Paradoxul Pauker: antisemitism şi comunism

[altmariusideea]

Tovarăşa Ana (I)

Autor: Norman MANEA

Dacă Istoria se repetă ca farsă, cum ni se spune, atunci o farsă repetată, cu deosebire o farsă neagră, contrariază orice umor, negru sau altfel, rămînînd o plicticoasă şi greu suportabilă povară. Acestea fiind spuse, pare imposibil să nu fim alertaţi că, cel puţin în ultimul deceniu, antisemitismul a redevenit realitate în multe locuri şi o temă ardentă în unele dezbateri publice, nu doar în lumea musulmană, ci şi în democraţii vechi şi noi.

Într-adevăr, de la începutul noului secol, antisemitismul s-a multiplicat, dincolo de orice previziuni, practicat fiind de politicieni, de conducători religioşi şi de tot soiul de propagandişti, jurnalişti, intelectuali de pretutindeni, pentru a deveni o formă globalizată a urii.

Din păcate, am fost silit să mă confrunt cu această patologie încă din fragedă copilărie, într-un lagăr de concentrare – apoi, în „naţional-comunismul“ ceauşist şi chiar ulterior, în România postcomunistă, de data asta din depărtatul meu exil american. Tre­buie să mărturisesc că acum, la senectute, nici o reacţie nu mi se mai pare optimă: ignorarea, ironia sau furia, dezgustul sau uimirea, nici măcar deconstruirea clişeelor şi a orbirii.

Acum mai mulţi ani, am întîlnit la Berlin, într-un ziar german, o replică sarcastică a unui scriitor evreu-german: „Ei nu ne vor ierta niciodată Holocaustul“. Voia să spună că Holocaustul rămîne de-a pururi o probă de necontestat a ororii antisemite şi că „ei“, antisemiţii, nu o vor putea nega. S-a înşelat, fireşte. Au fost capabili s-o nege şi să demaşte alte păcate evreieşti: comunismul şi capitalismul, aroganţa şi umilinţa, setea de „sîngele poporului“, obsesia banului, dominarea lumii. Lista se măreşte continuu, într-o întreagă bibliotecă uriaşă de cărţi, articole, studii, aproape imposibil de evaluat.

Ar merita menţionat, totuşi, poate, un modest adaos exotic: The Jewish Bias of the Nobel Prize (Prejudecata despre evrei a Premiului Nobel) de Jan C Biro (Karolinska Institutet, Stockholm – Homulus Foundation, Los Angeles), un text care poate fi citit ca un manifest. Debutează cu un citat din testamentul lui Alfred Nobel („În acordarea premiilor nu trebuie să se ia în considerare naţionalitatea candidaţilor, ci doar faptul ca cei mai valoroşi să primească premiul“) – doar pentru a contrazice apoi această dispoziţie testamentară, printr-o persistentă focalizare pe naţionalitatea laureaţilor, mai curînd decît pe valoarea operei lor. Au fost multe proteste împotriva acestei cruciade pentru salvarea Premiului Nobel de conspiraţia globală evreiască, printre care şi cel al respectatului cotidian francez Le Monde („Un nouveau revisionnisme: le prix Nobel et les juifs“ – „Un nou revizionism: Premiul Nobel şi evreii“, 7 aprilie 2011), care califică scandalosul text drept un pamflet deghizat în „studiu” (un „studiu foarte diabolic”). Se pare că pînă şi acea cool Academie Suedeză, o comunitate ştiinţifică raţională, a sfîrşit prin a se molipsi de răspîndita laşitate în faţa supremaţiei evreieşti.

La secole după Inchiziţie, evreii încă par a fi văzuţi, nu de către puţini, ca o etnie perfect coerentă de indivizi identici, demonica etnicitate a „poporului ales“, întotdeauna conspirînd în favoarea sa şi împotriva celorlalţi, impecabil organizată şi gata pentru bătălia globală, fie aceasta economică, religioasă, culturală, militară sau, iată, chiar la Înalta Curte a Juriului Nobel. De o incontestabilă vechime, „conspiraţia“ pare perpetuă şi ubicuă, cu o energie tinerească, de imbatabil succes.

