de contracte editoriale și de protocoluri avocățești) în Occident, ascunse, de exemplu, în cutii de bomboane. A doua fază a reprezentat-o editarea în limba rusă, reîntoarcerea cărților în țara de origine sub formă de samizdat și traducerea, tot în Vest, în limbi de mare circulație, uneori chiar sub protecția anonimatului. De exemplu, rolul de „curea de transmisie“ pentru corespondența secretă între U.R.S.S. și Occident l-a jucat fiica liderului Partidului comunist din Austria, care, sub pseudonim, a și tradus romanul în limba germană.
Desigur, creierul acțiunilor a fost Soljenițîn, care, în această rețea a clandestinității și a conspirației, nu a dezvăluit nimănui, din prudență, nimic mai mult decât ar fi trebuit să știe pentru a-și face impecabil o datorie neimpusă. Coordonând totul din umbră, el a desfășurat amplul dispozitiv căutând noi relee de acțiune și alți membri recrutați, pentru a evita riscurile de a fi descoperiți. Nu toți „invizibilii“ cunoscuseră experiența lagărului, mulți dintre ei erau integrați în sistemul comunist, iar alții erau cetățeni străini care riscau cariera profesională și plătirea de prețuri scumpe în străduința de a dezvălui groaznica realitate a Gulagului. Privind cele 115 nume încrustate pe „oglinda de onoare“ (sintagmă pe care o folosesc drept contrapondere la ceea ce însemna „panoul de onoare“ comunist), este impresionant să constați că, într-un regim totalitar precum acela sovietic, dominat de teroare, de supraveghere și de josnice delațiuni, a putut exista un asemenea lanț trainic, fără nicio verigă slabă. O parte a expoziției pariziene a retrasat marele destin al operei scrise clan-destin, care a trecut prin situații de necrezut. „Invizibilii“ au făcut parte dintr-o galerie de personaje ce țin de tra(u)ma unui „roman de familie“ a cărui acțiune s-a desfășurat în patru locuri principale: Estonia, Moscova, Leningrad și Paris.
Dacă, în acea vreme, tot era la modă în Franța structuralismul, pot spune că „invizibilii“ au format o adevărată structură, care a fost pusă în pericol chiar de la prima disfuncție a unei singure piese din angrenaj.
Aceasta a constituit-o încălcarea consemnului de a distruge toate dactilogramele romanului din partea unei membre a rețelei, care a dorit s-o păstreze pe a sa din rațiuni sentimentale. Poate că o legătură fatală o unea, prin amestecul de fascinație și de teamă, cu cele 1500 de pagini ale romanului. A fost un act imprudent care a făcut ca totul să basculeze în august 1973: sub tortura poliției secrete, aflată pe urmele sale, ea a destăinuit locul unde ascunsese manuscrisul (apoi, din disperare, s-a sinucis), obligându-l astfel pe Soljenițîn să decidă tipărirea de urgență a variantei anterioare, care se afla în capitala Franței. Îmi explic astfel nesupunerea dactilografei la consemnul dat: necesitatea de a fi multiplicate copiile, pentru a nu se pierde totul în cazul descoperirii manuscrisului, dădea naștere unui sentiment de frustrare în momentul în care exista obligativitatea de a distruge ceea ce se făcuse cu mare pericol atunci când varianta respectivă era înlocuită cu una nouă.
În ciuda tuturor obstacolelor, a defazărilor și, mai ales, a riscurilor, „invizibilii“ au dovedit o loialitate și o solidaritate rar întâlnite. Cu atât mai mult, cu cât acționau împotriva unui sistem în care unul din trei cetățeni putea fi turnător. Motivațiile le-au fost diverse, dar ei au fost uniți în dorința de a degreva literatura de sub pecetea cenzurii. Forța lor morală ieșită din comun a contribuit la zdruncinarea sistemului sovietic și la prăbușirea lui măcar cu câțiva ani mai devreme. Expoziția „Alexandre Soljénitsyne, un écrivain en lutte avec son siècle“ a fost un fel de „oglindă purtată de-a lungul unui drum“ al construirii socialismului. Cruda realitate a oferit prilej de reflectare-reflecție asupra naturii totalitarismului, ce a adus cu sine necesitatea unei opoziții din partea gândirii critice și a libertății de conștiință manifestate prin puterea cuvântului scris în clandestinitate. Scriitor profund, dublat de un „conspirator“ de înaltă clasă, Aleksandr Soljenițîn a coborât în „subterană“ pentru a submina sistemul totalitar prin spirit creator.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius