Autor: 
Se spune că Hegel ar fi afirmat, atunci cînd era pe patul de moarte, că după dispariţia lui vor mai rămîne numai doi cunoscători ai operei sale. Legendă sau nu, acest fapt vine să sublinieze un aspect extrem de important cu privire la autorul Fenomenologiei spiritului, şi anume că opera sa este foarte greu de înţeles.
Dragoş Popescu, Logică naturală şi ştiinţa logicii în filosofia lui Hegel, Editura Pelican, Giurgiu, 2009, 264 p.
Deşi terminologia folosită de marele filozof nu cuprinde termeni tehnici (să ne gîndim la „apeiron“, „fiinţa ca fiinţă“ sau „monadă“, proprii lui Anaximandros, Aristotel sau Leibniz), deşi gradul de speculaţie nu este la fel de ridicat ca în cazul lui Heidegger, există ceva care face greu de înţeles orice pagină scrisă de Hegel. Acest element este, între altele, cel dat de conţinutul sistemului idealist hegelian: ideea este aceea care se afirmă pe sine (teza), apoi se neagă (antiteza) şi, în fine, în cel de-al treilea pas, se sintetizează. Celebra metodă dialectică hegeliană, cu cele trei momente ale sale, teza, antiteza şi sinteza, trebuie văzută la toate nivelurile de organizare ale existenţei, de la lumea obiectelor la lumea organică şi la cea raţională.
Trebuie spus că, pe piaţa autohtonă a ideilor, lucrările despre Hegel sînt rara avis. De la lucrările lui C.I. Gulian, din anii ’50, profund marcate ideologic, şi cele semnate de D.D. Roşca (Însemnări despre Hegel, 1967) şi Radu Stoichiţă (Natura conceptului în logica lui Hegel, 1972), filozofii noştri nu s-au înghesuit să arunce o privire proaspătă, eliberată de constrîngeri ideologice, după 1989, asupra autorului Ştiinţei logicii. (Să reţinem că lucrarea lui Noica, Povestiri despre om, din 1980, deşi oferă o interesantă reconstrucţie a ideilor lui Hegel, nu poate fi totuşi inclusă în categoria scrierilor de exegeză. Este mai degrabă un eseu în stil nicasian ce prezintă drumul gîndirii marelui filozof.) Care să fie explicaţia pentru acest fapt singular în cîmpul filozofiei româneşti? Probabil că, dincolo de elementul intrinsec amintit mai sus, dat de dificultatea operei, trebuie căutat un element exterior. Acesta este de găsit în complexul raport al lui Hegel cu Marx (şi, în general, cu ideologia marxist-leninistă). Să ne reamintim că marxismul l-a preluat pe Hegel şi l-a răsturnat, adică l-a adus cu picioarele pe pămînt. Marx voia să spună că a păstrat de la Hegel metoda dialectică, cu cele trei momente ale sale, dar i-a înlocuit conţinutul, astfel încît să devină unul materialist. Faptul că în cele cinci decenii de comunism s-a tot repetat că Hegel se află printre sursele marxismului poate oferi o bună explicaţie pentru reticenţa profesioniştilor autohtoni în a se apropia de Hegel.
Aceste consideraţii sînt prilejuite de apariţia primei lucrări despre Hegel după o tăcere de cinci decenii. Este vorba despre lucrareaLogică naturală şi ştiinţa logicii în filosofia lui Hegel, scrisă de Dragoş Popescu şi apărută la Editura Pelican în 2009. Analiza logicii naturale debutează cu o analiză a complexelor relaţii pe care le are logica naturală cu logica formală şi logica speculativă. Autorul pune în evidenţă existenţa unor formaţiuni logice distincte de cele ale ştiinţei logicii, formaţiuni care ţin de logica naturală. În aceste formaţiuni, raportate la ştiinţa logicii prin intermediul conceptului de spirit, cunoaşterea se află în inegalitate cu substanţa ei. Dovezile pe care ni le oferă Dragoş Popescu sînt: conceptul de pozitivitate şi funcţia dublă a lui „este“ în propoziţia speculativă; subsumarea filozofiei lui Kant, Jacobi şi Fichte cîte unei categorii din grupa relaţiei, urmată de eliminarea expunerii filozofice care porneşte de la principii; reexaminarea raportului dintre logică şi metafizică pe baza analizei categoriale din lucrările de tinereţe ale lui Hegel etc.
Pentru a analiza raportul dintre gîndire şi limbaj, Dragoş Popescu porneşte de la prezentarea analizei lui Hegel, ce aduce o serioasă critică concepţiei clasice privind raportul gîndire-limbaj şi apoi trece în revistă aspectele esenţiale ale acestui raport din principalele lucrări hegeliene. Autorul arată cum logica naturală, logica formală şi logica speculativă, considerate drept realizări ale unor tipuri distincte ale gîndirii, utilizează rezultatele limbajului natural. Se arată cum, din punct de vedere istoric, s-a pornit, prin gîndirea greacă, cu logica naturală, dialectica socratică jucînd un rol fundamental. Se continuă cu Aristotel, ce pune gîndirea pe făgaşul său formal, astfel încît, crede Hegel, este nevoie de un alt pas pentru a se reface unitatea gîndirii. Era de aşteptat ca Hegel să facă acest pas. Pentru a realiza acest lucru, strategia lui Hegel presupune: identificarea tipurilor succesive de conştiinţă, a modalităţilor în care acestea valorifică resursele limbajului natural şi evidenţierea limitelor acestora (întreprindere efectuată înFenomenologia spiritului); analiza comparativă a logicii formale şi a celei speculative pentru a preciza domeniile care le corespund (fapt realizat în Ştiinţa logicii); elaborarea unei teorii a limbajului care să nu pornească de la o abordare formală a acestuia (în Fenomenologia spiritului şi în Enciclopedia ştiinţelor filosofice).
Valorificînd aceste rezultate, Dragoş Popescu este în măsură să prezinte modul în care configuraţiile conştiinţei trec unele în altele. Fiecare configuraţie reprezintă un anumit tip de silogism speculativ. Se începe cu scheme ale logicii naturale (primele trei figuri silogistice), se continuă cu scheme ale logicii formale (figura a patra silogistică şi silogismul reflectării) şi se ajunge la logica speculativă (silogismul necesităţii). Dintre configuraţiile conştiinţei, logica formală reţine numai logica intelectului, respingîndu-le pe cele ale certitudinii sensibile şi perceptibile. Cum activitatea intelectului este opusă iniţial celei a raţiunii, momentul dialectic (deci, logica dialectică) are importanta sarcină de a reuni opoziţia dintre intelect şi raţiune.
Scrisă de un veritabil specialist,Logică naturală şi ştiinţa logicii în filosofia lui Hegel, are marele merit că reia dialogul cu unul dintre cei mai importanţi filozofi moderni. Iar dacă mai adăugăm la toate acestea şi faptul că Hegel a fost unul dintre părinţii gîndirii postmoderne, avem încă un motiv să ne reapropiem de gîndirea celebrului necunoscut Hegel.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius