Paradoxul Pauker: antisemitism şi comunism - II

[altmariusideea]

Tovarăşa Ana (II)

Autor: Norman MANEA 

Mult aşteptata şi puţin sperata eliberare de „socialismul real“ (definit, în România naţional-comunistă a lui Ceauşescu, drept socialism „multilateral dezvoltat“) a provocat o euforie iniţială şi o treptată dezamăgire. Prezenţa în umbră a vechii Securităţi şi rapida îmbogăţire a generaţiei secunde de nomenclaturişti par punctele centrale ale insatisfacţiei populare. Parte din presa liberă devine curînd vulgară şi mercantilă, liderii politici se dovedesc corupţi, orientaţi spre profit personal imediat, libertatea şi democraţia sînt manipulate cinic şi cu jovialitate burlescă. Militantismul naţionalist şi uneori antisemit reapare la scenă deschisă. Deşi admiterea în Uniunea Europeană potoleşte limbajul extremist şi celebrarea vechilor icoane ale dreptei, atmosfera politică generală nu este admirabilă. Demascarea coşmarului comunist rămîne, adesea, frivolă, slujind jocul politic al zilei, dezbaterea profundă a trecutului rămîne rară. Faptul că partidul evoluase de la 1.000 de membri, în 1945, la aproape patru milioane, în 1989, cînd sistemul s-a prăbuşit şi marea majoritate a membrilor şi-au schimbat rapid adeziunea, devenind frenetic anticomunişti, explică poate de ce dezbaterea publică nu conduce la o reală analiză. Un nou şi accelerat oportunism este la ordinea zilei. Anchetele de­spre „starea naţiunii“ arată încrederea populară statornică în Biserică şi Armată. Vechiul-nou antisemitism se reorientează retrospectiv cu precădere spre diabolicii activişti evrei care au ruinat partidul şi ţara. Ana Pauker nu este uitată. Hannah Rabinsohn pare o bună incitare la revanşă.

Cacofonia generală a unei isterii larg răspîndite poate fi găsită, însă, în mai toate controversele publice, majore şi minore.

 

Un volum de Robert Levy despre Ana Pauker

În această atmosferă de bruiaje şi brutalităţi, apare, totuşi, în Statele Unite, o cercetare detaliată şi obiectivă despre viaţa Anei Pauker, tradusă apoi şi în româneşte. O evaluare critică a destinului şi a locului ei în istoria României:Ana Pauker – The Raise and Fall of a Jewish Communist (Ana Pauker – ascensiunea şi prăbuşirea unui comunist evreu) de Robert Levy, University of California Press, 2001.

 

 

Autorul îmi fusese semnalat într-o a doua scrisoare de dr. Ghe. Brătescu, care îmi lăuda înţelepciunea de a contempla de departe realitatea românească, deşi era convins că mă simt indisolubil legat de ea. Da, rămăsesem interesat de România, deci şi de cercetarea lui Levy, şi am acceptat cererea unei prestigioase reviste americane de a scrie o recenzie la disertaţia devenită carte.

Scriind, mi-am amintit că ar trebui să-i fiu recunoscător Tovarăşei Ana: acuzarea ei de „deviere de dreapta şi de stînga“ (o inovaţie românească, în spiritul teatrului absurd al lui Eugen Ionescu) provocase primii mei paşi în afara tărîmului politic. Ca secretar al organizaţiei comuniste de tineret a liceului, mi s-a impus, parte a unei campanii naţionale de „întărire a vigilenţei“, să exclud trei elevi inocenţi, unul dintre ei un tînăr studios şi plăcut cu care aveam să şi devin, apoi, prieten. Un şoc „ideologic“ şi o criză morală pentru mine.

Titlul recenziei despre cartea lui Levy urma să fie Femeia de Fier (aluzie nu tocmai potrivită la Margaret Thatcher), deşi ar fi trebuit să fie Jidanca de oţel, în ironic acord cu noua celebritate a Hannei Rabinsohn în presa liberă, post- şi anticomunistă, chiar dacă Ana se separase de multă vreme de evreitate, iar numele Pauker nu fusese nici el prea „românesc“ şi nu derutase pe nimeni. „Separarea“ nu însemnase, de fapt, în cazul ei, ca în atîtea alte cazuri, „interiorizarea“ antisemitismului creştin european, atribuit evreilor de Hannah Arendt (ea însăşi nu cu totul imună la această „asimilare“ a coreligionarilor ei) şi persistent şi la mulţi evrei comunişti.

Ana Pauker se întorsese din Uniunea Sovietică încredinţată că evreii trebuie să părăsească România şi a şi sprijinit primul val al emigrării (90.000 de vize pentru Israel fuseseră aprobate între 1950 şi 1952) şi a ajutat cu armament Israelul în războiul de independenţă, văzut ca o luptă contra imperialismului britanic.

Era conştientă de naţionalismul românesc atunci cînd a solicitat legionarilor să intre în Partidul Comunist, sperînd să-i crească acestuia influenţa şi puterea.

