Seneca - Despre omul sincer si cinstit

[altmariusideea]

Omul sincer şi cinstit, care a lăsat în urmă senatul, forul şi orice însărcinare publică pentru a se dedica în singurătate unor subiecte de mai mare importanţă, îi îndrăgeşte pe cei care îi permit să aibă linişte: el singur este în stare să îşi arate recunoştinţa şi se declară îndatorat unora care nu ştiu nimic de asta. El îi venerează şi îi respectă pe cei sub a căror proteguire se poate dedica filozofiei, tot aşa cum îi venerează şi îi respectă pe dascălii săi, cărora le datorează ieşirea din impas.

„Regele însă îi apără şi pe alţii cu forţele sale.” Nimeni nu neagă acest lucru. Numai că, aşa cum dintre cei ce au călătorit cu bine pe mare, i se socotesc mai îndatoraţi lui Neptun cei care au transportat bunuri preţioase şi în cantitate mare, iar în rugăciuni se arată mai plin de rîvnă negustorul decît călătorul, iar între negustori este mai recunoscător cel care transporta parfumuri, purpură şi alte obiecte de mare preţ, decît cel care a umplut corabia de mărfuri ieftine, bune să ţină de lest; astfel binefacerea acestei păci, care îi priveşte pe toţi, îi atinge cu precădere pe cei care se folosesc bine de ea.

Sînt mulţi la număr cetăţenii care au mai multe de făcut în vreme de pace decît în vreme de război: ori crezi poate că au aceeaşi datorie de recunoştinţă faţă de pace cei care şi-o petrec în beţii ori dezmăţ ori în alte vicii ce ar merita să fie întrerupte tocmai printr-un război? Numai dacă nu cumva îl socoteşti pe înţelept atît de lipsit de simţ de dreptate încît să nu se simtă îndatorat el însuşi pentru bunurile pe care le împarte cu alţii. Eu datorez foarte mult soarelui şi lunii, chiar dacă nu răsar anume pentru mine; mă simt îndatorat eu însumi pentru felul în care anotimpurile îşi urmează unul altuia şi mă simt îndatorat zeului care le rînduieşte, chiar dacă nu au fost fixate aşa pentru a mă cinsti pe mine. Oamenii, în lăcomia lor prostească, fac deosebirea între posesie şi proprietate şi nu socotesc că le aparţin bunurile publice; înţeleptul însă consideră că este al său tot ceea ce posedă în comun cu omenirea întreagă. Aceste bunuri nu ar fi ale tuturor dacă nu ar aparţine cîte o parte fiecărui ins: ceea ce este comun ne face, chiar într-o foarte mică măsură, părtaşi.

Adaugă la acestea faptul că bunurile de seamă nu sînt împărţite în aşa fel încît fiecăruia în parte să îi revină o părticică: ajung la toţi ca un întreg. Într-o distribuire de bani fiecare ia atîta cît s-a fixat pentru un om; un banchet şi o distribuire publică de carne şi orice alt fel tangibil de bine se desfac în părţi componente: bunurile indivizibile însă, pacea şi libertatea, le aparţin tuturor şi fiecăruia în parte, în întregul lor. 
Înţeleptul se gîndeşte cui îi datorează faptul că se poate folosi de rodul acestor bunuri, cui îi datorează faptul că situaţia în care se află statul nu impune chemarea la arme ori posturi de veghe ori apărarea zidurilor cetăţii şi plata de biruri de război: el îi este recunoscător celui ce îl guvernează. Filozofia ne învaţă, mai presus de toate, cum să ne simţim îndatoraţi pentru binefacerile primite şi să le răsplătim pe măsură; uneori chiar mărturisirea faptului că eşti îndatorat reprezintă o răsplată.

El va mărturisi aşadar că datorează mult omului care, cu guvernarea sa înţeleaptă, îi îngăduie să se bucure de o tihnă rodnică, să dispună cum doreşte de timpul său şi să ducă un trai liniştit, netulburat de însărcinări publice. 
„Mie-un zeu îmi dete astă linişte, o, Melibee!�Zeu el îmi va fi de-a pururi.”�Dacă este mare datoria faţă de cel ce face posibilă tihna aceea, care aduce cu 
sine, ca dar suprem, o asemenea situaţie:�„El îmi dete învoire să-mi pasc vacile pe-aice�Şi, cum vezi, să-i zic din fluier cîntecul ce-mi place-a zice” 
Ramîi cu bine.

Seneca