RADU GYR (1905-1975): „ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ”

[altmariusideea]

Codrescu Razvan, membru altmarius.ning.com

https://www.facebook.com/codrescu.razvan/posts/1494306163923453

Precizez din capul locului că versiunea de aici nu reproduce întocmai nici una dintre versiunile publicate anterior, dar rămîne cel mai aproape de versiunea Dumitru Cristea, reprodusă destul de exact, la recomandarea d-nei Simona Popa (fiica poetului), şi în Radu Gyr, „Poezii: II. Stigmate”, Editura Marineasa, Timişoara, 1993, pp. 237-241, la care m-am raportat, convenţional, ca „text de bază”. Întoarcerea din cruciadă este reflectată în două conştiinţe deosebite („Întîiul cruciat” – Gottfried? – şi „Al doilea cruciat” – Bertrand? Alberic?), ca în două „oglinzi paralele”: una nostalgic-sceptică, alta eroic-nădăjduitoare.
Trebuie să ne consolăm că, în privinţa poeziilor din închisoare ale lui Radu Gyr, concepute strict mental, memorate şi transmise pe cale orală, de sute şi chiar mii de colportori, nu vom mai putea reface niciodată forma originală, ci o putem doar aproxima, prin compararea versiunilor sau prin raportare la restul creaţiei poetului. Buna cunoaştere de ansamblu a operei lui Radu Gyr este esenţială în procesul delicat de reconstituire, pe lîngă intuiţia poetică a celui care se angajează în acest demers. Aceasta va fi marea problemă a viitorului editor ideal al poeziei lui Radu Gyr, care va trebui să fie nu numai un profesionist al disciplinei filologice, ci, de preferinţă, el însuşi poet. Eu unul mărturisesc că aproape nu-mi pot imagina sarcină editorială mai grea... (R. C.)

ÎNTÎIUL CRUCIAT

Trist geme cornul stinsei cruciade, 
iar noi, betegi şi jalnici seniori,
ne poticnim sub platoşe schiloade,
în vechi armuri, cîrpite strîmb cu sfori –
baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade
Ierusalimul altor aurori.

Cu trupul supt de răni ce se usucă,
amari şi-nfrînţi ne-mpleticim în fier
cîţi n-am murit sau cîţi mai ştiu s-aducă
vreo ţandără de chivără din cer;
pe-o umbră de mîrţoagă – o nălucă,
pe-un ciob de scut – un ciot de cavaler...

Cînd am plecat demult în cruciadă
– mai ştii Bertrand? – eram numai lumini;
se îmbulzea tot burgul să ne vadă,
ne troienea sub roze şi sub crini,
iar noi, pe armăsarii de zăpadă,
sclipeam printre vasali şi palatini.

Cetatea scînteia în mii de feţe
şi ne-aşternea covor de borangic
sub strălucirea zalelor semeţe.
Îţi mai aduci aminte, Alberic?
Cu fruntea-n cer, cu spada-n tinereţe,
încovoiam vecia ca pe-un spic!

Iar soarele bătea medalioane
pe scuturi şi pe platoşe – minuni.
Mulţimile vuiau şi, din balcoane,
madonele cu mîini de rugăciuni
ne surîdeau prin lacrimi, ca-n icoane,
şi ne-aruncau în suliţe cununi.

Şi-acum ne-napoiem o hîdă ceată,
pe piept cu cîte-o urmă de blazon,
cu coiful spart, cu faţa sfîşiată,
sub zdreanţa unui rest de gonfalon,
strigoi de cruciaţi ce altădată
au strălucit în zale de baron.

Şi cum povara-ntoarcerii ne frînge,
pe cai ologi, sub zale care curg,
convoiul de fantome parcă plînge,
tîrîndu-se spre vechiul nostru burg,
pe cînd, necucerit şi plin de sînge,
Ierusalimul scapără-n amurg.

O clipă numai porţile de-aramă,
sub care n-a fost dat să biruim,
se fac de foc şi-n urmă se destramă,
topindu-se în cerul lor sublim,
şi, tot mai jalnic, cornu-nfrînt ne cheamă
tot mai departe de Ierusalim...

AL DOILEA CRUCIAT

De ce, Gottfried, de ce ne înspăimîntă
o rană-n piept şi-un hîrb de scut beteag,
cît încă-n noi Ierusalimul cîntă
şi mai purtăm prăjina unui steag
şi cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrîntă,
în sîngele rămas pe zale cheag?

Şi dacă fu armura să se spargă,
ce mai suspini, nevolnic scutier?
Adună-mi trupu-n platoşa prea largă,
din spada mea dă-mi ciotul de mîner
şi fă-mi pentru întoarcere o targă
din crengi cereşti şi verzi de palmier!

Presară-mi-o cu crini şi roze toată,
de multa lor mireasmă să mă-mbăt
ca-n burgul fermecat de altădată,
cînd ne-ngropau sub floare de omăt,
şi-aşa, întins pe targa-nmiresmată,
purtaţi-mă spre ţară îndărăt!

Azi, sfîrtecaţi sub platoşe schiloade,
ne poticnim în zdrenţe prin furtuni,
dar mîine-n burgul nostru cu arcade
fecioarele cu ochi de rugăciuni,
zîmbind în cinstea altor cruciade,
ne-or împleti mai fragede cununi.

Şi ce-i de-am fost învinşi sub metereze?
Pe trup aceste biete sfîşieri
o veşnicie n-or să sîngereze.
Cîndva uita-vom marile căderi
şi braţele s-or ridica mai treze,
sfinţite-n mirul rănilor de ieri.

Şi mîine burgu-ntreg o să se scoale
în cîntece de calfe şi fierari;
zburdînd, vor dănţui pe nicovale
săbii mai lungi şi suliţe mai tari,
s-or făuri din fulgere noi zale
şi noi potcoave pentru armăsari.

Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,
peste doi ani, sau peste încă trei,
cu lănciile sus, în constelaţii,
cu platoşele evului în şei,
ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,
Ierusalime care nu ne vrei!

Şi vom veni mai mulţi din soare-apune:
şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim;
pe vechile morminte or să tune
noi cavaleri cu chip de heruvim,
şi ei sau alţii tot te vor supune,
strălucitorule Ierusalim!