Dacă nuvela lui Eliade, operă de ficţiune, nu urma clişeele acceptate despre viaţă şi angajamentul revoluţionar al Anei Pauker, Robert Levy, din punctul de vedere al cercetătorului obiectiv, oferă, la rîndul său, ample dovezi documentare împotriva clişeelor rămase în circulaţie. Deşi recunoaşte fără echivoc, şi pe bună dreptate, răspunderea ei în instaurarea regimului comunist în România şi a brutalei „dictaturi a proletariatului“, Levy oferă şi revelaţii asupra multor ambiguităţi şi abateri semnificative de la canonul oficial al momentului. Punîndu-şi inteligenţa în slujba partidului (nu a „umanităţii“, cum sperase în bibliotecile elveţiene), ea încerca, se pare, să-i lărgească sprijinul nu doar printre legionari, ci şi prin cooperarea cu burghezia liberal-democrată şi cu intelectualitatea, ca o alternativă la dominaţia sovietică, şi s-a opus colectivizării forţate a agriculturii sau a eliminării cunoscutului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu. Avizată asupra consecinţelor terorii din URSS, conflictul cu conducerea PCR şi cu directivele Moscovei avea să se agraveze inevitabil.

O premisă codificată – şi nu chiar cu totul – era poziţia ei excentrică în centrul de putere. Ca văduvă a unui „trădător“ (trădător evreu), ea încă mai spera că simbolul internaţional al trecutului ei comunist ar putea s-o protejeze intern; evitase, în 1944, postul de secretar general al partidului folosind acelaşi argument cu care îi răspunsese lui Gheorghi Dimitrov în 1943, cînd acesta era conducătorul Internaţionalei Comuniste. Anume, că prejudecăţile sociale, politice şi religioase dintr-o ţară creştin-ortodoxă, cu o tradiţie bizantină, xenofobă şi „masculină“, arătau că n-ar fi înţelept ca partidul să se prezinte cu o femeie evreică, tocmai revenită din URSS, în vîrful piramidei de conducere.

 

O nouă imagine

Spre deosebire de atîţia comunişti evrei care jucau cartea mereu cîştigătoare a ostilităţii deschise faţă de iudaitate, ea nu şi-a renegat niciodată public originea evreiască. Dacă episoade precum extraordinara relaţie cu piosul ei frate, readus din Israel la insistenţele ei în România comunistă, unde avea să fie apoi arestat odată cu ea, sau exhumarea surorii din cimitirul partidului pentru a o reînhuma într-unul evreiesc par a fi episoade dintr-un roman romantic, putem vedea, probabil, şi în aceste întîmplări „legătura ei sufletească cu evreii şi iudaismul“, o posibilă consecinţă a memoriei bunicului, a suferinţelor evreilor români, combinate cu experienţa antisemitismului sovietic.

Robert Levy demonstrează, prin detalii şi documente convingătoare, că ea s-a opus arestării politicienilor „burghezi“, construcţiei (dezastruoase) a canalului Dunăre – Marea Neagră, susţinut de Stalin, procesului Pătrăşcanu, reprimării comuniştilor care luptaseră în războiul civil spaniol şi în rezistenţa franceză. Autorul documentează încercarea ei de a evita tragedia colectivizării agriculturii de pe poziţia de „protectoare a ţărănimii“, motivată de vechea ei afecţiune faţă de ţăranul roman şi de amintirea sălbaticei campanii sovietice contra „reacţionarilor“ ţărani, cu efecte teribile în politica agrară. În 1946, Ana Pauker semnase o semnificativă declaraţie de principiu trimisă Ambasadei sovietice din Bucureşti: „Nu avem argumente convingătoare să contracarăm refuzul ţăranilor“. În 1951, vorbind în faţa Comitetului Central, fusese mai emfatică: „Cum puteţi gîndi că aceşti oameni vor ceda, brusc, pămîntul şi vitele?“.

Poate că cel mai puternic şi surprinzător conflict a fost, totuşi, cel cu Papa de la Kremlin. Mulţi din partid şi din afara acestuia o considerau „preferata Tătucului“, dar cînd s-a întors din URSS, ea a relatat familiei ororile sovietice şi nu a uitat să menţioneze „ura lui Stalin faţă de evrei“. Ştia prea bine de unde putea veni ordinul de decapitare.

Într-adevăr, Maestrul incontestabil al marxism-leninismului avea să dea tovarăşilor săi români un sfat util: „Dacă ei [s.m.] îţi stau în cale, înlătură-i“. Faptul că Stalin tocmai vorbise despre Troţki nu lăsa nici un dubiu asupra referirii la „ei“.

În 1952, cînd Gheorghiu-Dej venise la Moscova pentru a obţine binecuvîntarea în vederea arestării ei, Pontiful Suprem l-a întrebat candid: „De cîte ori ţi-am spus să termini cu Ana Pauker şi nu m-ai înţeles?“. Continuarea a venit după o clipă: „Dacă aş fi fost în locul tău, i-aş fi tras de mult un glonte în cap“.

Semnalul fiind dat, experţii sovietici au demarat operaţiunea anti-Pauker cu mesajul simplu, reamintit de Levy, că „evreii sînt predispuşi prin naştere, caracter şi educaţie să devină instrumente ale spionajului american şi a te opune antisemitismului era echivalent cu trădarea [s.m.]“.