Nevoia unui inamic

În acest context, poate fi interesantă o relatare despre antisemitismul dinainte, din timpul şi de după exercitarea puterii comuniste în unele părţi ale planetei noastre paradisiace. Este vorba despre un caz deloc idilic, al legendarei Pasionaria române, Ana Pauker, şi al atît de interesantei sale biografii – o neclintită comunistă care a optat pentru idealul Revoluţiei din cauza antisemitismului românesc şi care a sfîrşit anihilată tot de antisemitism, de data asta stalinist. Cazul este extrem de semnificativ pentru diferitele niveluri de angajare şi de vizibilitate ale multor militanţi evrei, care se alăturaseră manifestului marxist visînd la dreptatea şi egalitatea universale, care aveau să pună capăt persecuţiilor, la care ei şi strămoşii lor fuseseră supuşi, doar pentru a le regăsi curînd în rîndul tovarăşilor lor comunişti.

Ne-am putea aminti că, părăsind Zürichul pentru Rusia Revoluţiei, Lenin a fost huiduit de către alţi militanţi, care strigau: „Trădă­torilor! Veţi fi spînzuraţi, instigatori evrei!“. Nu erau reacţionari, ci revoluţionari ruşi, chiar dacă adversari ai lui Lenin.

Regenerarea, din nou şi din nou, a unei tendinţe umane îi conferă istoricitate, ca o prezenţă constantă, aparent necesară în experimentul terestru. Antisemitismul este o astfel de tendinţă. Nu este doar „socialismul proştilor“, cum s-a spus.

Nevoia unui inamic, în proximitate sau în depărtările necunoscutului, potenţează obsesiile, invidia, suspiciunea, ura şi un ieftin sens de împuternicire şi superioritate, căruia o întreagă literatură de aţîţare îi conferă o aură de gravitate şi urgenţă.

Mi-aduc aminte de o istorioară povestită de un prieten, un scriitor român care lucrase ani de zile, la Biblioteca Academiei, în aceeaşi încăpere cu doi colegi interesanţi. O femeie timidă, tăcută, o evreică purtînd ochelari cu dioptrii imense, aproape oarbă, matematiciană care, în tinereţe, fusese comunistă, dar care se retrăsese din orice activitate politică atunci cînd Partidul preluase puterea. Pe de altă parte, un tînăr vital şi vorbăreţ, de origine ţărănească, ce obişnuia să-şi înceapă ziua de lucru cu grosolane remarci şi înjurături antisemite. La un moment dat, prietenul meu n-a mai suportat situaţia şi l-a întrebat: „De ce faci asta? Nu vezi că o insulţi şi că nu reacţionează? Poate îţi va răspunde şi poate te va şi reclama, legea nu permite insulte rasiste. De ce faci asta?“. „Pentru că îmi place“, a răspuns provocatorul. „Erau evrei în satul vostru? Ai avut conflicte cu ei?“ „Nu, deloc. N-am văzut evrei la noi!“ „Şi atunci, de ce? Eu aş avea motive de resentiment, am concurat la şcoală pentru premii cu ei, ne-am bătut adesea. Şi totuşi au rămas prietenii mei cei mai apropiaţi. Deci, de ce faci asta?!“ „De-aia! Pentru că îmi face plăcere.“

Antisemitismul nu provine însă numai din ignoranţă, îl întîlnim şi printre oameni inteligenţi şi cultivaţi, deloc jenaţi să promoveze platitudini şi stereotipuri, şi pare inutil să încerci a-i convinge că absenţa evreilor nu le rezolvă dilemele lor sau pe cele ale ţărilor lor şi că, dacă scapi de evrei, nu transformi instantaneu locul respectiv într-un paradis.

Afirmaţia filozofului şi ateului Jean-Paul Sartre cum că „infernul sînt ceilalţi“ îşi găseşte o morbidă confirmare în multe rebeliuni, răscoale şi revoluţii, cu ideologiile lor („lupta de clasă“, „supremaţia rasială“, „infidelitatea“ religioasă), şi este incomparabil mai populară decît îndemnul sacru – „iubeşte-l pe aproapele tău“.

