Paradoxul Pauker: antisemitism şi comunism - III

[altmariusideea]

Post-scriptum

Autor: Norman MANEA 

Deşi eseul Tovarăşa Ana – Paradoxul Pauker: antisemitism şi comunism îşi anunţa tema chiar prin titlu şi subtitlu, comentariile unor cititori, pe site-ul revistei Observator cultural, au arătat, nu cu totul surprinzător, persistenţa unor regretabile confuzii.

Rămîn sceptic în privinţa şanselor de a clarifica ceea ce deja era clar pentru cine voia să citească atent textul publicat în Observator cultural (nr. 714 & 715/2014), dar repet, totuşi:

– Autorul nu urmărea nicidecum scopul de a o „reabilita“ pe „Tovarăşa Ana“, şi nici n-ar fi izbutit asemenea dubioasă performanţă, ci doar să evidenţieze felul în care antisemitismul românesc şi cel sovietic au „conlucrat“ în biografia militantei, de la începutul pînă la sfîrşitul spectaculoasei ei biografii – reflecţii prilejuite de creşterea antisemitismului global astăzi.

– Numărul relativ redus de comunişti evrei în România nu este contrazis de cazurile, nici ele prea numeroase, ale evreilor care au trecut în URSS în perioada legionară şi „după iunie 1940“. Ar trebui scrutate, din nou, cauzele unei astfel de peregrinări, nu doar bizarele efecte...

Cunosc situaţia din propria mea familie. Cînd tatăl meu, contabil la Fabrica de zahăr din Iţcani-Suceava, a fost oprit de legionari la poartă şi împiedicat, alături de toţi ceilalţi funcţionari evrei, să se prezinte la serviciu, mama mea a sugerat, panicată, refugierea în URSS. Era doar primul pas „suav“ a ceea ce avea să urmeze, iar ea era o femeie religioasă, deloc interesata de politică şi mai curînd speriată de comunism, obsedată, însă, de lunga istorie feroce a  antisemitismului. Tatăl meu a refuzat aventura. În felul acesta, noi am evitat Siberia şi ne-am mulţumit cu vilegiatura în lagărele din Transnistria.

– Eseul în cauză nu scuză în nici un fel răul pe care, ca „soldat credincios al Partidului“, l-a comis „Tovarăşa Ana“ şi menţionează că, pînă şi pentru populaţia evreiască, ea era considerată „un monstru al luptei de clasă“. Dezumanizarea se datora obedienţei oarbe fără de „disciplină de partid“, iar recuperarea omenescului se producea, dacă se producea, în momentele de dubiu şi „deviere“ – aceste momente sînt prezentate, şi unele, şi altele, în eseu. Textul încerca să scruteze o existenţă umană, în contradicţiile, nu doar în coerenţa ei, pornind de la premiza că scriitorul nu este un procuror, ci doar un dilematic, interesat de ambiguităţile destinului uman, „chiar şi în cazul unei militante staliniste“.

– Comuniştii români de origine evreiască, oricît de puţini au fost în raport cu populaţia acestei minorităţi şi oricît de importante funcţii de partid au deţinut, erau, mai întîi, comunişti şi cetăţeni români, şi apoi evrei; la fel, cei maghiari, germani, ucraineni, bulgari ş.a.m.d. Generalizările de tipul „românii“, „evreii“, „ruşii“ sînt frivole, dacă nu şi mai rău. Legislaţia antisemită antonesciană nu era a „românilor“, ci a Statului român, ceea ce explică şi justifică necesitatea unei „autocritici“ a oficialităţilor române postbelice pentru persecuţiile şi exterminarea practicate în epocă.

Am evocat, în Întoarcerea huliganului, figura exemplară a Mariei, zîna bună a copilăriei mele, care a vrut să ni se alăture în trenul care ducea spre moarte şi care, ulterior, a făcut eforturi greu de imaginat de a ne ajuta şi salva.

A le cere „evreilor“ să-şi ceară, la rîndul lor, iertare pentru faptele comise de comuniştii români-evrei (alături şi împreună cu cei români-români şi cei români-maghiari, români-germani etc., care numai îngeri n-au fost, nici unii) ar însemna o tendenţioasă separare etnică. Faptul că în grupul de lideri comunişti care îi cereau lui Petru Groza măsuri represive contra burgheziei româneşti era şi Ana Pauker arată chiar asta: că ea era doar una în grup şi că toţi ceilalţi nu erau doar blestemaţii evrei.

– „Amnezia hiperamnezică a scriitorului de la Bard“ nu merge pînă acolo încît să susţină că Raik, Kostov, Gomulka sau Pătrăşcanu au fost evrei, nici că antisemitismul era singurul stimulent pentru ampla represiune comunistă, inclusiv contra fidelilor din interiorul damnatului Partid. Împotriva amneziei generale de azi, eseul încerca doar să sublinieze rolul pe care antisemitismul l-a avut în cazul Anei Pauker. Caz deloc unic.

– Deşi nu vede vreo culpă a „copiilor Goebels“ pentru mîrşăviile tatălui lor, scriitorul de la Bard nu a propus „înduioşarea“ faţă de aceştia, simetrică celei întrevăzute de criticii eseului despre „monstrul“ Ana Pauker. El s-a exprimat deja de multe ori despre asemănările şi deosebirile dintre nazism şi comunism. A făcut-o fără nici o iluzie că ar putea influenţa fermitatea procurorilor de ocazie, blocaţi în certitudinea unor clişee la îndemînă. 

 

New York, 24 martie 2014 

Nota redacţiei: eseul Tovarăşa Ana, publicat în două numere consecutive în revista Observator cultural, face parte din volumul Plicuri şi portrete, în curs de apariţie la Editura Polirom, în seria de autor „Norman Manea“.