Ana Pauker a fost arestată din ordinul lui Gheoghiu-Dej, fără ca Biroul Politic să fie informat. Era învinuită că ar fi fost „agenta lui Truman“, o verigă într-un vast mecanism anticomunist.

Toate acestea erau parte dintr-un tablou mai larg. La două zile după arestarea lui Rudolf Slánský (secretarul general, evreu, al Partidului Comunist Cehoslovac), mai mulţi evrei ucraineni fuseseră arestaţi pentru aşa-numitele „crime economice“ în Afacerea Kiev, iar „complotul doctorilor“ (evrei) fusese deja înscenat la Moscova.

Procesul doctorilor evrei, acuzaţi că făceau parte dintr-un complot iudeo-imperialist care urmărea uciderea lui Stalin, urma să înceapă la 18 martie 1953 şi să declanşeze teroare în întreaga lume: acuzaţii aveau să mărturisească şi să fie spînzuraţi public, în Piaţa Roşie: mascarada sîngeroasă prevedea pogromuri „spontane“ în toată Uniunea So­vietică, o scrisoare a elitei intelectuale evreieşti care să ceară ocrotire din partea Marelui Conducător care, mărinimos, va permite evreilor să fie transmutaţi, la cererea lor, în partea răsăriteană a Imperiului. La începutul anului, cînd Ana se afla deja sub interogatoriu, un pamflet al unui înalt demnitar al poliţiei secrete apăruse într-un milion de exemplare în Uniunea Sovietică: „De ce evreii trebuie strămutaţi din regiunile industriale ale ţării“.

În timpul interogatoriilor nocturne, cînd se gîndea, probabil, la „complicii“ arestaţi şi îşi reamintea tragedii precum cea a soţului ei, nu era greu să-şi imagineze procesul care i se va înscena. N-ar fi exagerat de presupus că îşi amintea chiar şi Procesul de la Craiova din 1936, care o transformase în celebra „Pa­sionaria“ română, în care procedura justiţiei se desfăşurase, totuşi, public, sub rigorile legii (odioasa „justiţie burgheză“), în prezenţa presei şi a avocaţilor străini participanţi la apărarea inculpaţilor. Ea, comunistă care îşi dăruise întreaga viaţă Cauzei, nu putea spera la un proces similar sub actualii inchizitori „fraterni“. În cartea lui Levy găsim o remarcă a ei despre „progresul“ înfăptuit de comunişti faţă de justiţia dinainte: „...luaţi pe cineva, îl arestaţi, îl numiţi agent, îl supuneţi unor metode pe care eu, în întreaga mea viaţă, în toate închisorile şi la Siguranţă nu le-am întîlnit niciodată, îl acoperiţi de noroi, îl batjocoriţi, îi aruncaţi copii afară din casă şi nici măcar nu spuneţi «scuzaţi», cum procedează oricine te calcă pe picior. Nu vă pasă de nimic“.

 

Pericolul iminent al morţii părea să se fi depărtat, însă, cînd izbucnise această tiradă antipartinică; nu fiindcă acuzatorii şi-ar fi schimbat viziunea sau metodele sau pentru că adevărul ar fi precumpănit, surprinzător, în cele din urmă, ci mult mai simplu, pentru că Nemuritorul urmase calea cărnii muritoare. La 5 martie 1953, mitul se prăbuşise. Sfîntul Atotputernic şi Atotştiutor murise ca un oarecare Djugaşvili! Cînd află ştirea, Ana izbucneşte... în plîns! Cel care îi dăduse vestea-surpriză, unul dintre coinculpaţii în Procesul de la Craiova, acum coleg în Comitetul Central, însărcinat cu ancheta, comentase, cu bun-simţ: „Nu plînge. Dacă Stalin ar mai fi în viaţă, tu ai fi moartă“.

 

 

În remarcabila sa carte Postwar: A History of Europe since 1945( Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945), Penguin Press, 2005, Tony Judt descrie consecinţele arestării, interogării, eliberării şi dispariţiei Anei Pauker. El subliniază că „prejudecăţile lui Stalin nu cer explicaţie. În Rusia şi Europa de Est, antisemitismul era propria sa recompensă“ şi că: „Moartea lui Stalin a zădărnicit planurile lui Gheorghiu-Dej de a înscena un proces Anei Pauker... În schimb, în 1953 şi în prima parte a anului 1954, Partidul Comunist Român a organizat o serie de procese secrete ale unor peşti mai mici, sub acuzaţia că sînt spioni sionişti în slujba «agenţilor imperialişti». De la membrii autentici ai Sionismului Revizionist de dreapta la comuniştii evrei întinaţi cu acuzaţia de sionism, victimelor li s-au pus în cîrcă relaţii ilegale cu Israelul şi colaborarea cu naziştii în timpul războiului. Au primit sentinţe între zece ani şi închisoare pe viaţă… Partidul Comunist Român, mai mic şi mai izolat decît celelalte partide comuniste din Est, fusese mereu sfîşiat de lupte interne, iar eliminarea extremelor dreaptă (Pătrăş­canu) şi stîngă (Pauker) a însemnat, mai presus de orice, triumful facţiunii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dictator de o eficacitate cruntă, cu un stil de guvernare ce amintea morbid (ca şi cel al succesorului său, Nicolae Ceauşescu) de vechile regimuri autoritare din Balcani. În aceşti ani, evreii din România au fost înlăturaţi din posturile guvernamentale şi de partid, ca şi cei din Germania de Est şi Polonia, alte două ţări în care o facţiune a partidului putea mobiliza sentimentul popular antisemit împotriva «cosmopoliţilor» din interiorul partidului. Germania de Est era un teritoriu deosebit de propice. În ianuarie 1953, pe măsură ce «complotul doctorilor» lua amploare la Moscova, evreii est-germani proeminenţi şi comuniştii evrei au fugit în Vest. Un membru al Comitetului Central est-german, Hans Jendretsky, a cerut ca evreii – «inamicii statului» – să fie excluşi din viaţa publică“ (Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, traducere de Georgiana Perlea, prefaţă de Mircea Mihăieş, Iaşi, Polirom, 2008, pp. 177-178).