Răul este mai comun decît binele, o ştim prea bine, şi antisemitismul o exemplifică constant. O aberaţie nu neapărat ereditară, dar întreţinută de mii de ani, dobîndind prestigiul nefast al unei predispoziţii incurabile către neîncredere, ostilitate, ură şi violenţă contra evreilor.

Cînd un gînditor ca Levinas ne spune că sacrul nu se manifestă decît „acolo unde omul îl recunoaşte şi îl acceptă pe celălalt“, înţelegem că sacralitatea este văzută nu doar prin credinţa în Dumnezeu, ci şi în om, în omenesc, în umanitate, dar ştim la fel de bine că urechile multora sînt astupate la acest apel.

Antisemitismul are parte deja de mii de volume care l-au studiat, propagat sau repudiat, dar dincolo de clasificări (religios, economic, cultural, rasist, politic), investigaţia pare, pînă la urmă, fără rost. Punctul culminant reprezentat de Holocaust le-a trezit multora groază, uimire, revoltă şi nu au fost puţini cei care au considerat fenomenul „inexplicabil“. Supravieţuitor al Auschwitzului, Imre Kertész a afirmat însă, în discursul său la primirea Premiului Nobel, că inexplicabil ar fi dacă această oroare nu s-ar fi produs, într-atît este de logică, de previzibilă, de inevitabilă în istoria Europei şi nu numai. Probabil că are dreptate. Da, este dificil să-i convingi pe antisemiţi că evreul (adică „celălalt“) poate fi, la fel de bine, un pungaş sau Iisus sau Einstein.

Comuniştii evrei n-au fost nici ei imuni la acest resentiment infecţios. Şi-au suspectat tovarăşii evrei şi au înfierat iudaitatea însăşi, grăbiţi să arate, uneori şi prin crimă, că au rupt-o cu originea lor blestemată.

Un exemplu minor, dar revelator de stupiditate evreiască contra evreităţii ar fi tovarăşul Leonte Răutu, Gauleiter-ul stalinist al culturii române, un evreu şi un despot comunist viclean. În 1957, după ce dirijase campanii de cenzură împotriva a orice şi a oricui, el a acuzat, într-o importantă şedinţă de partid, Jurnalul Annei Frank de... sionism! Nici mai mult, nici mai puţin.

„Dacă Partidul spune că e vinovată, aşa este“

Viaţa Anei Pauker mi s-a părut aproape un roman şi am revenit la ea cînd am putut. Nu din punctul de vedere al unui istoric sau al unui cercetător-comentator politic, ci din cel al unui scriitor interesat mai curînd de contradicţii decît de convenţionala coerenţă, chiar şi în cazul unei militante staliniste.

Ceea ce a intensificat însă interesul a fost o ciudată coincidenţă, în exilul meu, departe de Patria ei şi a mea. La mai mult de zece ani de la părăsirea României, am primit o surprinzătoare scrisoare din Bucureşti, de la dr. Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker. Nu-l întîlnisem niciodată, ştiam că era considerat un intelectual autentic, stimat şi cam izolat, consecinţă a înrudirii păcătoase. Co­menta măgulitor volumul meu Despre Clovni, cu o relativ minoră obiecţie la eseul Felix Culpa, despre cunoscutul cărturar român Mircea Eliade, pe care l-aş fi luat „prea în serios“ şi pe care îl consideră doar un oportunist legionar, un fel de etern boy scout. Nu mă îndoiam că era la curent cu furioasa campanie din presa românească împotriva textului meu.

După alţi ani, am avut, în sfîrşit, şansa de a-l vedea pe interlocutorul meu bucureştean, într-un amplu interviu la Televiziunea Română, în care discuta viaţa sa dinainte şi de după înscrierea în Partidul Comunist. O retrospectivă onestă şi lucidă, destul de rară în actuala viaţă publică din România. Am fost cu deosebire mişcat de secvenţa nocturnă cînd soacra sa a fost arestată de poliţia secretă a partidului ei. În faţa familiei cuprinse de panică, ginerele declarase solemn: „Dacă Partidul spune că e vinovată, aşa este“. Un intelectual autentic, într-adevăr, care nu-şi retuşa trecutul. Avea să moară curînd după aceea.

