Seneca - Despre recunostiinta

[altmariusideea]

Eu unul cred că greşeşte cel care socoteşte că adevăraţii filozofi sînt aroganţi şi duri şi că îi privesc de sus pe magistraţi ori pe regi ori pe cei ce administrează statul. Dimpotrivă, nimeni nu le este mai recunoscător oamenilor politici, şi pe bună dreptate: aceştia le dau cel mai mult tocmai filozofilor, cărora le îngăduie să trăiască o viaţă liniştită, retrasă.

Pentru filozofi, liniştea publică este o condiţie esenţială a scopului lor de a trăi cu vrednicie; de acea, îl vor respecta ca pe un părinte pe cel ce le oferă acest bine, cu mult mai mult – desigur – decît o fac oamenii neliniştiţi şi aflaţi mereu la jumătatea drumului, care le datorează mult conducătorilor, dar tot lor le şi pun în seamă multe vini: nici măcar cea mai generoasă bunăvoinţă nu le poate sătura poftele, care cresc pe măsură ce sînt împlinite. Dacă cineva se gîndeşte la binefacerile pe care se cuvine să le primească, deja le-a uitat pe cele primite: răul cel mai mare al lăcomiei este nerecunoştinţa.

În plus, cel care se ocupă de treburile publice nu e interesat de numărul celor pe care îi întrece, ci de indivizii care îl întrec pe el: îi face plăcere să aibă în spatele său mulţi oameni, dar cu mult mai mult suferă dacă vede pe cineva înaintea sa. Orice soi de ambiţie are această vină gravă: nu priveşte îndărăt. Nesăţioasă nu e numai ambiţia, ci orice formă de lăcomie, pentru că o ia de la capăt acolo unde ar trebui să se sfîrşească. Ramîi cu bine.

Seneca