Cîţiva ani după aceea, cînd fiica ei, Tatiana, i-a dăruit, la aniversarea zilei de naştere, un caiet pentru amintiri, răspunsul Anei Pauker a fost ferm şi prompt: „Nu voi scrie niciodată“. Levy comentează: „Evident. Amintirile, ca toate celelalte lucruri din viaţa ei, aparţineau Partidului, pe care era decisă să nu-l lezeze sau trădeze. Deşi începuse să critice unele greşeli specifice şi defecte, niciodată n-a exprimat îndoieli asupra întregului“.

La crematoriu, familia a ales pentru ceremonia despărţirii Simfonia a III-a (Eroica) de Beethoven, în locul Internaţionalei. O decizie dramatică şi emoţionantă, care nu era, însă, a decedatei şi pe care nu se ştie dacă aceasta ar fi aprobat-o. 

Îl urma şi îl deplora pe Stalin

Idealul n-ar trebui să ducă la idolatrie, dar duce, nu o dată, chiar acolo. Ana ar fi putut s-o ştie din studierea timpurie a învăţăturii iudaice, care se defineşte ca opusă idolatriei („noi n-avem sfinţi, doar înţelepţi“). Principiile, oricît de înţelepte, nu pot însă opri tendinţele oamenilor, fie ei evrei, chinezi, ruşi sau români.

Abordarea critică a Dogmei, a oricărei Dogme, era şi un principiu marxist, înainte de a fi golită de sens prin cultul frenetic al Partidului „suprem“ şi totala supunere la comenzi.

Ceea ce a urmat morţii lui Stalin – eliberarea Anei din arestul Securităţii, înlocuit prin izolarea ei de viaţa politică – este un fel de „fantastic al banalităţii“, mai inventiv decît literatura în felul cum modulează tensiunea dintre clişeu şi anticlişeu prin întoarcerea la clişeul iniţial; în cazul acesta, antisemitismul care o plonjase în comunism şi-a luat revanşa tot în şi prin comunism. Chiar dacă cercul vicios nu se întoarce exact la punctul iniţial, căci eroina are deja altă vîrstă şi altă cunoaştere decît cu treizeci de ani în urmă.

Se schimbase, bineînţeles, dar se schimbase, oare, decisiv, după atîtea experienţe traumatice?

Spre sfîrşitul vieţii, Ana Pauker îi spunea celeilalte fiice, Marie: „Vei vedea. Oamenii nu sînt cei mai buni, dar ideologia va triumfa“. „Cum ar triumfa ideologia fără oameni?“ rămîne o întrebare pentru locuitorii mistici ai posterităţii.

Robert Levy sugerează un posibil necrolog: „Adevărat este că, deşi Ana Pauker a aderat la reformele lui Hruşciov şi părea mai în elementul ei în destalinizare, vorbind chiar de o întoarcere la Marx şi de ignorarea lui Lenin, ea a rămas, pînă la sfîrşit, o devotată şi nestrămutată comunistă“.

Îl urma şi îl deplora pe Stalin; conştientă de tirania stalinistă, s-a dus, totuşi, să-l înfrunte pe Thorez, conducătorul Partidului Comunist Francez care voia să se distanţeze de Moscova; credea în şi încuraja emigraţia evreiască, dar la reîntîlnirea cu fratele ei, Zalman, revenit la cererea ei din Israel, l-a îmbrăţişat (după spusele şef-rabinului României, Moses Rosen), spunîndu-i: „În sfîrşit, te-ai întors acasă!“. Răspunsul lui Zalman era previzibil: „Nicide­cum. Casa noastră este Eretz Israel“. Ana n-a ezitat: „Aici, doar aici este casa noastră, unde sînt înmormîntaţi mama, sora, fratele“...

Este o secvenţă care spune multe despre complexitatea, nu întotdeauna obscură, a conflictelor de apartenenţă. 