Numele Anei Pauker a dispărut după moartea ei şi a reapărut, după 1989 şi prăbuşirea comunismului, ca Hannah Rabinsohn, numele ei de fată! O ţintă perfectă în no­ua-veche campanie împotriva noilor-vechi „duşmani ai poporului“, evreii.

Dintr-o familie săracă şi religioasă 

Născută într-un sat din Vaslui, în 1893, într-o familie evreiască săracă şi religioasă, Ana Pauker dovedeşte o inteligenţă precoce. Bunicul ei, rabinul, cu care are o relaţie strînsă, ignoră tradiţia şi reuşeşte s-o înscrie la heder – o şcoală evreiască religioasă, dedicată exclusiv băieţilor –, unde nepoata excelează.

Altfel decît în cazul lui Marx şi Troţki, evreitatea Anei Pauker/Hannei Rabinsohn a rămas o constantă semnificativă în fiecare perioadă a vieţii ei. Ca şi antisemitismul.

Cealaltă Hannah, Hannah Arendt, consideră România ţara cea mai antisemită. O afirmaţie mai curînd grăbită, despre o competiţie dură şi reînnoită, cu mereu noi campioni.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, măsurile restrictive i-au eliminat treptat pe evrei din numeroase profesiuni, provocînd o cruntă sărăcie în rîndul lor. În anul naşterii Hannei Rabinsohn, guvernul interzice accesul copiilor evrei în şcoala primară, cinci ani după aceea evreii sînt excluşi din licee şi universităţi. România respinge cererea Con­gresului de la Berlin din 1878 de a acorda cetăţenie evreilor, acceptînd doar rezolvarea „de la caz la caz“, un truc menit să ofere „favoarea specială“ doar unui număr scandalos de mic de aspiranţi.

Din cauza sărăciei, Hanna începe să muncească de timpuriu, iar începutul destinului revoluţionar poate fi găsit la vîrsta de 12 ani, cînd, după ce vede o manifestaţie de stradă antisemită, se întoarce acasă în delir, refuzînd să mai vorbească idiş. Tatăl ei spunea că atunci ar fi trebuit să ţină shiva (doliul evreiesc) după fiica sa.

Dintre cei patru copii ai ultrareligiosului Hersh Kaufman Rabinsohn, cei doi băieţi urmează calea religioasă, iar fetele evoluează spre comunism. Opţiuni şi potenţialităţi opuse, vieţi dedicate unor promisiuni divergente.

Evreii români, trebuie spus, au ales rareori calea comunistă, în pofida frecventelor afirmaţii ale presei naţionaliste oficiale că ei ar fi adus otrava comunistă şi că au distrus fericirea ţării. Contrar clişeelor larg răspîndite atît înainte de război, cît şi după comunism, numărul comuniştilor era surprinzător de redus printre evrei – nu doar înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial (cînd partidul numără în jur de 1.000 de membri, iar populaţia evreiască atingea aproape 800.000), dar şi după război şi Holocaust (cînd recrutarea intensă de noi membri a adus Partidul la 300.000 de membri în 1945, cu doar 7% evrei între ei). În 1989, anul prăbuşirii comunismului european, cînd partidul lui Ceauşescu crescuse la aproape patru milioane de membri, nu mai erau în ţară decît vreo 15.000 de evrei, majoritatea bătrîni, puţini dintre ei comunişti.

Ceea ce i-a făcut vizibili a fost faptul că, după război, evreii erau promovaţi în poziţii politice importante, cel puţin în primul deceniu. Ana Pauker este un exemplu elocvent, fiind prima evreică ministru şi conducător politic – ca şi prima femeie ministru de Externe în lume.