Volume româneşti

Curînd după apariţia cărţii lui Robert Levy, au fost publicate în România două volume interesante şi complementare despre viaţa Anei Pauker (în afara mediului şi a identităţii ei evreieşti, în peisajul politic naţional şi internaţional al activităţii comuniste: Ion Calafeteanu –Scrisori către Tovarăşa Ana, Univers Enciclopedic, 2005, şi Stelian Tănase – Clienţii lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine, Humanitas, 2005).

Primul volum cuprinde scrisori din partea oamenilor de tot felul şi din clase sociale diverse (scrisori de la copii implorînd eliberarea părinţilor din închisori comuniste, de la foşti tovarăşi de ilegalitate, în dificultate în regimul pentru care au militat, de la prizonierii români în lagăre de muncă sovietice, de la exilaţi români în Franţa şi Statele Unite, de la diplomaţi, preoţi, rabini, sportivi, chiar rapoarte despre marele muzician George Enescu, domiciliat la Paris, sau despre faimosul inventator Traian Vuia. Scrisorile revelă tensiuni şi traume cotidiene, oprimare, deznădejde, necazurile şi speranţele oamenilor obişnuiţi în lupta cu birocraţia greoaie şi laşă a sistemului, într-o perioadă întunecată şi sîngeroasă.

Al doilea volum oferă un mare şi expresiv set de documente din dosarele Siguranţei („Tanti Varvara“, cum o numeau comuniştii) despre cei mai importanţi conducători şi conspiratori comunişti, rivalităţile, procesele şi crimele lor.

Tragedie personală, tragedie colectivă

Ana Pauker a aparţinut, pînă la sfîrşit, comunismului, cum şi-a dorit, dar n-a fost robotul perfect teleghidat de la panoul de comandă moscovit, cum este adesea prezentată, ci o fiinţă, prin definiţie imperfectă, cu ambiguităţi şi conflicte interioare, cu pasiuni şi precarităţi, cu durităţi şi dureri şi, dacă putem spune aşa, chiar cu enigme. Felul în care calităţile şi defectele ei au fost folosite sau respinse de partidul în care a crezut şi pentru care şi-a sacrificat viaţa arată natura perversă şi crudă a sistemului mascat, o vreme, sub faldurile festive ale Utopiei.

„N-am fost niciodată învăţaţi să renunţăm la speranţă“, spunea Tadeusz Borowski, scriitorul polonez care a descoperit – creştin fiind – oroarea nazistă la Auschwitz şi s-a sinucis, apoi, din cauza ororii comuniste. Speranţa i se părea miezul tragediei umane.

Ani de zile după ce îşi încheiase angajarea politică şi după ce formaţiunea politică de extremă dreaptă (Garda de Fier) dispăruse, Mircea Eliade, istoricul religiilor, părea să considere, totuşi, politica drept „o importantă formă de existenţă“. Incitat de entuziasmul „mistic“ al unui tînăr francez devenit comunist, anticomunistul Eliade spunea: „Intrînd într-un partid sau într-un misticism social, speri să te găseşti pe tine – aşa cum îţi doreşti să fii“.

Identitate prin apartenenţă colectivă? Individul, simplu ostaş în armata Partidului Unic? Omul fără însuşiri sau, mai curînd, fără însuşirile cerute de Cauză devine un paria inutil, suspect, chiar dăunător, destinat eliminării purificatoare. Cauza, ca ideologie de stat şi regim de guvernare, transforma „identitatea“ într-un grotesc clişeu colectivist, favorizînd teroarea.

Şi totuşi... cum se explică fascinaţia şi fidelitatea atîtor drogaţi ai Speranţei?

Comunistul evreu-român Bellu Silber, parte a primei generaţii de partid, ca şi Ana Pauker, care a suferit torturi şi interogatorii crîncene din partea tovarăşilor săi comunişti, după ce fusese agent KGB şi al Siguranţei, mărturisea cu cinică onestitate „Nu pot trăi fără Partid, cum unii nu pot trăi fără femeia vieţii lor, tîrfă, hoaţă sau mincinoasă, ce-o fi. El şi-a distrus viaţa pentru o femeie, spune poporul. Eu mi-am ruinat viaţa pentru Partid“.

Vocea Poporului,Vox Populi, are dreptate, probabil, dar nu ţine seama de multiplicitatea conexiilor obscure şi nici n-ar putea să ia în considerare individualităţile care alcătuiesc multiplicitatea.

Tragedia personală şi cea colectivă sînt întrepătrunse în viaţa Anei Pauker – de la prima întîlnire cu antisemitismul gregar, prin moartea primului copil şi uciderea soţului, pînă la antisemitismul stalinist şi arestarea ei de către propriul partid. Tragedia colectivă, tragedia personală. Dimensiunea transei cvasireligioase a „devoţiunii“ faţă de Cauză se revela tocmai în ignorarea contradicţiilor omeneşti şi a ambiguităţilor, în favoarea unei aparente coerenţe – întotdeauna adaptabilă la conjunctură, dar mereu indiferentă la complexitatea şi complicaţiile individuale. Tragedia colectivă devine reală, credibilă, autentică pin detaliile tragediilor individuale, iar acestea, oricît ar fi de specifice, nu pot fi separate de tabloul mai larg al celei colective.

Mistificarea vieţii private şi prezenţa publică a Anei Pauker sînt revelatoare pentru negrele dosare voluminoase ale comunismului şi pentru că ea însăşi, ca şi tovarăşii ei de luptă, a fost educată de partid şi s-a educat singură să-şi ignore suferinţele „mic-burgheze“, capabilă doar astfel să-i doboare, din nou şi din nou, nu doar pe inamicii sau pe presupuşii inamici din cîmpul advers, ci şi pe cei din propria tabără şi din ea însăşi.

Spre deosebire de fascism – mai arogant în a-şi proclama deschis ţelurile sinistre, dar tratîndu-şi susţinătorii cum se cuvine –, comunismul a manipulat promisiunea unui viitor însorit pentru fiecare şi pretutindeni, în timp ce suspiciunea şi falsul erau folosite ca mijloace de teroare chiar şi împotriva propriilor aderenţi. Stalin a omorît mai mulţi comunişti decît întreaga poliţie europeană împreună, incluzînd Gestapoul! Cum observă Tony Judt, pe Conducătorul mult iubit „nu-l interesau aprobarea şi nici chiar consimţămîntul, ci doar neclintita supunere“. 

Două întîmplări

Să scrutăm două evenimente din viaţa privată şi de partid a Anei.

An după an, rumorile comuniste şi anticomuniste pretindeau că ea şi-ar fi denunţat şi chiar împuşcat soţul, deşi el fusese ucis în Uniunea Sovietică pe cînd ea se afla într-o închisoare românească! De fapt, cînd Partidul i-a cerut să le convingă pe celelalte deţinute comuniste de „trădarea“ celui care fusese unul dintre întemeietorii Partidului în România, ea a ezitat, fiind într-o stare de şoc. Deşi ştia că cei doi copii ai lor erau prizonierii lui Stalin, reacţia ei la brusca denunţare de către partid a lui Marcel Pauker drept „duşman al poporului“ şi „trădător troţkist“ fusese, după spusele unei martore, o profundă şi chinuitoare zbatere: „Ana s-a închis în mica ei celulă şi n-a mai ieşit din cameră trei zile. Cînd a ieşit, chipul ei era cu totul schimbat“. Mărturisirea unei alte deţinute adaugă: „...ea nu crede că el este trădător sau agent al Siguranţei, îl ştie capabil de fracţionsim şi îl crede foarte ambiţios, dar este convinsă, totuşi, că este un om onest. Din aceste motive nu voia să discute ştirea în faţa întregului colectiv“. Şi totuşi, a făcut, în cele din urmă, ceea ce i s-a cerut! Partidul are întotdeauna dreptate, avea să repete, decenii mai tîrziu, ginerele ei, acceptînd dubioasa ei arestare de Securitatea comunistă, deşi îi cunoştea prea bine eroica biografie militantă şi devenise comunist sub influenţa ei.

În România circulau zvonuri, chiar şi printre prietenii apropiaţi, în legătură cu primul copil al Anei, decedat la vîrsta de şapte luni. Se spunea că, trebuind să meargă la o întrunire de partid, mama ar fi depus micul şi proaspătul cadavru în frigider...

Soţii Pauker, abia întorşi din Elveţia, au pierdut, într-adevăr, o fetiţă, Tanio, în iulie 1922, la şapte luni de la naştere. Marcel era concediat din postul de inginer, din cauza activităţii comuniste, Ana căuta de lucru. „Trăiam în cea mai neagră sărăcie, pentru că aveam prejudecăţile mele şi nu mai voiam să accept, ca adult şi părinte, nimic de la părinţi“, avea să-şi amintească Marcel. Tînărul soţ aştepta ca, în situaţia extremă în care se afla, vreunul dintre liderii comunişti recent eliberaţi să preia, fie şi temporar, o parte din munca sa de partid. Într-o autobiografie din 1937, el avea să afirme, referindu-se la moartea fetiţei, că bravii săi tovarăşi au ucis-o „prin dezertarea lor“. Marii retori ai idealurilor umaniste nu erau, se pare, în stare decît de solidaritatea impusă prin instrucţiuni de partid.

Dar starea mamei, după pierderea primului copil, după eşecul din Elveţia şi sinuciderea, în aceeaşi perioadă, a unuia dintre fraţi, la care ţinea cu deosebire (relaţia dintre fraţi şi surori se dovedise extrem de puternică, în ciuda divergenţelor politice)? Un fragment dintr-o scrisoare, mai mult decît revelatoare, a soţului către părinţii săi: „Nu ştiu dacă şapte luni de contact cu o viaţă, o viaţă care nu însemna decît un obiect, o păpuşă de carne, sînt suficiente pentru a crea o legătură părintească sentimentală atît de intensă încît spulberarea ei să te rupă în bucăţi, ca o ţesătură care se destramă. Dar în acele momente de zbucium, care ne-au depăşit puterile pentru multă vreme pînă la limita epuizării nervoase, această parte a realităţii dureroase a fost mai mult decît puteam suporta... Ana avea leşinuri unul după altul... Eu voi păstra mereu în minte imaginea copilului cînd a murit. Parcă văd mica încăpere şi colţul canapelei unde stătea Ana şi acel corp plăpînd şi fierbinte, fierbinte. Ana, încercînd să vorbească despre altceva, şi lacrimile din ochii copilului, închişi, şi închişi doar pentru a se redeschide ziua următoare, ochi albaştri, ca cerul de vară, care, cu ajutorul nostru, a ucis-o. Am plecat la Braşov. Cît chin pot îndura? Şi m-am grăbit înapoi acasă, speriat pentru Ana, pe care am lăsat-o distrusă după două leşinuri consecutive“.