În ciuda fervorii cu care a receptat mişcarea de stînga şi s-a înscris în ea, Ana a plecat în Elveţia în 1919, cu intenţia de a-şi completa studiile şi a deveni medic. Medicina ar fi putut s-o salveze din abisul politic care avea s-o modeleze şi s-o înghită, pînă la urmă? Ca­lităţile ei intelectuale, puse, cu adevărat, „în serviciul umanităţii“, cum dorea, a fi ferit-o de capcanele şi mistificările ideologiei, propagandei şi demagogiei, de cruzime, vină, suferinţă? Oare mariajul la Zürich, în 1921, cu Marcel Pauker (unul dintre fondatorii Partidului Comunist Român, născut într-o familie evreiască avută şi asimilată) n-ar fi readus-o, oricum, spre hipnoza revoluţionară? Sărăcia a fost, însă, lovitura decisivă contra aspiraţiilor ei profesionale.

Întors în România, cuplul Pauker îşi reia activitatea militantă. Apogeul afirmării Anei Pauker în activitatea, încă ilegală, a Partidului Comunist a fost faimosul Proces de la Craiova, din 1936, al grupului de 19 antifascişti, cunoscut şi ca Procesul Pauker şi încheiat, pentru ea, cu sentinţa de 10 ani închisoare.

Extremismul de dreapta şi antisemitismul, combinate cu extraordinară pledoarie a acuzatei, au asigurat un mare ecou internaţional, accentuat şi de excelenta echipă de avocaţi ai apărării, prestigioşi intelectuali români de stînga şi şapte avocaţi străini, printre care şi fiica lui Léon Blum. Nu este o surpriză că Brigada Română de voluntari anti-Franco în Războiul Civil spaniol purta numele Anei Pauker.

Anca Vogel şi Ana Pauker

Cînd nazismul şi fascismul răvăşesc Europa, antisemitismul oficial se impune ca parte a spectrului politic românesc. În 1938, îi era retrasă cetăţenia unei părţi a populaţiei evreieşti, iar drepturile civile sînt drastic re­strînse. Garda de Fier – organizaţia de extremă dreaptă, cu o retorică creştin-ortodoxă şi fraternizări naziste – îşi asigură o anume legitimitate prin performanţa electorală şi întreţine climatul incendiar, iar expulzarea Regelui Carol al II-lea, în 1940, conduce la o dictatură militară aliată cu Germania hitleristă.

Un episod bizar din toamna acelui an apare în obişnuita relaţie ostilă dintre radicalii de stînga şi cei de dreapta.

În timpul unui pelerinaj al legionarilor la închisoarea Rîmnicu Sărat, pentru a celebra eliberarea camarazilor lor, aceştia vizitează şi închisoarea femeilor comuniste, interesaţi de o întîlnire şi un dialog cu Ana Pauker, pe care o numesc „Căpitanul“, titlul pe care conducătorul lor, Zelea Codreanu, şi-l acordase sieşi. Faimoasa comunistă avea să apeleze, la rîndul ei, imediat după război, la adversarii politici legionari, să intre în Partidul Comunist, pentru a-l întări, şi avea să aleagă, ca secretar personal, un tînăr legionar arătos...

„Coincidenţa contrariilor“ – expresie adesea folosită de Mircea Eliade, fost simpatizant el însuşi al Gărzii de Fier: adversarii politici se aliază împotriva duşmanului comun, democraţia coruptă, ipocrită, vicleană, demagogică.

De altfel, poate nu întîmplător, în nuvela scrisă, din refugiul său occidental, de Mircea Eliade în 1960, după moartea Anei Pauker, Pe strada Mântuleasa (publicată în engleză în 1979, cu titlul The Old Man and the Bureaucrats), ima­ginea sistemului totalitar comunist şi a oficialilor săi apare într-o lumină mai curînd moderată. Oricine cunoaşte simpatiile politice de dreapta ale autorului în anii 1930, ca şi exilul său, impus de preluarea după război a puterii de către comunişti în ţara sa natală, ar avea motive să fie derutat de ambiguităţile din de­scrierea coloniei penitenciare comuniste în întunecatul prim deceniu stalinist în România.

Pornind chiar de la identificarea de către criticii literari a ministrului Anca Vogel din naraţiune cu Ana Pauker prin aceeaşi funcţie politică, ca şi prin aspectul fizic, aproape masculin, surpriza majoră rămîne reprezentarea oarecum ezitantă, dacă nu şi simpatetică a acesteia, în contrast cu imaginea fixată în epocă şi posteritate. Chiar şi în sînul populaţiei evreieşti, luptătoarea pentru „viitorul luminos al omenirii“ era considerată de mulţi un monstru stalinist, aflat într-o luptă feroce şi neabătută cu „duşmanul de clasă“.