Greu de imaginat că mama sau tatăl şi-ar fi depus, în acele zile de doliu, fetiţa decedată în frigider! De ce ar fi făcut-o? Pentru a-i reîntîlni cît mai repede pe cei care „au ucis-o prin dezertarea lor“? Şi totuşi... Dacă sîntem îndreptăţiţi să considerăm aberantă istoria „frigiderului“, ne putem întreba, însă, cum de au reintrat părinţii greu încercaţi de suferinţă în Familia Partidului, alături de acei dezertori de la omenia elementară. Robert Levy răspunde printr-un citat din Ignazio Silone: „...orice sacrificiu era bine primit, ca o contribuţie personală la preţul izbăvirii colective, şi trebuie subliniat că legătura cu partidul devenea tot mai fermă, nu în ciuda primejdiilor şi sacrificiilor, ci din cauza lor“. Se poate presupune că această explicaţie ar privi şi infama lichidare de către partid a lui Marcel Pauker?

Neîncrezătoare şi lovită de sentinţa stalinistă, Ana acceptase, totuşi, verdictul şi urmase sfatul Moscovei, de a nu solicita informaţii asupra soartei acuzatului, „Necesitate înţeleasă!“, ar spune jargonul comunist... Ulterior, în ciuda aprehensiunilor de tot felul şi a bănuielii că moartea soţului fusese una dintre crimele Marii Terori, în care au dispărut două treimi dintre comuniştii străini găzduiţi sau convocaţi la Moscova, văduva a continuat să fie o „absolventă exemplară a Şcolii Lenin“: soldatul disciplinat şi loial, gata să-i servească pe cei care, era convinsă, l-au „livrat“ pe soţul ei, precizează Levy. Faptele care ar confirma clişeul întruchipat de „stalinista“ Ana Pauker nu sînt puţine, într-o existenţă intensă şi dură, vreme de treizeci ani, în eşaloanele superioare ale mişcării comuniste. Alinierea la deciziile Partidului, plătită, nu o dată, cu suferinţe amuţite, rămîne şi în viaţa personală, în ciuda contradicţiilor, o sinistră realitate. 

O viaţă de om, cu eroismul şi ciudatele ei obsesii

Contradicţiile şi ambiguităţile operează în toate direcţiile, cum o confirmă orice existenţă umană.

„Nici un alt lider stalinist, în afara lui Tito, n-a rezistat ca ea liniei impuse de sovietici“, scrie Levy. Şi: „Căderea Anei Pauker a fost un pas semnificativ într-un proces care a împiedicat ca un conducător reformist să ajungă la putere în România (spre deosebire de Ungaria, Polonia, Cehoslovacia) şi a făcut ca cetăţenii ei să suporte privaţiuni extreme, care vor culmina sub regimul Ceauşescu“.

Este o diferenţă însemnată, judecînd conspiraţia anti-Pauker şi consecinţele ei în contextul mai larg al altor comploturi sovietice vizînd conducători comunişti din Europa de Est (Rajk, Kostov, Slánský, Pătrăşcanu, Gomulka etc.).

Ne-am putea-o imagina, eventual, pe Ana Pauker ca un Tito român, un Kádár român, dar ar fi imposibil de ignorat, cum ea însăşi era conştientă şi şi-a avertizat camarazii, că era un caz special, o comunistă evreică într-o ţară tradiţional creştin-ortodoxă, într-un mediu antisemit. Un caz destul de bizar şi patetic în ilustra galerie bizară a Marii Mistificări comuniste. Dureroasă, sîngeroasă, de proporţii tragice.

O viaţă de om, cu eroismul şi ciudatele ei obsesii, cu angajamentul revoluţionar, divorţat curînd de criteriul moral, în numele unui proiect idealizat al Speranţei de a restructura lumea şi aşa-numitul Om Nou, o viaţă cu ambiguităţile ei sfidează simplismul interpretării reductive, strict politice sau de orice alt fel. Dacă îi recunoaştem omenescul, ar fi să-i recunoaştem şi martiriul în numele Marii Idei, Marii Utopii, Marii Iluzii, Marii Speranţe, devenite, curînd, Marea Teroare? Ignorarea acestor chestiuni de posteritatea post- şi anticomunistă ar putea să ne întoarcă, cîndva, într-un viitor încă imprevizibil, la „repetarea Istoriei că farsă“?

S-a mai întîmplat, deşi... prezentul pare drastic dominat de pragmatism, de lupta pentru eficienţa economică şi sfere de influenţă, pentru întîietate militară şi civilizaţia telefonului mobil, a Twitterului ultramobil şi a altor artificii de maximă mobilitate şi răspîndire. Dar terorismul, fanatismul, contrastul crescut între bogaţi şi săraci, corupţia politică, sporitele acţiuni antiteroriste şi supravegherea planetară? Cum să conciliem globalizarea accelerată cu depăşirea condiţiei limitative de producător-consumator, rezervată contemporanului nostru, asaltat de retorica pieţei libere, a libertăţii de exprimare şi a democraţiei tot mai dependente de megaputerea corporaţiilor planetare care le sufocă? Cum li se poate răspunde, evitînd erorile de ieri şi de azi-dimineaţă? Sînt întrebări care repun în chestiune modernitatea şi destinul uman. Dezbaterea de circumstanţă a totalitarismului comunist şi de orice alt tip pare convenţională şi depăşită, fără consecinţe.

Putem face abstracţie, în continuare, de individ şi individualitate, în favoarea unui colectivism bîntuit de bolile vechi şi noi ale „masificării“? S-ar putea învăţa ceva din tragedia Tovarăşei Ana? Despre idei, idealuri, ideologii, ceva valid pentru epoca noastră „pragmatică“, fără alte ideologii, s-ar părea, decît militantismul religios şi fanatismul? Ceva de­spre fiinţa umană, umanitate, umanism? Istoria ne obligă să fim sceptici în legătură cu efectul pedagogic şi moral al erorilor trecutului pentru alte vremuri şi noi generaţii.

Şi totuşi... ceva ar trebui spus despre durabila neîncredere şi ura faţă de evrei în Partidul marilor promisiuni de egalitate, unde evreii au fost printre fondatori, martiri, conducători, teoreticieni şi militanţi.

Biserica Roşie nu era Biserica creştină, sau Moscheea, sau Partidul Naţional Socialist al lui Hitler. Partidul Comunist întruchipa pentru mulţi visul „universal“ al solidarităţii. Aşa a fost, oare? Ca orice prejudecată, antisemitismul de ieri, de azi şi de mîine nu este prea diferit de ceea ce li se întîmplă oamenilor cînd nu-şi judecă semenii ca indivizi, cu personalitatea lor bună-rea, ci doar ca părtaşi într-un grup, fie religios, etnic, sexual, politic, o identitate colectivă, adică, considerată perfect coerentă, dacă nu şi definitiv „demonică“.

Ar fi poate momentul să mărturisesc că, din silă şi laşitate, am renunţat, în 2003, să public recenzia cărţii lui Robert Levy, copleşit cum eram atunci de campania de presă românească împotriva etnicităţii mele vinovate şi de subtextul antisemit al dezbaterii locale despre Holocaust-Gulag. 

Pe coperta revistei Time

Ca şi alte ţări est-europene, România de azi nu mai este cea din povestirile lui Zaharia Fărîmă, eroul lui Eliade, nici cea din prima perioadă postbelică a Anei Pauker sau din mai recentul coşmar ceauşist. Ţara se află, sperăm, pe drumul ei lent şi dificil, spre o mai bună reaşezare europeană. Corupţia, demagogia, oportunismul, xenofobia revitalizată n-au dispărut, bineînţeles, doar au asimilat populismul postcomunist, dar continuăm a spera.

„O ţară tristă, plină de humor“, spunea unul dintre marii ei poeţi.

Nici tristeţea n-a dispărut, nici umorul specific, dulce-amar, cu inflexiuni absurde. Poate fi găsit oriunde în cotidianul de azi şi în glumele zilei, livrate cu o neştirbită vitalitate. Uneori, dovedeşte chiar un mod neaşteptat, pe jumătate serios, de a pune în cauză clişee de ieri şi de azi.

Vara trecută, am întîlnit într-o revistă culturală,Scrisul Românesc, un interesant text, intitulat „Două femei în istoria României“. Autorul, Adrian Cioroianu, un distins intelectual democrat, fost ministru de Externe, le alătură, într-un inedit şi curajos tablou, pe evreica de oţel Ana Pauker şi pe Ecaterina Teodoroiu (1894-1917), celebra eroină naţională, luptătoare în armata română în Primul Război Mondial. Aşadar, nu Hannah Rabinsohn, nici Istoria veşnicei Conspiraţii Evreieşti, ci Istoria românilor prin 101 poveşti adevărate.

Autorul arată că tovarăşa Ana, „la un moment dat, era mai puternică decît toţi bărbaţii din România şi, fără să fi făcut gimnastică, are, totuşi, ceva în comun cu Nadia Comăneci“. În finalul textului, semnatarul revine, cu umor subţire, asupra surprinzătoarei alăturări:„Această femeie comisar are ceva în comun cu cea mai mare gimnastă a României. Ana Pauker a fost prima femeie din România care a apărut pe coperta revistei americane Time. Aceasta se întîmpla în anul 1947. Cea de-a doua şi ultima româncă imortalizată de revistaTime pe copertă a fost Nadia Comăneci, în anul 1976. Morala poveştii este că, între aceste două extreme, s-a scris istoria comunismului românesc“.

Bard College

noiembrie-decembrie 2013

 

____________ 

Eseul este inclus în volumul Plicuri şi portrete, în curs de apariţie la Editura Polirom, în seria de autor „Norman Manea“

____________