La vremea cînd are loc acţiunea nuvelei, demonizarea Anei Pauker se răspîndea deja dinspre cercurile de sus ale ierarhiei, pregătind spectaculoasa ei înlăturare de la putere.

Nuvela se centrează pe Zaharia Fărîmă, un fost pedagog cercetat de Securitate din cauza unui incident neînsemnat. Interogat de­spre trecutul său şi al unor elevi, Fărîmă cade într-o transă narativă ca în O mie şi una de nopţi, pentru a întîrzia decizia fatală a Autorităţii.

Aspectul fizic şi similarităţile de rang politic dintre Anca Vogel şi Ana Pauker par a contrazice surprinzătoarea vulnerabilitate a personajului faţă de enigmaticele povestiri şi mituri romantice ale deţinutului. Comportarea ei pare chiar să atingă complicitatea cu precauţiile şi povestirile apolitice ale lui Fărîmă, în contrast cu legenda publică a modelului şi realitatea est-europeană a perioadei. Lugubra atmosferă stalinistă nu se risipise în România cînd Ana Pauker a căzut ea însăşi – cu aprobarea personală a lui Stalin – victimă „epurării“.

Eliade devenise în exil – poate şi din motive biografice – un constant propovăduitor al „camuflajului“ semantic, al înţelesului ascuns, codificat al scrisului său. În personajul Fărîmă autorul pare a introduce mitul arhaic şi pastoral, în opoziţie cu mitul ideologizat şi birocratizat al „progresului“ insuflat interogatorilor săi de disciplina de partid, indivizi descrişi, totuşi, în culori şterse şi într-o atmosferă aproape „domestică“.

Povestirile lui Fărîmă îi captivează neaşteptat de uşor pe temnicerii săi, a căror reputaţie nu era de naivitate şi fascinaţie faţă de basme cu cocoşul roşu.

Este ciudat că „sindromul suspiciunii“ – esenţial pentru activitatea Securităţii, înclinată mai curînd să inventeze decît să descopere vinovăţii – nu îi atinge decisiv pe auditorii lui Fărîmă. Suspiciunea era o caracteristică generalizată şi centrală a comunismului, ce altceva decît suspiciunea mobiliza teroarea ascunsă sub masca roşie a Utopiei? Mitul devenise, în schimb, ieftin şi comic, după ce generase terminologia mistificatore a socialismului „ştiinţific“.

O ironie este şi faptul că, în textul lui Eliade, faimoasa „Doamnă de Fier“ cedează ea însăşi mitomaniei naratorului, centrată pe frumuseţea sălbatică a Oanei, grandiosul personaj al lui Fărîmă, de 2,40 metri înălţime, descendentă din „Uriaşii Hebrei“ ai trecutului – care istoveşte puterea oricărui bărbat şi pe care doar taurul cu care se împreunează o poate pacifica. Oana aşteaptă salvarea de la un partener de aceeaşi statură, „o fiinţă magică, precum ea, călare pe doi cai şi cu o năframă în jurul gîtului“. Năframa roşie, bineînţeles! Ar fi să vină dinspre Răsărit, bineînţeles, de unde soarele răsare. Soarele Revoluţiei, fireşte!

Idealismul juvenil, „anti-burghez“, libertinajul sexual, setea de aventura eliberatoare – toate acestea marcaseră şi tinereţea Anei Pauker. Copilăria de mahala a Oanei evocă oare originea modestă a „modelului“ (o familie evreiască săracă şi rurală)? Mitomania Oanei sugerează iniţierea precoce a Anei în transcendenţa iudaică sau/şi în marele ideal al Revoluţiei? Gigantismul Oanei simbolizează neînfricarea Tovarăşei Ana, în lupta subterană şi ilegală a Partidului? Este dr. Cornelius Tarvastu – profesor de limbi romanice la „universitatea estoniană Dorpat“, singurul pretendent mai înalt „cu o palmă“ decît Oana şi partenerul „predestinat“ cu care va pribegi prin lume (în 1920, precizează autorul) – un fel de dublu literar al lui Marcel Pauker, absolventul Politehnicii din Zürich, unul dintre primii comunişti români („năframa roşie“), internaţionalistul independent şi vanitos cu care Ana se va căsători în 1921?

Mitologia şi arhaismul povestirilor lui Fărîmă reprezintă codificarea unei ideologii premoderne şi antimoderne care întîlneşte într-o complice şi complexă unitate a contrariilor (termenul eliadesc) ideologia opusă, marxist-leninistă? Am putea întrevedea coincidenţa contrariilor şi într-una dintre gravele erori imputate de partid Anei Pauker: acceptarea postbelică a inamicilor ai căror reprezentanţi o vizitaseră în închisoare? Sem­nalează atitudinea oarecum „împăciuitoristă“ a Ancăi Vogel faţă de Fărîmă incipienţa „devierilor“ care vor intra în rechizitoriul contra Anei Pauker?

N-ar trebui uitat că nuvela lui Eliade este o operă literară, în care clişeul politic este înlocuit printr-o abordare cvasimistică a realităţii, în maniera autorului, şi un soi de camuflaj literar al sensului în frecventele părţi obscure ale naraţiunii. Personajul Anca Vogel nu este însă doar fidel modelului Ana Pauker, ci şi polemizează cu imaginea standard de stalinistă fanatică promovată deopotrivă de comunişti şi anticomunişti.

Legătură sigilată de destin

Întîlnirea adversarilor politici – legionarii Gărzii de Fier – nu este singurul şoc venit din exterior în timpul detenţiei Anei Pauker.

Un alt moment, încă mai tulburător, este acela cînd partidul îi cere să-şi convingă tovarăşele de ideal şi de închisoare de „trădarea“ deviaţionistului Marcel Pauker (deja lichidat, în taină, la Moscova).

Cînd, înaintea izbucnirii războiului, sovieticii izbutesc un schimb de prizonieri, scoţînd-o pe Ana Pauker din închisoarea românească şi aducînd-o la Moscova, văduva nu primeşte, bineînţeles, informaţii despre soarta soţului şi este sfătuită să nu întrebe niciodată despre el.

Revenită în România la finele războiului, ea îşi va vizita mai întîi socrii, nu va renunţa la numele infam al soţului şi îşi va încuraja fiul să nu şi-l schimbe nici el atunci cînd i se cere s-o facă. În 1955, cînd o capricioasă „reabilitare“ a victimelor staliniste începe în Uniunea Sovietică, fiul şi fiica Anei şi ai lui Marcel Pauker solicită informaţii despre dispariţia tatălui lor de la Prezidiul Sovietului Suprem. Răspunsul, ajuns în România prin Crucea Roşie, trei ani mai tîrziu, confirmă moartea lui Marcel Pauker, în 1938, fără a menţiona că sentinţa sa fusese între timp anulată, decedatul reabilitat şi interogatorii-falsificatori condamnaţi. Informaţia despre unul dintre fondatorii săi, cel care spusese „Am dezvoltat o profundă dragoste pentru blîndul şi chinuitul popor român“, nu pare să intereseze Partidul Comunist Român!

Evident, numele Pauker nu sună mai bine decît Rabinsohn... restituit, post-mortem, cu generozitate, Anei, în patria postcomunistă.

În octombrie 1959, Ana este anunţată oficial de moartea lui Marcel Pauker, la mai bine de douăzeci de ani de la decesul acestuia şi, pe 3 iunie 1960, pierde îndelungata luptă cu cancerul. În ciuda anilor scurşi şi a evenimentelor care i-au despărţit (inclusiv amorurile de ambele părţi şi copii nelegitimi de ambele părţi), legătura cu partenerul legendar cu „năframă roşie“ părea, precum în nuvela lui Eliade, sigilată de destin.

 

Bard College,

noiembrie-decembrie 2013

_______________ 

Eseul este inclus în volumul Plicuri şi portrete, în curs de apariţie la Editura Polirom, în seria de autor „Norman Manea“